Istoria începe de oriunde o privești [53]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a.

*

Cei care se împotrivesc lui Dumnezeu o sfârșesc rău. În Cronografia sa[1], Sfântul Teofan Mărturisitorul ne exemplifică acest lucru.

Împăratul persecutor Dioclețian (c. 22 decembrie 244-3 decembrie 311)[2] a înnebunit, „a renunțat împreună cu Heraclius la împărăție, începând să trăiască ca un om obișnuit. Și unul și-a sfârșit viața în spânzurătoare, iar Dioclețian s-a ofilit/ s-a consumat de o boală lungă. Ghelasie, episcopul aceleiași Cezarei, spune că, răzgândindu-se și vrând din nou să împărățească, au fost omorâți prin votul comun al senatului”[3].

Galerius Maximian (c. 250-5 mai 313)[4], fiind urmărit de Sfântul Constantin cel Mare, a fost pedepsit de „mânia divină”[5]. Pentru că „aprinzându-i-se o flacără din mijlocul măruntaielor și a măduvei sale, cu o durere de nesuportat a fost pus pe burtă la pământ, răsuflând greu, ieșindu-i amândoi ochii și lăsându-l orb pe cel lipsit de evlavie. Iar carnea lui, putrezită din cauza fierbințelii fără măsură, a căzut de pe oase și, astfel, putrezit de tot, și-a dat sufletul cel care lupta împotriva lui Dumnezeu”[6].

Despre moartea ereticului Arie (c. 250/ 256-336)[7], Sfântul Teofan spune: „dreptatea divină l-a mutat pe Arie în locuri vrednice de cele ce se scurgeau prin limba [sa], tăindu-l din viață în prezent și în viitor; i-au căzut pe jos măruntaiele în murdărie, în timpul în care voia să intre cu nevrednicie în lăcașurile sfinte”[8]. Moartea lui petrecându-se în „al treizeci și unulea an al [domniei] Marelui Constantin”[9].

Iulian Apostatul (331-26 iunie 363)[10], cel cu viață „spurcată”[11], „fiind dincolo de hotare [de hotarele imperiului], a fost omorât prin dreptatea divină”[12].

Eunucul, „care îl insultase și îl amenințase cu îndrăzneală pe [Sfântul] Afraate[13], coborând să pregătească baia împăratului [eretic Valens], afectat fiind la minte, a murit aruncându-se singur în apa fierbinte”[14].

Fiul lui Valens, Galates, a murit „suferind rău, iar soția [lui], Domnica, s-a îmbolnăvit grav”[15]. Iar împăratul Valens „a fugit cu câțiva [oameni] într-o casă mică [de pe câmpul de luptă]. Ajungându-l barbarii [goții] și dând foc casei, fără să știe [că Valens e acolo], i-au ars pe toți”[16].

*

Părintele Constantin Bobulescu (8 mai 1882-1 decembrie 1958)[17] publica în 1933, la Chișinău, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul[18].

Și acesta spune că mitropolitul Veniamin avea porecla Negel[19]. Aversiunea lui Neculce vizavi de neamul Costachi[20].

Dar „neamul Costachi făcea parte prin naștere și prin legăturile lui de rudenie, din familiile cele mai de seamă ale Moldovei, din protipendada chemată la conducerea țării”[21].

Despre genealogia sa mitropolitul spune că se trage din Consta[22]. Gavril, mare vornic[23], a transformat numele Consta în Costachi[24].

Tatăl mitropolitului Veniamin se numea Grigoraș. Era fiul lui Vasile Costachi[25].

Din p. 47 aflăm că Grigoraș e alintul și că tatăl mitropolitului se numea Grigorie Costachi.

Mama mitropolitului a fost Maria Cantacuzino[26] și ea moare înaintea soțului ei, Grigorie Costachi[27].

Copiii lui Grigorie și ai Mariei: monahul Chesarie Costachi, Matei, mitropolitul Veniamin, monahia Elisaveta și Șărban, cel mai mic dintre ei[28].

Tot în p. 50 se vorbește despre măsurarea viei în…pogoane[29].

În p. 60, autorul nostru prezintă un document, de după 1840, care vorbește despre „un blestem” asupra casei Costachi și a casei Brâncoveanu.

Și documentul spune că mitropolitul Veniamin ar fi „izgonit” monahii de la Agapia, pentru a face din Mănăstire o Mănăstire de maici pentru sora lui, pe care a făcut-o stareță[30].

Însă locașul era sub „blestem ctitoricesc”, pentru că nu trebuia să intre femeie în Mănăstirea Agapia[31].

În p. 62 începe o secțiune despre locul nașterii ÎPS Veniamin Costachi. Pentru că la Mănăstirea Adam[32], pe un Chiriacodromion editat la Neamț, pe data de 30 ianuarie 1818[33] s-a făcut o însemnare din care rezultă că mitropolitul Veniamin s-a născut în „satul Mălăiaștii din ținutul Fălciului”[34].

Asta ar schimba lucrurile fundamental, pentru că se consideră drept loc natal Roșieștii[35]. Pentru că, în Testamentul său, mitropolitul ne spune că s-a născut în satul Roșiești din Fălciu, pentru că acesta este „satul părințesc”/ părintesc[36].

Autorul a mers în satul Tupilați, care era „moștenire[a] părintească” a mitropolitului[37]. Și în Biserica satului a găsit un Triod de la 1798, editat la București și un Apostol din 1794, editat la Râmnic. Ambele dăruite de spătaru Negel, adică de fratele mitropolitului Veniamin.

Din mai multe însemnări redate în p. 65-66, de pe cărțile de slujbă găsite la Tupilați, autorul conchide că moșia Tupilați i-a fost dăruită de bună voie lui Șărban, fratelui mai mic, de către mitropolit, care locuia în Mălăiești, dar se îngrijea de Biserica din Tupilați. El, Șărban, a cumpărat cărțile liturgice ale Bisericii Tupilați și în 1806 clopotul[38].

După Tupilați, autorul a făcut muncă de cercetare la Mălăiești[39]. Și la Biserica din Mălăiești găsește un Chiriacodromion editat la București, în 1801, dăruit de mitropolitul Veniamin, pe 17 decembrie 1803, „spre a noastră vec[i]nică pomenire”[40]. Semnătura sa: „† Nevrednicul între arhierei Veniamin Costachi Mitr[opolit al] Moldaviei”[41].

Tot pe 17 decembrie 1803 mitropolitul dăruie Octoihul editat la București, în 1792, care se află la Biserica din Tupilați[42].

Mai multe însemnări ale lui Șerban, de pe cărțile liturgice, găsim în p. 67-68.

Însă Ștefan Petru Andronachi, un bărbat de 80 de ani, îi spune că mitropolitul e din Mălăiești[43].

Autorul ajunge și în satul Roșiești, într-o zi de praznic: 15 august[44]. Aici a găsit un Penticostar de la 1800, editat la București, dăruit de mitropolitul Veniamin Costachi la 21 iunie 1803[45].

Din pagina 76 aflăm că există două variante textuale pentru copilăria mitropolitului. Una scrisă în 1830, dictată de cineva din apropierea mitropolitului iar a doua fiind făcută după moartea sa, în Iași, la 1850[46].

Iar în p. 78 autorul spune că cea din 1830 e cea care trebuie luată în calcul fiindcă ea este confirmată de Testamentul său din 1844.

În p. 79: „Iacob Stamate, predecesorul Mitropolitului Veniamin, este hirotonit la 15 ani ca și urmașul său la scaunul mitropoliei Moldovii, Dositei Obradovici și Naum Rîmniceanu de asemenea”.

Există un tablou cu chipul mitropolitului la 60 de ani[47] și alături de el chipul său de când era tânăr ieromonah.

Adică acesta: (fotografie).

Mitropolitul Veniamin Costachi[48] se naște în 1768, în apropierea Nașterii Domnului și nașa sa a fost Elena Costachi[49].

Adică s-a născut pe 20 decembrie 1768 și a fost botezat pe 1 ianuarie 1769[50].

A fost hirotonit diacon, în martie 1784, de PS Iacob Stamati, pe când avea 15 ani și 3 luni[51].

A fost 3 ani și 3 luni diacon în episcopia Hușului, până în iunie 1787, când avea 18 ani și 7 luni[52].

E hirotonit ieromonah, pe data de 26 septembrie 1788, de către ÎPS Paisie, fost mitropolit, slujind la mitropolie[53].

Din martie 1789 până în 27 iunie 1792 este egumen la Sfântul Spiridon din Iași[54].

Episcop de Huși este între 27 iunie 1792-1 iunie 1796[55].

Episcop de Roman între 1 iunie 1796-19 martie 1803[56].  Autorul nu mai discută și perioada sa ca mitropolit.

---