Istoria ieroglifică. În versuri [18]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17.

Pilda, cuvântul și sfatul Brehnacii,
macară că mărgăritariul curat
la aurul nespurcat
și pietrile scumpe
frumos cu aur alcătuite era,
însă (la inima împietrită
și pizmătoare nu cuvântul,
nu învățătura,
ce pedeapsa și pătimirea,
ca la dobitoace în ceva a spori
și a o domoli
poate).

În care chip,
Corbul cu Cucunozul,
macar că lucrul adevărului
cum și în ce fel merge
bine cunoștea,
însă povățuind pizma
și urmând pofta,
vechiul cuvânt pliniia

(cel bun vădzu,
pricep și laud,
dară cel rău
voiu și urmădz),

și așe Corbul,
urmele relii pofte călcând,
a cheltuielior pagube,
a osteninților în zădar
și a cinstei numelui scădere
simțind,
de începutul vivoros gând
a să părăsi nu putu,
ce toate tâmplările împotrivă,
într-alt chip spre bine
și după a sa poftă
le tâlcuia
și le primeniia.

Carile într-acesta chip
Brehnacii răspunsă:
„Întâi pilda ce ai spus,
apoi sfatul carile ai dat
foarte bine le-am înțeles.
Ce pilda ieste a disidemonii
iară sfatul ieste a micropsihiii,
carile în toată monarhiia noastră
loc și cinste a avea nu pot.

De unde, nici la una,
nici la alta uitându-ne,
mai mult zdrobirea cuvintelor a face
nici ne trebuie,
nici ni să cade.
Iară cât ieste
despre partea lucrului ce s-au tâmplat,
nici a împăratului nostru
în cinstea numelui vreo scădere,
nici monarhiii noastre vreo pagubă
s-au făcut sau să va face.

Ce muștele, neam obraznic fiind,
a sa hirișă mojicie
cu șederea la masă nechemate
ș-au arătat.
Deci precum dulăii,
coteii
și mâțele
din fărămușile mesii stăpânilor
să hrănesc,
așe și calicios și obraznic
feliul acesta
din lăturile vaselor noastre
viața de-și vor sprijeni,
de divă ieste?

Cătră aceasta,
împăratului nostru dinceput
nu pentru muștele zburătoare,
ce pentru pasirile cu pene,
cu oaă și în aer viețuitoare
sfatul i-au fost,
ca pre unul singur monarh
stăpânitoriu
și oblăduitoriu
să știe.
Iară pre aceste spurcăciuni
în numărul zburătoarelor sale a le numi,
de nu să va milostivi,
din slava cinstii mărimei sale
ce i s-au scădzut?
Muștele dar, ca niște lighioi spurcate,
mojicoase și în samă nebăgate,
lasă-le să îmble.

Iară noi, de lucrul început apucându-ne,
la sfârșit a-l duce nevoitori să fim,
pre carile în curândă vreme a-l videa
bună și fără prepus nedejde avem,
de vreme ce, iată, hirograful tuturor
în mânule noastre ieste,
în carile nu numai iscăliturile
cu numerile,
ce și inimile cu sufletele
li să cuprind,
din carele nici a să întoarce,
nici a să căi pot
(că decât cuvântul dat,
alte mai tari și mai vârtoase legături
a fi nu poate,
însă la cei a cinstei cuvântului
cunoscători).

Iară amintrilea, cu a noastră linevire,
lucrul într-alt chip de s-ar tâmpla,
atuncea
cu bună samă truda în deșert,
cheltuială în pagubă
și a cinstei numelui betejire
ar urma.

Pentru care lucru, pentru ca lauda
adevărată
și odihna fericâtă
a dobândi
să putem,
cele isprăvite a întări,
cele neisprăvite ca să le săvârșim
și să le isprăvim
a sili
trebuie.

Acmu, dară,
tot temeiul lucrului
într-aceasta au rămas,
ca Lupul la bârlogul său
neclătit să să păzască,
Filul în giur,
împregiur
cu hendec,
după obiceiu, să sa încungiure
și să să închidză,
Inorogul prin munți,
cu tot feliul de măiestrii
și de vânători
la mână a să aduce
să nevoim.

Și așe, acestea
spre alalte săvârșindu-să,
iată că toată odihna vecinică
fără prepus vom dobândi
și în urmă alt gând împotrivă,
de tulburare și de neaședzare,
nu va mai rămânea”.

Acestea a Corbului,
Cucunozul,
Pardosul,
Râsul și alalte mai toate,
carile cu sângele fierbinte
mațile a-și răcori știu,
adeveriia.

***

Partea a cincea

Aședară Corbul,
din sentenția ce dedese nemutat
și de mare pizmă
în tot cuvântul adevărului neînduplecat
stând,
cu tot deadinsul de goana
și vânătoarea
celor nesupuse dobitoace
să apucă

(că pizma îndelungată
calului sirep și nedomolit să asamănă,
carile pentru ca
pe cel de pe dânsul să lepede,
întâi pe sine de mal să surupă).

Deci cătră dulăii de casă,
Șoimul, ogarâi și coteii trimasă,
poruncă ca aceasta dându-le,
ca niciun munte înalt
și nici o vale adâncă
necercată
și nescuciurată
să nu lasă
și pentru ca în măiestriile întinse
pre Inorog să aducă
în tot chipul să silească.

Iară amintrilea, slujba
și porunca
de n-or cumva plini
(clonțul Corbului,
precum în cele streine,
așe în cele ale sale a ciocăni
știe
și jiganiia carea puii din trup
a-și lepăda nu să milostivește,
au cătră priietin și tovarăș
dreptatea va putea ținea).

Aceștea așe, după poruncă,
în toate părțile să împrăștiiară
și prin vârvurile munților
și prin fundurile râpilor
nici un loc necălcat,
necutreierat
și neadulmăcat
nu lăsară.

Inorogul, în primejdiia ce să află
vădzind
și încă câte îl așteaptă
socotind,
deodată în simceaoa a unui munte
așe de înalt să sui,
cât nu jiganie îmblătoare a să sui,
ce nici pasire zburătoare
locul unde sta a privi
peste putință era.

Căci la suișul muntelui una era potica,
și aceia strâmptă și șuvăită foarte,
carea în pleșea muntelui
prea cu lesne închidzindu-să,
pre aiurea de suit alt drum
și-altă cale nici era,
nici să afla.

Iară în vârvul muntelui
locul în chipul unii poiene
câtva în lung și în lat să lățiia
și să deșchidea,
unde ape dulci și răci curătoare,
ierbi și pășuni în fel de fel crescătoare
și pomi cu livedzi de toată poama roditoare
și grădini cu flori în tot chipul de frumoase
și de tot mirosul mângâios purtătoare
era.
În loc ca acesta Inorogul viețuind,
macar că în tot feliul de desfătări
și de îndămânări
să afla,
însă (inimii închise
și de grijă cuprinse
tot dulcele amar
și tot largul strâmt îi ieste).

Șoimul, câteodată peste munți înălțindu-să,
locul, potica și închisoarea ei
cum și în ce chip ieste videa,
însă pre Inorog undeva macară nu zăriia.
Căci Inorogul preste toată dzua
supt deasă umbra pomilor aciuându-să
și la un loc neclătit aședzindu-să,
noaptea numai la locurile pășunii ducându-să
și câteodală și la prundiș
din munte în ses coborându-să,
până în dzuă iarăși la locul aciuării sale
să afla.

Într-acesta chip, Inorogul
câtăva vreme strâmtă și pustnică viață ducând,
și nu în silțele, ce așeși nici în viderile
sau audzirile gonașilor cădzind,
coteii de cehnit,
ogarii de scâncit,
dulăii de brehăit
și Șoimul de piuit
amurțisă
și, din toate puterile obosindu-să,
a vânătorii toată nedejdea
pierdusă.

De care lucru prin scrisori
Corbului și altor sfetnici știre făcură,
precum vânătoarea Inorogului nenedejduită ieste
și, de ieste cu putință,
alt chip de chivernisală să afle
și spre aceia a să a nevoi
să nu să îngaime,
că într-acesta chip lucrul de va rămânea,
sfârșitul cu multă trudă
și cu mare primejdie
a nu fi nu poate.
Vești ca acestea
Corbul audzind,
cu mare urgie să înfocă
și cu grele și aspre cuvinte răspunsul le dede,
de lenevire și de nenevoință
tare vinuindu-i.

Așijderea, de acmu înainte
îngăimele ca acestea de vor mai pomeni
și lucrul după poruncă de nu vor plini,
cu pedeapsă de moarte lăudându-li-să,
precum ci și după dânșii semențiia
lor în urgiia
și scârba împărătească în veci vor rămânea
le dzicea.
Șoimul și alalți împreună cu dânsul
răspuns ca acesta luând,
nu puțin să întristară
(căci crăncăitul Corbului aspru
și spre răi chedzi
tuturor pasirilor și dobitoacelor
să vede
și ieste).

De care lucru, cum vor face
și cum vor drege
sta
de să mira.
Că de o parte,
urgiia Corbului tare îi spăimânta,
iară de altă parte,
greutatea lucrului peste putința lor
îi împresura.

Și așe, cu toții la un loc să să adune,
ca pentru nevoia ce le sta asupră,
sfat de obște să facă,
dzi și soroc își pusără.
Deci după dzua pusă,
la locul însămnat cu toții adunându-să,
după ce multe cuvinte
și în ciur și în dârmoiu cernute
și zbătute
la mijloc pusără,
cu toții sufletele să-și piardză,
iară trupurile și viața să-și agonisască
aleasără.

Adecă sămn de pace
și giurământ
de prieteșug
Inorogului să trimață,
și la cuvânt prietenesc
și fără vicleșug ca cum l-ar chema,
din vârvul muntelui,
la gura poticăi,
în marginea apii,
carea pe acolea trecea,
să-l coboară.

Căci pe supt poalele muntelui
și pre lângă gura poticăi
o apă mare
și câtva de lată curea,
unde ei socotiia
că, Inorogul de să va coborî,
despre strâmptoare
ei îl vor lua.

Iară dinainte apa
îl ocolește,
din dreapta și din stânga malurile
cu mreji și cu silțe avea
împănate
și ce ieste temeiul a toată fărălegea,
cu giurământul tot vicleșugul căptușit
și acoperit
având,
precum loc de șuvăit
și parte de năzuit
nu va mai avea,
nedejduia

(că giurământul între muritori
apa curățiii fiind,
vinul
și veninul
fărălegii s-au făcut,
carile întâi dulce îmbată,
apoi amar otrăvește
și îneacă).

Aceste blăstămate
și fără de lege sfaturi
după ce cu toții
de bune le aflară
și de folos a fi le aședzară,
altă rădăcină supt roata carulul
și alt oțapoc în copita calului
li să arătă.

Căci Șoimul întracesta chip dzisă:
„Bine că noi lucrurile la această cale am pus,
dară cine să va putea afla
carile la locul
unde Inorogul
lăcuiește
a să urca
să poată?
Și aceste cuvinte de miiere
amestecate cu fiiere
cine i le va povesti?
Și giurământul nostru
cel frământat cu zăhar
și dospit cu toapsăc amar
cine i-l va da?”

Cu toții, de tot sfatul uimiți
și de tot înștiințatul lipsiți,
tăcură
și ce să răspundză
cuvânt macară nu avură
(că când socoteala
asupra răutății ieste întemeiată,
atuncea nu numai ascunsul inimii
năcăjindu-să să pedepsește,
ce tot lucrul împotriva dreptății pus
aspru și groznic să ivește).

Și așe, cu toții în lavirinthul neaflării
și în rătăcirea nenemeririi
ar fi rămas,
de nu în munți pre aceia vreme
jiganiia carea Hameleon să cheamă
s-ar fi aflat
(că precum în tot adevărul organul dreptății,
așe în toată minciuna organul strimbătății
a lipsi nu poate),
a căruia fire în toate fețele a să schimba,
precum să fie,
mai denainte s-au pomenit.

Acesta dară
macară
că la putința trupului
mai mult decât un șoarece
nu era,
însă în puterea a învoinții
a tot răul
decât un balaur mai putincios era.
Și macar
că la sfat nechemat viind
și la cuvânt neîntrebat răspundzind,
precum el lucrul acesta a-l săvârși
și slujbă ca aceasta a plini
va putea,
dzisă.
Așijderea,
câteva mijloce spre a lucrului lesnire
precum va afla,
cu multe lingușituri,
tare să făgăduiia.

Iară povestea Hameleonului
într-acesta chip era:
odinăoară, Hameleonul,
prin prundișul apei aceiia îmblând,
apa poate fi Nilul era,
căci din apă un crocodil mare
groznic ieșind,
pre becisnicul Hameleon,
pentru că să-l înghiță,
în fălci îl luă.
Hameleonul, macar că în fața
a tuturor gonților să schimbă,
ce în cevași macară a-și folosi
nu putu
(căci la viderea ochilor
toate simțirile
și chitelele
să încuie).

Așe, fără veste el
în vrăjmași colții crocodilului aflându-să,
nu numai schimbările
și mutările,
ce așeși și pre sine cine
și ce să fie să uită.
Însă biftuirea crocodilului
norocul Hameleonului fu,
carea vreme spre ascultarea lângedii rugăminte
îi dede.
Hameleonul, dară,
cu mare umilință
și ca cel ce moartea în ochi își vede,
din toată nevoința
și cu toată jelea rugându-să,
dzicea:

„O, domnul și stăpânul mieu,
o, pricina morții și vieții mele,
o, puternicule puternicilor
și biruitoriul biruitorilor,
până a nu mă face stramțe printre colții tăi,
spre plecatele și ticăloase cuvintele mele
audzul îți pleacă
(că nu atâta hrana mâniia foamei potolește,
pre cât rugămintea cu plecăciune tăriia vrăjmășiii înfrânge;
și de multe ori ce simceaoa suleții n-au pătruns,
cuvântul umilit au domolit)”.

Crocodilul, a-l zdrumica
fălcile oprindu-și,
ce i-ar fi cuvântul îl întrebă.
Hameleonul dzisă:
„(Uscăciunea posmagului
spre potolirea foamei,
iară nu spre dezmierdarea mesii
să gătește),
de care lucru a dzice îndrăznesc
că din fărâmiia mică ca mine mai vârtos
în vreme de sațiu ca acesta, ce folos
sau desfătare
așe mare
a simți vii putea,
și crede-mă, domnul mieu milostiv,
că din uscate
și zvântate
oșcioarele mele,
fără numai scorneala greții
plinului stomah altă ceva
a ieși nu poate.

Deci în firea crocodilului de ieste vreo milă,
acmu în micșorimea
și mieșelimea mea
să arete.
Iară eu, robul stăpânului
și cruțătoriului mieu,
giuruiesc ca preste puține dzile
și în curândă vreme,
un vânat mare, gras
și frumos
agonisind să-i aduc,
carile, oricât de mare și vrăjmașă
foame ai avea,
a o potoli și a o sătura
să poată,
și oricât de flămând stomahul ț-ar fi,
de biv și de sațiu a-l sătura
și a-l împlea
destul să fie.

Iară cuvântul făgăduit
cu lucrul de nu voi isprăvi,
stăpânul mieu milostiv bine știe
că viața mea în prund
și lăcașul mieu lângă apă
ieste, pentru care lucru, oricând
ar vrea și ar pofti,
de nu masă îndestulită,
iară gustare frundzerită
tot voi fi”.

Crocodilul, și sătul într-acea vreme
și lacom pre altă vreme,
pentru găina de mâne
oul de astădzi lăsă
și tare cuvintele
și giuruitele
Hameleonului poftorind,
într-alt chip de va fi
sau alte pricini de va pune
tare îl îngroziia
și în fel de fel de munci
și de pedepse i să lăuda.
Și așeși, precum întâi limba
cea lungă îi va zmulge,
apoi toate mădularile
fără de nice o milă îi va zdrobi,
dzicea.

La Hameleon de lungimea limbii ce are
lucru de mirat ieste,
pentru a cui fire întâi a povesti
puțintel zăbăvindu-ne,
apoi iarăși la cuvântul nostru
ne vom întoarce.

Această jiganie în părțile calde să naște
și mai vârtos cei mari la Barbaria,
dară mai mici și la Zmir, în Asia, să află.
Chipul decât altor jigănii
mai mult broaștei să asamănă,
numai capul spinticătura gurii peștelui
ce-i dzic lacherda
să răduce.
Grumadzi n-are,
gura mult spinticată
și până la umere agiunge,
căci, ca și peștele, grumadzi n-are,
ce capul cu spinarea la un loc i să ține.

De la cap până la coadă
spinarea ca a porcului grebănoasă
și gârbovă-i ieste.
Peste tot trupul păr sau alt felu de piiele nu are,
ce în chipul sagriului
soldzi mănunței
și în vârv ascuțiței
are.
La ochi albușuri
în giurul împregiurul luminii
ca alte jigănii nu are,
ce pre unde ar fi
să fie albușul ochiului,
iarăși soldzișori ca și peste tot trupul
are,
numai mai mănunței;
tot ochiul în chipul movieliții
din melciuri afară
ca a broascăi ies
și de la rădăcină în sus,
de ce mărg,
să ascut,
iară în vârvul ascuțiturii
lumina ochiului cât un grăunț de mac
gălbinind să vede.

Când într-o parte și într-alta
va să caute,
nu capul,
ce melciurile ochilor își întoarce,
cu carile în toate părțile
slobod caută.
Picioare are patru,
însă cele denainte
la braț cu a moimâței își samănă;
degete cinci și lungșoare
are,
și, când cu palma prinde ceva,
între doaâ și între trii degete
palma i să închide
și să deșchide,
de o parte degetul cel mare
și cu cel de lângă dânsul puind,
iară de altă parte alalte trii rămâind.

Coada cât a șoarecilor celor mari
ieste de lungă,
cu carea nu mai puțin
decât cu mânule
prinde ce ar fi de prins,
căci când va să să suie
său să coboare
pre varga supțire,
precum cu brâncele apucă,
așe și coada în giur
împregiur
își împleticește,
ca din mâni de s-ar scăpa,
de coadă spândzurat rămâind,
iarăși a să apuca
să poată.

Limba nu mai scurtă decât coada
îi ieste,
încă poate și mai lungă
să-i fie.
Iară în vârvul limbii din fire
așe ieste dăruit,
ca cum cleiu
sau vâsc ar avea.
Deci de departe
și totdeodată limba scoțindu-și,
o lungește și pre care muscă a lovi
s-ar tâmpla,
îndată pre limbă-i încleită rămâne,
de unde nicicum
a să mai dizlipi sau a mai scăpa
mai poate.
In toată viața lui ceva a mânca
nu s-au vădzut,
ce hrana aierul și văzduhul
îi ieste.

Căci Hameleonul pre carile a videa
ni s-au tâmplat
prin vremea a unui an în cușcă închis,
fără mâncare și fără băutură
au trăit.
A căruia moarte nu de altă,
ce de nesufereala gerului
s-au tâmplat.
Iară când prindea muștele,
precum s-au dzis,
nu pentru hrana,
ce pentru gioaca le prindea,
și dacă le înghițiia,
îndatăși pre gios le lepăda,
nicicum musca betejind,
căci musca, dacă cădea,
cu picioarele mișca
și, multe dintr-însele dezmetecindu-să,
iarăși zbura.

Alt glas sau cântec nu are,
fără numai ca un foale,
de văzduh împlându-să,
când să răzsuflă, ca foalele când să răzsuflă,
coșul îi răzsună.
Cea din fire floare
îi ieste albă
cu negru picată,
precum sint soldzii costrășului.
Iară amintrilea,
ori în ce felu de floare va,
într-aceia să poate schimba.
Deci, când să mânie să face verde,
când să întristă să face negru,
iară când să veselește,
roșiu cu galbăn amestecat
să face.
Așijderea și fără pricină
în tot feliul de fețe să schimbă,
iară mai vârtos în floarea ce-i stă denainte,
hiriș într-aceia să mută.

Pricina aceștii puteri ce are,
adecă din nemică
flori și fețe
în divuri,
în chipuri
a-și agonisi
mulți în multe chipuri
a o arăta să nevoiesc,
însă, pre cât
noi sama a-i lua am putut,
ieste aceasta:

Grăunțele cele mănunțele
carile în chipul sagriului peste piiele
îi sint
fietecarile din patru părți,
în patru fețe ieste din fire văpsit,
adecă alb, negru, roșiu și albastru
în floarea ceriului,
carile sint văpsele
din fire stătătoare.
Deci, când va să să facă negru,
toți soldzișorii cu partea cea neagră în sus
îi întoarce;
așijderea când va să să facă roșiu,
alalte dedesupt ascundzind,
partea soldzișorilor cea roșie deasupra scoate,
și așe la alalte face.
Căci toți soldzii lui sint rătunzi
și în chipul sferii prin piiele i să întorc
și precum îi ieste voia îi mută.
Așijderea, când va să să mute
într-alte fețe,
fețele soldzilor amestecă și,
în chipul zugravilor,
din câteva flori amestecate
altă floare scornește.

Deci pentru firea și chipul Hameleonului
atâta destul fiind, la cuvântul nostru
să ne întoarcem.