Conținutul teologic al cursurilor universitare ale Pr. Prof. Dr. Adrian Niculcea [2]

Partea întâi.

***

2. Soteriologia

Prima secvență din capitolul Legătura dintre persoana lui Hristos și lucrarea Lui mântuitoare e dedicată „conținutului lucrării lui Hristos”[1]. Autorul apelează la Sfântul Maxim Mărturisitorul și la Sfântul Nicolae Cabasila pentru a vorbi despre conținutul mântuirii[2].

Prima citare din Sfântul Simeon Noul Teolog, apoi din Sfântul Grigorie de Nazianz[3]…și se referă la legătura dintre opera și persoana Sa[4].

Întreita slujire a Mântuitorului debutează cu Iisus ca „tâlcuitor” al Vechiului Testament citând In. 5, 39; 5, 45, 46; Lc. 24, 25-27; 24, 44-45; In. 1, 6-9; 8, 12; 1, 1-2, 14; 8, 14[5].

A doua secvență, la slujirea profetică, e dedicată lui Iisus ca „profet eshatologic”[6]. Și aici autorul citează Efes. 1, 7-9; Is. 61, 1; Lc. 4, 18-21; In. 6, 68-69[7].

Slujirea arhierească are trei secțiuni: 1. Melhisedec, prefiguratorul lui Hristos, 2. Hristos ca om adevărat și 3. Hristos ca Dumnezeu adevărat[8].

Demnitatea împărătească a lui Hristos, mai puțin reliefată de autor, e fundamentată pe Ier. 23, 5; Zah. 9, 9; Lc. 1, 31-33; Mt. 2, 2, 11; 28, 18; I Tim. 6, 15[9].

Urmează apoi aspectul de jertfă al Răscumpărării, cu două subdiviziuni: a) moartea ca pedeapsă pentru păcat și b) învierea ca răsplată a ascultării[10]. Și se subliniază aici că mântuirea e, deopotrivă, „o refacere a firii în ea însăși” dar și „o revenire a omului la ascultarea față de Dumnezeu”[11]. Iar Domnul a acceptat moartea pentru noi, pentru ca astfel să învingă moartea[12].

În teoretizarea „aspectului ontologic al răscumpărării”, autorul se referă la teoria afectelor a Sfântului Maxim și la îndumnezeirea firii umane[13], pe când în ceea ce privește  „aspectul recapitulativ al răscumpărării” vorbește despre dimensiunile ontologică și relațională ale răscumpărării[14].

Urmează un capitol dedicat răscumpărării în romano-catolicism[15], care începe cu teoria satisfacției[16].  Și autorul remarcă faptul că teoria satisfacției teoretizată de Anselm e o negare radicală a dimensiunii ontologice a răscumpărării[17].

Detectează nestorianismul unor teologi romano-catolici pe care îi discută[18] și găsește teologia lui Karl Rahner[19] drept „cea mai interesantă încercare de a înțelege completitudinea naturii umane în Hristos, în deplină coerență cu persoana Sa divină”[20].

Dar Rahner, constată tot autorul nostru, „nu înţelege evoluţia naturii umane în Hristos ca pe o transfigurare, ca pe o dezvoltare a acesteia dincolo de limitele ei naturale până la nivelul îndumnezeirii”[21].

Ultimul capitol soteriologic e dedicat răscumpărării în protestantism, unde se discută opiniile lui Luther, Calvin și ale unor teologi mai recenți[22]. Și autorul spune că Gabriel Biel[23] este cel care l-a influențat pe Luther în teologia sa despre întrupare și jertfa lui Hristos[24].

Pentru Martin Luther, „jertfa lui Hristos…[este] o suportare a pedepsei divine”[25]. Iar Luther, accentuează autorul, nu a fost preocupat de Hristos în Sine ci de opera Sa pentru noi[26]. Fapt care a dus la negarea divinității lui Iisus de către raționalism și de către demitologizare[27].

Jean Calvin leagă mântuirea de predestinația divină[28]. Însă, spune fără termeni de echivocitate autorul nostru, „predestinarea face inutilă răscumpărarea lui Hristos”[29].

Schleiermacher, Ritschl, Harnack, Barth[30]…despre ultimul spunând că „subordonează hristologiei întreaga teologie”[31].

*

3. Pnevmatologia

Și, în mod surprinzător, autorul discută „condiția subiectivă a mântuirii”[32] în capitolul pnevmatologic și nu în cel hristologic.

Motivația sa e aceea că urmărește teologia slavei până la Sfântul Simeon Noul Teolog[33], subliniind faptul că omul se mântuiește prin umplerea lui de lumină dumnezeiască.

După care discută soteriologia în teologia romano-catolică[34], punând-o în contrast cu teologia slavei la Sfântul Grigorie Palama[35], accentuând că pentru Sfântul Grigorie Palama harul e necreat în comparație cu grația creată a catolicilor[36].

La pregătirea pentru îndreptare vorbește despre credință[37]. După care despre trioul îndreptare, purificare, iluminare[38], apoi despre îndumnezeire[39].

La fundamentele mântuirii citează pentru prima dată din Sfântul Petru Movilă[40]. Și vorbind despre îndreptare, Părintele Niculcea spune: „Pregătirea îndreptării este, aşadar, un proces psihologic complex, cerut numai celor adulți, nu şi copiilor”[41].

Și conchide, în ceea ce privește îndumnezeirea,  că „este în deplină coerență cu doctrina isihastă a distincţiei dintre ființa și lucrările lui Dumnezeu”[42].

Al doilea capitol pnevmatologic e dedicat grației și mântuirii personale în teologia romano-catolică[43]. Și începe cu Pelagiu[44], căruia îi răspunde Sfântul Augustin[45]. E citată și poziția teologică a Sfântului Ioan Cassian[46]. Tomismul[47], molinismul[48] și  congruismul[49]. După care despre merite[50], despre care a vorbit Conciliul de la Trident[51].

Finalul capitolului e acesta: „Dacă graţia [la catolici] ar fi fost o energie necreată, cum cred ortodocşii, sau chiar fiinţă divină, cum cred protestanţii, nu numai că, în baza disproporţiei incalculabile, nu s-ar mai fi putut vorbi de merita de condigno, dar nu s-ar mai fi putut vorbi de niciun fel de merite ale omului în raport cu darul lui Dumnezeu”[52].

Ultimul capitol pnevmatologic se ocupă cu teologia despre har și justificare în protestantism[53].

Luther considera justificarea prin credință „rezumatul tuturor doctrinelor creștine”[54]. Și nega „orice rol naturii umane și mai ales rațiunii în procesul mântuirii, rezervând întregul merit predestinării divine”[55].

Imapactul teologiei lui Johann Tauler și a Sfântului Augustin în teologia lui Luther[56]. După care se discută justificarea la Luther și Calvin[57] și  se rediscută predestinarea la Calvin[58].

Autorul nostru subliniază respectul lui Calvin față de Luther[59] cât și faptul că Calvin nega „rațiunii căzute orice competență în domeniul celor religioase”[60].

Și, cu totul îndreptățit, Părintele Adrian  constată că predestinarea protestantă nu înseamnă altceva decât „caracterul absolut imprevizibil, cu totul arbitrar din punct de vedere uman, al acțiunii lui Dumnezeu în lume și-n istorie”[61].

Despre arminieni[62], după care despre teologiile lui Barth, Brunner, Bultmann, Tillich în ceea ce privește harul și justificarea[63].

---