Conținutul teologic al cursurilor universitare ale Pr. Prof. Dr. Adrian Niculcea [3]

Partea întâi și a doua.

***

4. Eclesiologia

Debutează cu capitolul „despre ființa și atributele Bisericii”[1], în care autorul afirmă că fundamentul Bisericii e Dumnezeul treimic[2].  Și încă de la început autorul se poziționează anti-Filioque[3]. Aspecte terminologice[4], după care vorbește despre „prezența reală a lui Hristos în Biserică”[5].

Și teoretizează „recunoașterea lui Iisus Hristos ca temei fundamental și unic al Bisericii” pe baza lui I Cor., I In. și In.[6].

Vorbește apoi despre rolul Sfintei Euharistii în Biserică[7], despre sintagmele „plinătatea Dumnezeirii”[8] și „arătarea Dumnezeirii”[9], după care despre „rolul Duhului Sfânt în Biserică”[10], ultimul subcapitol fiind cel mai extins dintre ele.

Prezența lui Hristos în Biserică este condiționată pnevmatologic[11]. Fapt pentru care, „prin odihna permanentă a Duhului asupra Bisericii, Hristos ne este accesibil în toate timpurile la acelaşi nivel de percepţie pe cât a fost posibil Apostolilor la Cincizecime. Mai mult, numai ca urmare a acestei odihniri a Duhului peste Biserică este posibilă prezenţa nediminuată a lui Hristos „în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” aşa cum a promis-o El însuşi (Matei XXVIII, 20; XVIII, 20)”[12].

„Rigoarea doctrinară” a Ortodoxiei, accentuează autorul, nu poate fi diluată pentru că ea reprezintă „semnul adevăratei trăiri în Duhul Sfânt şi al apartenenței la adevărata Biserică a lui Hristos”[13]. Și martorul cerut de F. Ap. 1, 8 trebuie să se raporteze la Hristos și să se afle „sub puterea Duhului Sfânt”[14].

În subcapitolul „tendința Bisericii către eshaton”[15], Părintele Adrian afirmă că „Biserica nu este o realitate închisă în istorie”[16], fiindcă Biserica are drept caracteristică fundamentală  „aspirația după Împărăția Cerurilor”[17].

Urmează secțiunea „Duhul Sfânt sau slava lui Hristos”[18], în care autorul vede urcușul Bisericii spre înviere ca fiind unul comunitar și nu individualist[19].

Cele patru atribute fundamentale ale Bisericii[20], unde, în spațiul de discuție al primului atribut, cel al unității, autorul afirmă faptul că eclesiologia romano-catolică este nestoriană[21], pe când cea protestantă este monofizită[22].

Sfințenia Bisericii decurge din dumnezeirea Capul ei, a lui Hristos Dumnezeu, „fiind o sfințenie necreată”[23], pentru că sfințenia membrilor ei e una ontologică și, în același timp, dinamică[24].

Vorbind despre catolicitate, autorul spune că ea reprezintă „deplinătatea unei Biserici în statutul ei de trup al lui Hristos”[25] iar despre apostolicitate că este punerea în evidență a lui Hristos, de către ierarhia Bisericii, după exemplul Apostolilor[26].

Autorul însă se arată amiabil cu afirmații interpretabile ale ÎPS Ioannis Zizioulas fără să le recenzeze în mod critic.

Urmează discuția despre ierarhia bisericească[27], cu cele trei trepte ale ei „de drept divin”[28].

Și autorul nu consideră ierarhia bisericească drept o noutate noutestamentară ci consideră că „modelul după care Mântuitorul a structurat conducerea Bisericii, cât şi funcţiile acesteia, este, evident, cel vechi-testamentar”[29].

Numai că paradigma tripartită și funcțiile preoției vechitestamentare nu se prelungesc în ierarhia Bisericii ci ierarhia Bisericii e nouă și proprie/ constitutivă ei.

Autorul, de asemenea, maximalizează Sfânta Liturghie, ca și mitropolitul Zizioulas, transformând imaginea Bisericii în sinonimul „comunității euharistice”[30].

Numai că Biserica nu trăiește numai din și prin Liturghie ci din și prin toate Tainele și slujbele ei. Iar dacă vom accentua continuu ideea Liturghiei care „formează” sau „întreține” Biserica vom avea numai credincioși de Liturghie dar care absentează la toate celelalte slujbe. Și nu cred că ne dorim acest lucru…

Împotriva miselor categoriale ale romano-catolicilor autorul afirmă, pe drept cuvânt, că „actul euharistic este un act al întregii comunităţi ecleziale”[31].

În subcapitolul dedicat „epiclezei cuvântului”[32], ierarhia Bisericii are și rolul de „a anunța apropierea acestei Împărăţii [a lui Dumnezeu], urgența pregătirii pentru a intra în ea”[33]. Iar puțin mai încolo autorul explică sintagma din titlu: „Este ceea ce am numit epicleza cuvântului: Duhul lui Dumnezeu odihnește, la invocarea ierarhiei, peste întreaga Biserică și aceasta dogmatizează infailibil”[34].

Un nou subcapitol se numește „Ierarhia și epicleza canonică” și se referă la puterea harismatică a ierarhului și a preotului de a ierta păcatele[35] și la normele canonice[36].

Cu acesta se termină discuția despre ierarhia sacramentală și se începe aceea despre „preoția generală” și „rolul laicilor în Biserică”[37].

Distincția dintre cler și laicat se bazează pe „funcția eclesială” diferită[38]. Și autorul, în secvența „Moștenitorii Împărăției Cerurilor”, subliniază evenimentul din Num. 14, foarte drag sieși, pe care l-a reluat și în ultima sa carte[39], pentru a argumenta pedobaptismul[40].

Însă Domnul „merge chiar mai departe cu motivarea acestei decizii: el nu spune că acest drept de a moşteni Împărăţia revine copiilor doar pentru că sunt „nevârstnici”, necunoscând încă binele şi răul, ci pentru că ei cred! Cred în bogăţiile mirifice ale Împărăţiei lui Hristos, bogăţii mai presus de orice a putut să vadă vreodată ochiul sau să audă urechea omului, ba chiar mai presus de orice imaginaţie (I Corinteni II, 9)”[41].

La „Beneficiarii Tainelor” autorul leagă, în mod surprinzător, Botezul de trecut și nu de prezent, afirmând că „Botezul este un act care reinstalează pe credincios în atmosfera din vremurile lui Iosua Navi sub conducerea căruia poporul ales, format de-acum numai din copiii de odinioară cărora Domnul le îngăduise să intre în Canaan, au traversat Iordanul intrând astfel, în sfârșit în pământul făgăduit părinților lor”[42].

Dăruirea harului dumnezeiesc prin punerea mâinilor a fost înlocuită mai apoi prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir[43]. Autorul nu ne spune nimic nici despre momentul când s-a făcut acest lucru și nici despre motivația schimbării de administrare.

Iac. 5, 14-15 ca temei scriptural al Sfântului Maslu[44]. Mt. 19, 3-4, 8-9, I Cor. 7, 2-5, 8-10, Efes. 5, 25-26, I Tim. 2, 15, I Cor. 7, 14-16, Mt. 22, 29-30 pentru Taina Cununiei[45]. Pentru Taina Spovedaniei: Mt. 16, 19; 18, 18; In. 20, 21-23[46].

Din păcate, ca și alți autori, împotriva datelor atât de explicite ale Tradiției Bisericii,  autorul nostru împărtășește convingerea că Sfântul Dionisie Areopagitul este „un pseudo” autor patristic[47].

---