Istoria ieroglifică. În versuri [17]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16.

Între pasiri, dară,
era Brehnacea, carea,
macar că și ea,
nu mai puțin decât alalte,
de vărsatul singe nevinovat
ca de o privală prea frumoasă
să veseliia
și de toată carnea proaspătă
nu să oțărâia,
nici să scărăndăviia,
însă de multe ori
când sfaturile grele să zbătea
și lucrurile mari să dârmoia,
decât alalte precum mai adese
și mai de-aproape adevărul a atinge
să videa
și totdeauna spre cele mai line
și odihnite lucruri învăța
și îndemna

(că la tot sfatul,
când în vreo parte a să aședza
nicicum a să alege nu poate,
spre partea lineștii a să pleca
sfat înțelepțăsc ieste).

Precum odânăoară cătră Cucunos
filosofiia Lupului aievea adeveriia
și de sfatul ce pentru Struț începusă
să să părăsască cu toată nevoința
siliia,
așijderea cele mai de pre urmă,
precum ceva de cinste
a toată monarhiii să aducă
nedejde nu ieste
dzicea.

Aceasta pasire, dară,
vădzând că din partea
carea nici nedejduia,
lucruri ca acestea nebiruite
și nelecuite
să scorniră,
precum cu vreme
celea de carile grijă purta,
de să vor ijdări,
cu cât mai rele
și mai cumplite răscoale
în tot trupul publicăi
vor aduce
socoti.

De care lucru,
acestea așe în sine
chitindu-le
și oarecum până a nu fi,
cu ochiul sufletului
ca cum acmu ar fi vădzindu-le,
cătră tot theatrul
voroavă ca aceasta făcu:

În lume într-aceasta
lucrurile tâmplătoare
cum vor vini
și cum vor cădea,
nime dintre muritori
deplin și cum sint
cu mintea a le cuprinde
poate,
nici vreodânăoară cineva
rădăcina adevărului
pentru cele fiitoare,
afară din tot prepusul,
cu socoteala
a atinge s-au vădzut.

Ce precum toate lucrurile
în lume sau ființăști
sint,
sau tâmplătorești,
așe în doaâ chipuri
pentru dânsele a să adeveri
și a să înștiința
poate.

În cele tâmplătoare dară,
începutul adese greșește,
iară sfârșitul singur pe sine
de bine
sau de rău
început să arată
și să dovedește.

De care lucru,
a celor tâmplătoare,
până sfârșitul nu le videm,
nici de rele a le huli,
nici de bune a le lăuda
fără prepus putem.

Iară în cele ființești,
precum începutul, așe săvârșitul,
după a firii urmare,
afară din tot prepusul,
precum sint a le pricepe
și a le giudeca
îndrăznim
și putem.

Că precum în ciurul
cu gaurile largi
mulțime de grăunțe mititele
punem
și veșca ciurului
dincoace și dincolea batem
și zbatem,
din cele multe grăunțe,
carile întâi
și carile mai pre urmă a cădea
s-ar tâmpla
nu știm.

Iară precum până în cea de pre urmă,
precum toate vor cădea,
fără greș știm.

Că firește toată greuimea
la mijloc trage
și tot grăunțul mic
prin gaura mare neoprit
trece,
și așe, urmadză
ca ciurul zbătându-să,
grăunțele unul pre altul
deasupra îngreuind,
spre cădere să-l împingă,
după acela altul și altul,
până când tot cel ce împingea,
de nime neîmpins,
ce singur din greutatea firească,
după altele urmând,
să cadză.

De care lucru,
în lucrurile tâmplătoare,
cei ce cu minte întreagă
să slujăsc,
aceasta laudă
și spre bine prognosticesc,
ca oricând calea lineștii
s-ar afla,
drumul tulburării
cu lunecătoriu piciorul norocirii
să nu calce,
ce totdeauna
în cărarea lineștii
și potica păcii,
oricât de strâmptă ar fi,
nepărăsit
și neabătut
să călătorească.

Că macar că lucrurile
la începătură mici
și pre lesne a să isprăvi
să vad,
însă lucrul, de ce să lucreadză,
crește
și să mărește,
cu carile împreună
și lesnirile împiedecându-să,
nevoile să mămineadză
și să îngreuiadză,
și așe, cele mai multe,
de sfârșitul fericit și lăudat
scăpându-să,
să deznedejduiesc.

Așijderea, pricina pricinelor
a toată pricinele
dintâi privitoare
și giudecâtoare
ieste,
carile fără cea cădzută
plată și răsplătire
a le lăsa nu poate

(că precum greuimea grăunțului
deasupra căderii celui dedesupt
pricină au fost,
așe greuimea altuia
pricină căderii celuia
ce căderea celuialalt au pricinuit
va fi).

Aședară, lucrurile muritorilor
și muritorii,
ori ca grăunțele în ciur,
ori ca spițele în roată
ar fi,
adevărul fără prepus ieste,
că loc stătătoriu
și viață credincioasă
cuiva din fire nu s-au dat,
nici să va da,
ce toate
sfera nestării sale
sint
să încungiure
și nesăvârșit
țircăiamul firii
sint
să împregiure
și fietecui decât sine
cel mai tare ieste
să să afle
și pricina pricinătoare
fără izbânda pricinirii
ieste să nu scape.

Deci până la cuvântul
ce voi să grăiesc
voi vini,
asupra acestuia lucru o pildă,
carea în dzilele bătrânețelor mele
a privi
mi s-au tâmplat,
ascultători
și îngăduitori
să fiți pre toți vă poftesc.

Odânoară pentru hrana
tâmplându-mi-să
peste creșteturile munților a zbura
și peste toți câmpii
cu ochii a mă primbla,
întrun mușinoiu un guziu,
de cu vară,
ca preste iarnă
hrană să-i fie,
de prin țarini grăuncene culesese
și cu multe nevoi și ostenele
în mișina ce făcusă
le strânsese.

Și așe, cu linește
și cu odihnă viața trăgându-și,
o furnică de mișina guziului
dede,
carea, un grăunți râdicând,
la mușinoiul său îl dusă,
pre care alalte furnici,
cu dobândă și pradă gata ca aceasta
vădzind-o,
cu toatele după dânsa să luară.
Și dacă la casa bietului guziu agiunsără
și de strânsă grămadă grăunțelor
dederă,
îndată a o prăda,
a o încărca
și a o căra
începură.

Guziul, săracul, în vreme ca
aceia de tot agiutoriul scăpat
și de rădăcinile curechiului
ce mai denainte stricase blăstămat
simțindu-să,
din toată nedejdea să scăpă
și cu mare foamete
din fălcile morții nu scăpă.

Iară furnica, carea întâiu
pricina prădzii,
foamei
și mai pre urmă
și a morții guziului era,
de bișugul și bivul
carile peste toată iarna avusese
îngrășindu-să
și îngroșindu-să,
cu aripi ca pasirile să într-aripă
și ca muștele în aer
cu mare slobodzenie zbură.

Iară lângă mușinoiul furnicelor,
de cu primăvară,
în spinii carii acolea
aproape era,
o păsăruică mititelușă
cuibul a-și face
și puii a-și scoate să tâmplă,
carea tot cu furnici mititele
puișorii a-și hrăni
și a-i crește
era obiciuită.

Căci amintrilea nici ea
alte lighioi mai mari a prinde,
nici puii ei a le înghiți
sau a le amistui
putea.
Iară într-o dzi
cea îndestulită nafaca uitându-și
și a firii sale hotare trecându-și,
furnica cea mare
și cu aripi prinsă
(căci și furnica atuncea
își găsește peirea,
când îndobândește aripile),
pre carea,
după câtăva luptă
și trudă
biruind-o,
mâncare puilor săi
o dusă.

Furnica, de primejdiia vieții cuprinsă
și de amărăciunea
ceii mai de pre urmă suflare,
cu duios
și mișelos
glas cătră păsăruică dzisă:
„Nici tu, o, lacomo,
fără plată vii rămânea”.
Ce păsăruica,
milos
și jelnic cuvântul ei
în samă nebăgând,
fărâmi,
fărâmiiele făcând-o,
puilor o împărți.

Eu, patima furnicăi vădzind
și cuvântul
cel cu moarte amestecat
din gură-i audzind,
cu tot de-adinsul
sfârșitul la ce ar ieși
și asupra păsăruicăi izbânda,
când și răsplătirea
în ce chip ar fi
ca să cunosc, a oglindi
mă pusăiu.

Deci pasirea dacă furnica omorî
și puilor o împărți,
îndată, după obiceiu,
la câmp, pentru ca alt vânat
hrană puilor să prindză,
să dusă.
Așe, ea în câmp lipsind,
un șoarece pe spini urcându-să,
cuibul cu puii păsăruicăi
află.
Carii, încă golași,
fără tulee fiind
și puterea aripilor de zburat
încă neavând,
pradă șoarecelui să făcură,
pre carii șoarecele înecându-i,
câte unul,
câte unul,
mâncare puilor săi
îi căra.

Iară când șoarecele,
pentru ca și cel mai de pre urmă
puiu să ia,
să întoarsă, iată și maica lor
din câmp cu hrana în gură
sosi.
Carea, de puișori sărăcită
cunoscându-să
și pre prădătoriu
încă în cuibul ei vrăjmășește
pre puiul carile încă
cu suflet rămăsese,
a încolți
și a răni vădzind,
pentru viața lui cu mare umilință
pre șoarece a ruga începu:

„Lasă-mi, tiranule, pre unul.
Cruță-mi, vrăjmașule,
pre acest mai mic macară.
Nu mă lăsa așe de tot arsă
și înfocată,
fie-ți milă de lacrămile
și tânguirile mele,
nu-mi pierde toată
ostenința tinerețelor,
nu mă despărți
de toată nedejdea bătrânețelor mele!

Adu-ți aminte că și tu părinte a fii
și nascătoriu a nascuți
ești.
Socotește a inimii durere,
carea maica pentru rodul pântecelui său
pătimește.
Eu păcatul mieu cunosc
și în oglinda fărălegii mele acmu mă privăsc[1],
pentru carea astăzi
cea cădzută plată îmi iau
și dreaptă izbânda furnicăi
întreit asupră-mi să face,
ai căriia, o, ticăloasa,
jelnicul glas n-am ascultat
și peste putințele
și hotarăle firii mele trecând,
trag ce trag
și pat ce pat.

Ia pilda mea asupra ta,
o, nemilostivule,
și cu pedeaspa la mine sosită
de cea la tine viitoare
a scăpa
te învață.
Că precum mie întreit,
așe ție îndzăcit
pricina
pricinelor să nu-ti răsplătească
preste firea ei ieste.

Și precum eu pre puii furnicăi
i-am făcut fără maică,
așe pre mine, maica,
tu m-ai făcut fără pui.
Așijderea, precum tu pre mine,
maica oțăroasă
și jelnică,
moartea puilor miei
astădzi a privi m-ai făcut,
așe mâne
sau poimâne
de neagră și cumplită
moartea ta a să olecăi
și a să sărăci
pre puii tăi va face.
Și precum tu pre mine
mă desficiorești,
așe altul
pre puii tăi va despărinți”.

Acestea și altele ca acestea
ticăită păsăruica
cu olecăioase viersuri
și cu miloase glasuri
pamintea
și moartea puilor săi
cu jele cânta:

„A lumii cânt cu jele cumplită viață,
Cum să trece și să rupe, ca cum am fi o ață.
Tânăr și bătrân, împăratul și săracul,
Părintele și fiiul, rude și-alalt statul,
În dzi ce nu gândește, moartea îl înghite,
Viilor rămași, otrăvite dă cuțite.
Țărna tiranul, țărna țăranul astrucă,
Izbânda, dreptatea, în ce-l află-l giudecă,
Unii fericiți să dzic într-a sa viață,
După moarte să cunoaște c-au fost sloi de gheață”[2].

Ce șoarecele
nici de verșul
și de viersuri
în ceva înduplecându-să,
nici de fierbinți lacrămile
și duioase suspinurile
păsăruicăi
cevași milostivindu-să
și pre cel mai mic puiu omorând,
cu mare veselie la cuibul său
îl dusă.
Vesel acmu șoarecele,
și de bișugoasă prada
ce dobândisă
mai îndrăzneț
și mai simăț făcându-să,
mai tare a îmbia,
și mai fară sială
prin toți spinișorii a să urca
începu,
socotind că tot spinul
cuibu
și tot porumbreriul
pui de pasire va avea

(ce precum apelpisia
de multe ori
mai vrednicii lucreadză,
așe afthadia
singură cu sabiia sa
capul își răteadză).

Că într-acea dată
o mâță sălbatecă
pentru hrana prin spini șorecăind,
sunetul îmbletului șoarecelui
la urechi îi vini.
Carea, după al său obiceiu,
mai cu de-adins a să tupila
și a să șipuri
începând,
șoarecele cel ce sunetul făcea
printre frundze zări,
și așe, mâța totdeodată
și fără veste sărind,
șoarecele, blăstămatul,
toată sărita își pierdu

(că când mințile de spaimă
să uluiesc,
atuncea și picioarele a fugi
să împiiedecă
și în toate ierbușoarele
să invălătucesc).

Așe mâța pre șoarece
întâi în brânci,
apoi în fălci
apucând,
cu mormăieturi trufașe
și mândre i să lauda.
Șoarecele între cele puține
olecăituri ce făcu,
întâi era aceasta:
(„cine face,
face-i-să,
cine înghite undița,
fier de corabie borește):
osinda păsăruicăi
m-au aflat”.

Șoarecele încă bine
cuvintele nu-și încheie,
și mâța în oala stomahului
a-l fierbe
și în tigaia maiurilor a-l prăji
și în vasele mațelor
a-l scoate începu.
Așe mâța,
spre vânătoarea șoarecelui
cu totului tot
dându-să,
ce o aștepta
nici știia,
nici să gândiia.

Că într-acea ună dată,
un dulău ciobănesc,
pre lângă spini
pentru paza oilor îmblând,
mirosul mâții adulmăcă,
după miros urma luă,
după urmă cu ochii de mâță
dede.

În scurt, mâța
șoarecele încă bine
nu înghițisă,
și ea acmu
în fălcile dulăului sosisă,
carea nu de cuvânt,
ce așeși mai nici de gând
vreme a avea
putu.
Că vrăjmași și ascuțiți
colții dulăului
îndată toate oșcioarele îi zdrumicară
și toate mățișoarele îi deșirară.
Dârz dulăul și cu coada bârzoiată,
ni la un spin,
ni la altul
piciorul după obiceiu râdica
și precum și el altuia vânat
și colac să găta,
nicicum în minte îi era.

Că pre acea vreme un lup,
după oi cu mare meșterșug
și mulcomiș lingușindu-să,
asupra dulăului,
fără veste cădzu.

Lupul pre vechiu nepriietin
așe singur
și de tot agiutoriul strein
și lipsit
vădzind,
asupra-i să-l fărâme
năvrăpi.
Dulăul, macar că cu lătratul
cât putea pentru pizmașul
de obște ciobanului știre da
și cu toată vârtutea,
cât prin putință îi era,
cu lupul să lupta.

Insă agiutoriul ciobanului a sosi,
mai mult decât dulăul
virtutea lupului a sprijeni
zăbăvind,
biruința la lup rămasă
și, bucăți-bucățele făcându-l,
viermilor îl întinsă masă.

Ciobanul până la locul bătăliii a sosi,
încă de departe un pardos,
frumos la piiele
și vrăjmaș la inimă,
precum asupra lupului
cât ce poate aleargă,
vădzu.
De carile el spăriindu-să
până va videa
între lup ș-între pardos
ce să va isprăvi,
după spini să dosi.

Pardosul îndată ce
la lup fără veste sosi,
deodată lupul cu dânsul
de luptă să apucă.
Ce lupul
nici mult lupta sprijenind,
nici puțin ceva folosind,
în clipala ochiului, biruit,
trântit
și omorât fu.
Pardosul acmu,
duhul cel mai de pre urmă
de la lup
cu cumplită vrăjmășie scoțind,
ciobanul de după spini
cu palestra sigeata
printr-inimă îi pătrunsă.

Pardosul, de moarte rănit
și de toate puterile părăsit
vadzindu-să,
cu glas de moarte
și cu cuvinte de singe,
într-acesta chip grai:

„Gudziul pentru curechiu,
furnica pentru furtușag,
pasirea pentru lăcomie,
șoarecele pentru simeție,
mâța pentru pizmă și viclenie,
dulăul pentru vrăjmășie
și mândrie,
lupul pentru veche dușmănie,
eu pentru obraznica bărbăție v
iața ne-am pus.
Iară ciobanul pentru piielea mea
capu-și își va da”.

Acestea ciobanul nici ascultând,
nici în samă cevași macară băgând,
macar că trist
pentru dulăul ce pierdusă,
însă vesel
pentru piielea pardosului ce agonisisă
era,
pre carile în loc despoindu-l
și piielea pre umăr aruncând,
spre oi și spre stână
să margă să întoarsă.
Căruia un voinic oștean
bine întrarmat
în timpinare îi vini,
și după ce bună calea
după obiceiu ciobanului dede
și pre umeri-i piielea pardosului vădzind,
cu plată să i-o vândze,
cu blânde cuvinte cerșu.

Ciobanul, și pentru piierderea dulăului
mânios,
și pentru uciderea pardosului
simăț,
cine de după spini cu palestra
odată un pardos au ucis,
precum de acmu înainte
și lei
și paralei
și țigan
și oștean,
tot cu o lovală va prăpădi
i să păru.

De care lucru,
nici dzua bună omenește luând,
nici la cuvântul blând
cum să cădea răspundzind,
calea să-și păzască
oșteanului dzisă,
iară amintrilea bine să știe
că în câmp ca acesta,
cine pre cine a despoia
poate,
a celuia piiele poartă.

Și vedzi aceasta
(palestra de-a umăr spândzurată arătând),
nu a vinde, ce în dar a cumpăra
s-au învățat.

Oșteanul,
de aspru cuvântul ciobanului
oțărându-să
și de batgiocură ce-i făcea
cu inima înfrângându-să,
mai mult trufașe răspunsurile
a-i audzi
a suferi
nu putu,
ce, îndată calul în dălogi strângând
și cu picioarele din pinteni
întețindu-l,
asupra lui să răpedzi
și sulița prin țița stângă
pătrundzindu-i,
nu numai de piielea pardosului
îl despărți,
ce și de haine dezbrăcându-l,
numărul dzilelor la sfârșit
îi dusă.

Așe ciobanul, în dar cumpărătoriu,
împreună cu marfa
și viața își prăpădi.

Iară oșteanul, pe cal încălecând
și piielea pardosului
pe deasupra scutului îmbăierând,
pe drumu-și purcesă.
Așe, el uneori de bună inimă
și de izbândă cântând,
iară alteori de lucrul
și singele ce făcusă gândind
și mărgând,
de-alăturea drumului
un iepure sări.

Oșteanul, bunătății calului bizuindu-să,
precum pe iepure ca și pe cioban,
în suliță va lua socoti
(ce cine alege oasele,
peștele cât de mare poate mânca,
iară oasele nealegând,
piticul cât de mic
spre înecarea grumadzilor
destul ieste).

Și așe, cu sulița buărată
pre bietul iepure în goană luă,
și acmu din cal pre iepure biruind
și în clipală iepurile agiungând,
când de când în suliță îl va ridica
să chibzuia.
Iepurile, într-atâta de mare
a vieții primejdie vădzindu-să
și precum firea
mai mult a-l agiutori
a nu putea cunoscându-să,
la obiciuitul meșterșugu-și
alergă,
și așe, cu multe șuvăituri
și cohâieturi
spre niște locuri măluroase
și țărmuroase
a fugi luă.

Oșteanul, ochii
în dosul iepurelui întinși
și înfipți
având,
de a locului răutate
și de primejdiia viitoare
nici grijă, nici pază
avea. Și așe, în răpegiunea calului
asupra a unui mal înalt sosind,
nici vreme de chivernisală,
nici loc de fereală
mai putu avea,
ce în mișelos chip
din țărmurile malului
fără aripi zbură,
și din călăreț alergătoriu,
dobitoc fără aripi zburătoriu
să făcu,
până când greuimea firească,
răpegiunea
și iușurimea
meșterșugească
biruind,
cu capul în gios,
ca cum nu poftiia,
în fundul pohârniturii,
ca cum nu vrea,
asupra colțiroase
și simceloase
pietri, ca cum nu să gândiia
și ca vai de capul lui,
cădzu;

unde os prin os pătrundzindu-și
și mădular prin mădular zdrobindu-și
cu groaznică
și strașnică
moarte,
ceia ce i să cădea
izbândă
și ceia ce-l aștepta
dreaptă osindă
își luă”.

După povestea
și pilda aceasta,
Brehnacea iarăși
cuvântul carile începuse
la sfârșit a-l duce
apucă: „Aședară,
în lume lucrurile tâmplătoare
celor ce rădăcina
și pricina dintâi necunoscută
le ieste,
precum toate fără chivernisala cuiva
și fără nici o pricină a cădea
și a să tâmpla
să par.
Însă fietece de a sa hirișă
și adevărată dintâi pricină
nu să lipsește
și fietecui
ceia ce i să cade tâmplare,
de hulă sau de laudă,
de fericire
sau bezcisnicie
fără greș vine.

De care lucru, aievea ieste,
că adunările dinceput drepte
și adevărate pricini să nu fie avut,
ce numai pentru deșartă
și înflată
slava numelui
și pentru ca să să dzică,
iată că tot capul ni s-au plecat
și tot genunchiul ni s-au închinat,
aceste ale lumii răscoale
au pricinit.

Deci pentru izbânda a voii
în părere începute,
a multora multă asupreală
și mare înădușală
să face,
carea fără plată
și osindă,
precum nu va rămânea,
fără prepus ieste

(că suspinele drepte
ceriurile pătrund
și lacrămile obidite
chentrul pământului potricălesc
și singele vărsat
cărbune ardzătoriu
și foc pârjolitoriu
să face).

Carile la vremea sa
izbânda
și osinda
își gătesc,
de carile asupritoriul a scăpa
și năcăjitoriul a să apăra
preste fire
și peste putință
ieste.

Iată, fraților, izbânda
la ușă,
iată, priietinilor, plata
în casă
și răsplata
în cap ne-au sosit.

Au nu Vulturul, monarh
a toată zburătoarea a fi poftind,
batgiocura tuturor lighioilor
ne-am făcut?
Prodromul aceștii urâcioase vești
încă de demult Liliacul era,
carile cu cuvântul
și cu lucrul
în mijlocul a tot theatrul
și denaintea
a tot ochiul biruința
au dobândit.

Așijderea,
acmu, micele acestea musculiță
dreptatea cât să fie de vârtoasă,
umilința cât să fie de înaltă
și mândriia cât să fie de plecată
și de înflată
frumos ne arătară.

Au nu în cartea Vulpei
fumul pojarului acestuia mirosiia?
Și încă altele mai rele
și mai cumplite
a vini
prin neștiință prorociia
(că tot prorocul,
adevărat în dzisă negândit,
în cuvânt nealcătuit
și în ieșirea lucrului nesmintit
ieste).

De vreme ce adevărate
cuvintele Liliacul
să pomenim ne învăța,
și precum decât Cămila
mai mare Filul
și decât zimbrul
mai iute Inorogul
a fi aminte ne aducea.
Acestea toate atuncea
de batgiocură
și în samă nebăgate să avea,
iară acmu iată
că piatră
după piatră
a să pohârni
și val
după val
a ne lovi
și a ne năbuși
au început.

Pentru aceasta dară,
de mă viți asculta,
sfatul bătrânețelor mele
ieste acesta:
Liliacul precum s-au aședzat
să nu-l mai clătim.
Pe Vidră în gârle, unde să află,
cu hrană și cu alte trebuitoare
să o chivernisim.

A muștelor prieteșugul și frățiia,
iară nu vrăjmășiia
și veciniia,
să poftim.
Filul și Inorogul, cât în putință va fi,
precum cu dobitoacele amestec nu avem,
a-i înștiința să silim
și după înștiințare
adevărul lucrului să și urmedze.

Deciia, unde ar pofti
a lăcui
și în ce chip ar vrea a viețui
în ceva împotrivnici să nu ne arătăm,
ce noi penele noastre să ciuciulim,
iară dobitoacele, cum vor putea,
perii să-și lingă
și să-și netedzască
(că cine gardul strein trece
și în pomul altuia să suie,
la întors gardul zid
și la mâncare poama piatră
i să face).

Căci amintrilea, toate,
a tuturor dobitoacelor supuse
dosede și asuprele,
de nu Filul,
Inorogul,
de nu Inorogul,
altul ca Inorogul,
asupra noastră cu vreme
va să le izbândească
și tot suspinul
cu osânda sa va să ne găsască.

Și mai vârtos Inorogul
grijliv pentru noi fiind,
nuârul mic
repede ploaia va să ne trimată,
din carea nu numai penele, și aripile,
ce așeși și cuiburile de prin copaci
și bortele de prin stinci
a ne scuti
și uscate a ne feri
vrednice nu vor fi
(pre slab să nu gonim,
că mai tare l-om face,
pre fricos să nu spăriem,
că mai îndrăzneț să va întoarce).

Acestea, o priietinilor, de la mine;
iară voi de la voi
ce poftiți arătați
și ce vi-i voia lucrați
și, veri așe,
veri așe,
în cea mai de apoi
cuvintele mele din minte nu scoateți”.

---

[1] Parafrază la Ps. 50, 4: „Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” (Biblia 1988).

[2] Primele două versuri reproduc începutul poemului Viiața lumii al lui Miron Costin. Strofa aceasta se găsește și în Divanul lui Cantemir.