Istoria ieroglifică. În versuri [22]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21.

Vrăjitorii Epithimii stihurile acestea citind
și de câteva ori procitindu-le,
tâlcul acesta să fie înțăleasără,
adecă cindzăci de căpuși
(carile sint pungi de piiele
cu singe împlute
pline de supt singele strein,
jirtfă Pleonexiii vor să aducă,
pentru ca de supt tiraniia Vidrii
și vrăjmășiia Corbului
mântuindu-i boadza,
la moșie și să-i ducă
și din nevoia robiii
scoțindu-i,
voia cea rea și lacrămile
în veselie
și bucurie
să le întoarcă.

Deci vrăjitorii, jirtfa priimind,
descântecul buiguirii
le citiră,
cu carile întâi pre Corb
în somnul nesimțirii
băgând,
pe Vidră din scaun pohârniră,
carea, în legătura vrăjii
stăpânit cunoscându-să,
într-acele părți
mai mult zăbavă a face
nu putu,
ce îndată, cu Mreana,
fiica Corbului,
și cu alalți ai ei rude,
lindini, păduchi,
lipitori și cârcei,
sculându-să,
la gârlele Grumadzii-Boului
să dusă.

Iară Inorogul, din bunăvoie
pentru strajea în munți rămâind,
pre Fil la moștenirea părințască
trimasă.
Corbul, de aceasta în știre luând,
de mare mânie cu urgie încins,
cu bogățiia simăț,
de minte răzleț,
cuvinte lăudăroase
și duhuri ca focul de mânioase
a slobodzi începu
și ca acestea, ni în față,
ni în dos,
cu mari îngrozituri dzicea:

„Pentru ce Inorogul
au scos cuiul pre carile
eu l-am bătut?
Pentru ce Filul al său ș-au luat?
și asupra gândului mieu
gând au râdicat?
Așe? Lasă, că le voiu arăta
și a cunoaște îi voi face eu
că a pasirilor monarhie
ieste mai tare
și vor pricepe că Vulturul
zboară mai presus decât toate trupurile,
și precum Corbul cu glasul său
tot răul menește
și isprăvește
vor înțelege”.

Și ce mai mult, iubite priietine,
voroava să lungesc.
Corbul, macar că în capul Vidrăi
tot focul iadului
a să grămădi bucuros era,
însă răul cuiva,
carile cu mâna lui nu să isprăviia,
precum răzsipă în toată lumea
să face i să părea,
mai vârtos că în scăderea
Vidrei adaogerea
altora socotiia,
de care lucru, vrăjmășiia
carea asupra Vidrii cocea,
asupra Inorogului și a Filului o borî.

Și macar că la mijloc
patru mii și șepte sute de ani
cu luptele din toate dzile au trecut,
și nu puține singeroase jirtfe
pre la capiștele bodzilor
și multe pre la nesățioase
lăcomiia vrăjitorilor
s-au vărsat
și s-au împrăștiiat,
însă Corbul de ce s-au apucat
tot răul a plini
nicicum rămășiță n-au lăsat,
că într-adevăr,
precum rău din gură să lăudase,
mai rău cu lucrul au săvârșit,
de vreme ce iarăși cu Vidra
mâna au dat

(că făcătorii de rău
spre răul multor buni
cu binele a unui rău
a să sluji obiciuiți sint).
Iarăși dulăii ș-au întărtat,
iarăși ogarâi ș-au asmuțat,
iarăși coteii în munți
și în păduri ș-au băgat,
iarăși în câmpi măiestriile,
în dumbrăvi silțele
și în rediuri mrejile ș-au vărsat,
iarăși tot dobitocul au spăriiat
și în toate părțile l-au împrăștiiat.

Și așe, sfârșitul tuturor tirăniilor
și începutul tuturor vrăjmășiilor,
iarăși pre Vidră, cu tirănie
mai cumplită decât toată tirăniia,
ca locul altuia să tirănească
și lăcașul dreptului
fără milă să răzsipească,
au trimis-o.

Filul, de acestea înțelegând,
întâi Lupului și Pardosului
știre dede
(căci aceștea pre aceia vreme
dreptatea feriia),
cari nu cu mică a vieții primejdie,
din întinse
mrejile tiranului scăpând,
iarăși la Țara Câmpilor pribegiră.
Inorogul, în munți precum
și mai sus s-au pomenit,
aflându-să în locuri tari și ascunse,
în cătăva vreme aciuat
s-au potolit.

Așijderea Filul,
la Grumadzii-Boului viind
s-au aședzat,
însă nu puține asuprele
despre vrăjitorii vremii trasă,
de vreme ce Corbul
cu toată nevoința sta,
ca nu numai de hrană,
ce așeși de viață
să-l lipsască.

Ce vrăjitorii, întâi de jirtfele vechi,
apoi și de cele noaâ
voia boadzii Pleonexiii plecând,
la ale sale să margă
voie îi dederă
(că mila Pleonexiii
atuncea numai să clătește,
când cele din față mistuiește,
iară de cele din dos în scurtă vreme
cu mai multul nedejduiește).

Așe și într-acesta chip,
iubite priietine, Vidra
tirăniia în mâna vrăjmășiii
și vrăjmășiia în dreapta tirăniii
luând,
deciia Corbul aievea vrajba,
la arătare neprietiniia
și tot răul asupra Inorogului
și a Filului a plini,
câtu-i negrul bobului
a lipsi n-au lăsat,
ce dintâiași dată,
toate după voie a isprăvi
neputând,
vremea păștea,
ca când va putea,
atuncea să isprăvască.

Așe, Vidra
cu răutatea Corbului agiutorită
și la epitropiia jiganiilor aședzată
fiind, pe Bâtlan la gârle
pentru paza pe aceia vreme lăsase.
Carile nu după multă vreme
pre Vidră de vicleană
cătră Corb o vădi,
adecă precum cu meșterșuguri viclene
și cu mari și multe giuruințe
de jirtfe minciunoase
pre la ușile vrăjitorilor îmblă,
ca epitropiia pasiri lor să tulbure
și monarhiia să le răzsipască.

Asupra pârâi aceștiia
și câteva jigănii de singe mâncătoare sosiră,
între carile mai de frunte Lupul,
Ursul,
Vulpea,
Ciacalul
și Strutocamila era.
Acestea,
încăși tiraniia-i
a mai suferi neputând,
în Țara Pasirilor,
la epitropiia Corbului, fugiră,
cătră carile mare
și lăcrămoasă jalobă făcând,
întra-cesta chip dzicea:

„Mare strâmbătate și greu păcat
cu noi ai lucrat,
o, în lumină ponegrit, Coarbe,
de vreme ce iarăși
în scaunul tirăniii
asupra noastră vrăjmășiia Vidrii
ai râdicat,
jiganie carea nici în fire neam,
nici în minte socoteală,
nici în lucru vreun aședzimânt stătătoriu
a avea poate
(că ce-i mai poftit? Stăpânirea.
Și ce-i mai cu greu? Stăpânirea.),
și cela carile pre sine neaședzat știe,
stăpânire cu aședzimânt
să facă cum va putea?

Aceasta dară, cu tirăniia ce face
și cu lăcomiia ce lucreadză,
nu numai oile în munți
și în păduri au împrăștiat,
nu numai caprile prin văi
și prin vârtopi au izgonit,
nu numai boii, vacile și hergheliile cu foc
și cu fier au ars,
nu numai găinele de pene
și puii de tuleie au zmult
și le-au dzăciuit,
ce acmu și soldzii peștelui să radză
și să-l vânedze pe supt gheață va,
dzicând că firea ei
de pește decât de carne
mai priimitoare ieste,
lucru carile de firea
și de deprinderea noastră
prea departe stă.

Deci acmu și noi
ale noastre pustii părăsind,
de mare nevoie la menitoriu glasul tău
am năzuit, ca iarăși
cu sfatul și cu voia ta,
pre tiranul acesta
deasupră-ne să-l râdicăm
și iarăși pre stăpânitorii moșneni
la locu-și să chemăm.

Căci nu mai într-acesta chip
socotim că tulburările
și răscoalele acestea
la aședzimânt și la linește
a să aduce vor putea
(că oala fierbând
și de mare fierbinteală peste margini dând,
cu lingura apa vânturând,
deodată cevași a să stâmpăra
să vede; iară stând focul neclătit,
vărsarea de tot a să potoli
preste putință ieste;
deci la înfocări la carile
vânturarea lingurii nu sporește,
potolirea și stângerea focului
trebuiește)”.

Corbul, și mai denainte
cu pâra Bâtlanului
asupra Vidrii ațițat
și acmu cu jaloba acestora
încă mai întărâtat fiind,
cuvânt le dede
că, pre cât va putea
va sili,
și din tirăniia Vidrii îi va mântui.
Care pizmă Corbul
la adunarea dintâi
carea la cetatea Deltii ș-au izbândit,
unde pre Vidră dintr-îmbe monarhiile
au izgonit-o
(precum la locul său istoriia s-au pomenit).

Corbul dară
atâtea și atâtea răutăți
și îndrăpniciuni
precum să fie făcut
și precum a multora răzsipă
pricină să fie fost bine cunoscând,
însă nici așe de păcat s-au pocăit,
ce cu aceasta pricină
mai mari și mai grele
unul peste altul
să grămădească au gândit,
de vreme ce pătimașilor
alt cuvânt le da,
iară în reaoa inimă
spurcat gând purta

(că răutatea inimii
din fire rele,
din răutate, răutate învață
și din cercetare pizmă
și izbândă
gătește),
adecă de pizma veche
binele Inorogului
și a Filului
nicicum nu-l poftiia,
iară de pizma noaâ
pre Vidră dintr-îmbe monarhiile
să izgonească
(precum au și făcut)
și al triilea chip să aleagă
(precum la alegerea Strutocamilei s-au vădit)
au socotit.

La carea cu ce meșterșuguri spurcate
și cu ce vicleșuguri
fără de lege s-au slujit
pre larg la locul său s-au pomenit.
Iară cele mai pre ascuns
ce să lucrasă
pre scurt acmu să ți le arăt.
Vii ști dară, iubite priietine,
că vădzind Corbul
greșala ce cu Vidra făcusă,
apoi inimile jiganiilor cunoscând,
că asupra Inorogului
și a Filului stăruiesc,
împotriva aievea să li se puie,
socotiia că multe nevoi
și grele gâlceve să vor râdica
(că cuvântul împotrivă
sabiia ascute,
iară răspunderea lină
frânge mâniia).

Și așe, pre Lup în taină chemând,
dzisă: „Bine cunosc, o, priietine,
că multe nevoi și asuprele
despre spurcata Vidră ați tras
și încă multe asupră a vă aduce,
de va putea, să gătește.
Însă noi, pentru ca greșala
să ne îndreptăm
și păcatul să ne răscumpărăm,
împotriva și spre pohârnirea ei,
precât în mână ne va vini,
cu tot sufletul ne vom nevoi.

Pentru care lucru,
o poftă am și eu de la voi,
ca mijlocitori fiind între noi
și între Fil și Inorog,
pace să alcătuim,
și aceasta întru tot adevărul
și curata inimă să fie
(că decât pacea zugrăvită,
războiul crunt
mai curat și mai fericit ieste)”.

Acestea Lupul de la Corb audzind
și precum din toată inima să fie
încredințându-să,
să bucură foarte și:
„Acesta lucru foarte pre lesne
să va face, răspunsă,
de vreme ce eu adeverit sint
că Filul și Inorogul
dreptății și păcii plecați sint
și, îndată ce cuvântul păcii
din gură vor da,
în inimă pecetluit
și tipărit
le va rămânea.

(Că curat ascunsul inimii
singur șie și icoană
și oglindă-și ieste,
în carea ce și cum ieste
de pururea să vede).
Și de vreme ce și a ta poftă
spre a dreptății chip
s-au plecat
și pacea îmbrățășadză,
pentru acesta lucru
știre să le facem
și vii cunoaște că cele
de mine grăite
nu numai din dragostea
carea cătră dânșii am,
ce mai vârtos
după voia adevărului
s-au grăit.

Însă pacea aceasta
într-aceasta a stărui trebuiește,
ca de acmu înainte Vidrii împotrivă
și lor într-agiutoriu să fii”.
În puține cuvinte
toată istoriia să cuprindzi,
o, priietine, pentru pofta,
legătura și isprăvirea păcii s-au grăit,
s-au răspuns,
s-au trimăs,
s-au întors
și toate cele trebuitoare
la mijloc puindu-să,
prin chipuri de credință s-au isprăvit
și cu mari giurământuri
și blăstămuri
dintr-îmbe părțile tare s-au legat.

(Ce la viclean parola dumnădzăiască
și basna poeticească
tot o cinste au),
în care chip și Corbul
în vreme ce giurământurile cele strașnice
să făcea,
atuncea
toate măiestriile vicleșugului
prin toate locurile își întindea
și cu mari giuruințe
de multe jirtfe pre la bodzi
și pre la vrăjitori ispitiia,
ca pre o pasire,
a căriia și numele,
și traiul,
și lăcașul
împuțit și scârnav îi ieste,
epitrop monarhiii dobitoacelor să facă
siliia.

Poți ști și numele pasirii, o, priietine,
că Pupădza era,
din Țara Gemănării născută
și în satul Furcăi crescută,
și acmu, mai-mai în curțile funelor
bătrânețele ș-ar fi închis
de nu ș-ar fi fost așe de timpuriu
puturos duhul slobodzit.
Ce de aceasta agiunge
și la cuvântul nostru să întoarcem[1].

Corbului nici jertfele i s-au priimit,
nici vrăjitorii după plăcere i-au vrăjit.
De care lucru,
socoteala într-alt chip
de răutate a-și muta
i-au căutat,
adecă pre proastă jiganiia
Strutocamila în taină luând,
cu multe măgulituri
și învăluituri
o ispiti.

Chipul, statul,
faptul,
îmblatul
și căutatul
în multe ritoricești tropuri lăudându-i,
și precum firea
spre vâlfa stapânirii
să o fie făcut, dzicându-i,
s-au înșelat, au credzut
și așe și ea s-au cunoscut,
săraca, precum la întrebarea ei
frumos s-au pomenit.
Unde Corbul cu siloghismul
de vrednică adeverind-o,
coarnele boului,
coada păunului
și cu penele lui îndatorind-o,
epitrop Leului
și stăpânitoriu dobitoacelor
au pus-o.
Unde și până astădzi,
cu minunea a toată lumea,
stăpânește
(că de multe ori cel greșit
nemerit
și cel nemerit
greșit iese).

Aședară Corbul, o, priietine,
organul răutății,
iară nu răutatea,
nici pizma ș-au schimbat,
chipul neprietiniii,
iară nu vrajba spre pace ș-au mutat,
de vreme ce la acea adunare
carea întâi la cetatea Deltii s-au făcut,
nu după cum cuvânt
cu giurământ avea dat,
nici drepților moșneni
agiutoriu au fost
(căci, precum știut îți ieste,
Filul încă acolea agiunsese
și cu tine împreunare avusese,
cătră carile singur tu
mare priința Corbului arătaseși,
carea mai pre urmă
căptușită
au ieșit),

ce cu tot mijlocul
inimile ale altor jigănii
după pofta sa să le întoarcă,
cu feliu de fel de meșterșuguri,
au silit,
pre unele cu înfricoșeri,
pre altele cu spărieri,
pre unele cu îngroziri și spăimântări,
pre altele cu giuruințe și cu dări,
siloghismul ce pentru Strutocamilă
la mijloc să puie vrea, a priimi,
vrând-nevrând, le-au silit
și a învoi le-au făcut.

Care lucru, după cum știi,
isprăvindu-l, încă mai cumplită
și mai vrăjmașă goană
asupra dreptății au scornit,
carea și până astădzi,
precum vedzi, să trăgăneadză
(iară a tot lucrul sfârșitul l
a ce iese vremea arată
și norocul învață).

Acestea dară, o, priietine,
au fost pricinele
și începăturile
și acesta au fost pricinitoriul
și începătoriul v
răjbilor,
răscoalelor,
goanelor
și războaielor
carile întru monarhiia dobitoacelor
și până în dzua de astădzi
să lucreadză.

Ce acmu, sfârșit voroavii puind,
poftim ca nu alta a giurui
și alta a dărui
să ne fii cunoscut,
de vreme în proimiul voroavii
scurtimea cuvântului făgăduiam,
iară acmu oarecum
toată lungimea istoriii
prin câteva ceasuri
am trăgănat.
Însă iertăciunea aceștii asuprele a dobândi
pre lesne vom nedejdui,
de vreme ce (a lucrurilor știință
nu din părere,
ce din chiară arătare
să naște,
carea, după materiia ce are,
potrivirea formii înțelegirii
cearcă)

(că voroava laconească
la meșterșug ieste lăudată,
iară materiia adevărul
cu îndelungată și chiară voroavă a să tâlcui,
a celor neminciunoși
și la voroavă izvorâtori
lucru ieste)”.
Șoimul de acestea
pre amănuntul bine înțelegând,
precum de dulce voroava Inorogului,
așe de înștiințarea adevărului,
mult să minună
și într-acesta chip cătră Inorog dzisă:
„Vechiu și adevărat cuvânt
între toți să grăiește
(că dreptatea toate biruiește
și adevărul decât toate mai tare ieste),
așijderea (strâmbătatea și lucrătoriul ei
pururea viptul căii sale mănâncă
și băutura toapsăcului său bea).

Ce dară între strâmb și între drept,
între adevăr și între minciună ar fi,
de nu pemintenii,
cereștii vor giudeca
și vor alege.
Ce acmu lucrul rămâne
ca dintr-această a noastră dorită
și nesățioasă împreunare
vechile începături a răutății
să să surpe
și noaâ temeliile bunătății
să să arunce
(că mutarea minții,
schimbarea socotelii
și nestarea cuvântului,
numai atunci sint lăudate,
cât din rău spre bine
și din vrajbă spre dragoste
să întorc)”.

Inorogul dzisă: „(Începuturile bune,
o, priietine, din inima bună
și neprepusă izvorăsc,
iară amintrilea, îndoința inimii stând,
îndoite,
întreite
și în multe noduri împleticite
și căptușite
din rost cuvintele ies).

De care lucru, a mă înștiința ași pofti:
Aceste începături bune,
carile dzici la mijlocul să punem,
singur din tine vii să le pui,
au a le pune de la alții
poruncă și pozvolenie ai?”

Șoimul răspunsă:
„Într-adevăr ieste că eu
poruncă ca aceasta
și aievea pozvolenie
de la mai-marii miei nu am.
Însă inima a toatei noastre monarhii
spre ce stăruiește foarte bine cunosc,
adecă, ca cu orice mijloc s-ar putea,
lucrurile spre o aședzare
și linește să să aducă
poftesc.
Și de vreme ce adevărul de grăit ieste,
că de nu de tot cu toții a goni
s-au obosit,
însă niciunul între noi odihnit
n-au rămas,
și mai mult grijea din toate dzilele,
decât goana din toate locurile,
sudori de singe ne picureadză
(că ostenința clătirii
sudori pe trup umedzește,
iară grijea neîncetată
vlaga inimii topește).

Încă cătră acestea ieste
și altă pricină carea
spre ispita lucrului acestuia mă îndeamnă,
adecă credința carea
Corbul în mine și în cuvintele mele
are. Cătră carile eu
tot adevărul lucrului precum ieste
arătând, fără nici un prepus,
din gândul carile până acmu
asupra ta are, părăsindu-să,
răutatea spre bunătate își va pleca”.

Inorogul dzisă: „Lucrul acesta,
o, priietine, oarecum necredzut
și peste putință mi să pare,
că precum din bătrâni știm
(corbul puii albi își scoate,
iară firea în negrimea lor îi întoarce).
Deci și Corbul bătrân
în alb de s-ar văpsi,
cu o ploaie,
sau și cu o roaâ să să spele
poate
și ce supt albiciune
din fire imăciune au avut,
în curândă vreme își va arăta
(că rămân ființele precum au început,
de s-ar și tâmplările în toate ceasurile schimba).
Așijderea
de am dzice că Corbul la pene
pre dinafară a să albi poate,
însă inima pre dinluntru
fără prepus tot neagră îi va rămânea.

Ce pentru ca
să nu să dzică că inima mea
de cuvântul bun s-au împietroșet,
sau de numele păcii s-au îngrețoșet,
iată în tot adevărul
și în curată inimă dzic,
că precum hotarăle neprieteșugului,
așe ale prieteșugului
a le păzi gata sint
și pre acestea pre amândoaă
aievea și nezugrăvite a le purta
știu
(că precum chipul frumos
și icoana ghizdavă
ochiul veselește,
pre atâta vicleșugul ascuns
și dragostea schizmuită
sufletul întristeadză).

Așijderea
(precum boala ascunsă
pre doftori și pre doftorii batgiocurește
și pre cel ce dzace până la moarte măgulește,
așe vicleșugul și pre cel ce viclenește
și pre cel ce să viclenește
la scădere aduce
și încă mai vârtos pre viclenitoriu
decât pre viclenit
spre groznică răzsipă pohârnește,
precum și răul tăinuit
pre doftori măgulește
numai,
iară pre cel ei supus întâi din sănătate,
apoi și din viață îl izgonește)”.

Șoimul răspunsă: „Adevărat, acestea
precum le dzici, așe sint,
însă (de multe ori boala nenedejduită
pre leac ș-au dat)
și pre cum un cuvânt să dzice
(morții numai leac
între muritori nu s-au aflat,
iară amintrilea viața stând
și buna socoteală slujind,
tuturor tămăduire
și vindicare
să nedejduiește).

În care chip și eu acmu dzic:
Într-această dată și cu mine
lucrul ispitește
și vii cunoaște că macar că la pene iușor,
însă la cuvânt
greu și stătătoriu sint
și precum în aer a zbura,
așe pre copaci a sta
și
pre stâncă nemutat a mă aședza
pociu”.

Inorogul dzisă: „Cu bună samă
cuvintele acestea poftitoriu
binelui să fii te arată
și dreptății iubitoriu
și de cuvinte adevărate grăitoriu
să fii te sfitesc,
însă giuruitele acestea
la faptă a aduce, precum socotesc,
un lucru a te opri poate,
adecă căci supt poruncă
și supt ascultare supus ești.

Pravila dară stăpânilor
asupra supușilor cea mai de temeiu ieste:
Așe voiu, așe poruncesc, așe să să facă.
Deci oriunde sentenția aceasta
putere desăvârșită are,
acolo cuvântul adevărat și sfatul cu cale
loc nu are.

Ce precum vor unii să dzică
(ispita până în de trii ori
ieste a înțelepților,
iară aceiași nepărăsit a ispiti,
a nebunilor).
De care lucru,
o dată, de da-ori sau și de trii ori și tu ispitește
și vedzi de vor ieși poftele strâmbe
după dzisele drepte
și de ieste ureche destupată
spre ascultarea cuvântului drept,
cunoaște
(că urechea astupată
leacu îi ieste ca
cu ce ar fi astupată să să scoață,
iară căriia organul audzirii
ieste betejit și de tot surdu,
nici leacul pre lesne,
nici trăsnetul tunului,
nici buhnetul dobelor
spre simțire a o aduce pot).

După aceasta a ști ți să cade,
o, priietine, că ispita
înțelepțască ieste
și să face când oarecare nedejde
înainte mărgătoare
și une semne de ieșirea ispitii arătătoare
să află.
Iară amintrilea,
când cineva ispita
peste toată nedejdea începe,
ispită să dzice,
însă nu înțelepțască,
ce nebunească.

Că cu ce socoteală cineva
cele peste ceriu
sau cele în chentrul pământului
lăcuitoare a cunoaște ar ispiti
și ce nedejde, precum va putea cunoaște
i s-ar da,
unde simțirea
a agiunge
și socoteala a încăpea
nu poate,
că precum axioma filosofască
știută îți ieste: Toată cunoștința
și toată știința
din înaintea mărgătoare simțire
purcede.
Deci de ai povață ca aceasta,
bărbătește pasă,
iară de nu
(fără povață la ostroavele fericiților a merge
părăsește-te)”.

Șoimul dzisă: „Foarte adeverit să fii
că inima bună nedejde îmi arată
și încă de demult adevărate semne
spre această călătorie am cunoscut.
Ce numai acmu atâta poftesc,
ce ț-ar fi poftele să știu
și cu ce chip pătimirile carile
peste toată dreptatea ai tras,
a le uita
ai putea,
să cunosc.
Și cătră aceasta
puțină vreme de îngăduință având,
pentru ca de cele trebuitoare
știre a da
și răspuns a lua
să pociu”.

Inorogul dzisă:
„Poftele mele și puține
și, precum mi să pare,
drepte sint.
Puține dzic, căci numai doaâ,
drepte dzic, căci ale noastre,
iară nu streine poftim.
Întâi dară ieste:
Filului dreapta
și părințasca moștenire
să nu i să oprească,
sau Corbul de la Strutocamilă
aripile luându-și,
noi pentru a noastră dreptate
orice a face vom putea,
de nu agiutoriu,
încai împotrivnic
să nu ne fie.

A doa ieste: traiul și lăcașul mieu,
veri în vârvul munților,
veri în fundul văilor,
veri în câmp,
veri în pădure,
sau oriunde aiurea
pofta inimii mele ar fi,
din toată grijea vicleșugului neprietinesc
afară să fiu.

Aceste doaâ făcându-să,
poate fi începăturile prieteșugului
să să puie
și mai cu vreme
dragostea adevărată să să întemeiedze.
Cu vreme dzic,
căci cu vreme și neprieteșugul
în multe au crescut
(că cele dimpotrivă
tot o măsură
și tot un număr au).

Iară amintrilea cine ar dzice
că cu toată inima
din urăciune îndată s
pre cea desăvârșită dragoste
a să întoarce poate,
aceia inimă vicleană
și minciunoasă ieste.
Că precum întrarea,
așe ieșirea patimilor să socotește
și mai vârtos obiceiul învechit
ieste deprindere cu nevoie a să uita,
pre carile precum meșterșugul,
așe firea
pre lesne a-l lipsi
sau a-l tăgădui
nu poate.

Iară deși s-ar afla
nas de ceară
și inimă de argint-viu
ca aceia, mă crede
că acel feliu de prieteșug
pururea îndoit
și cu prepus ar fi
(că sufletul carile pre lesne
din ură în dragoste a să muta știe,
acela urmadză ca încă mai pre lesne
și din foarte mică pricină
din dragoste în ură a să schimba
să poată).

De care lucru (pierderea vremii
cinstită ieste
când întru alegerea priietinilor
și pentru nepierderea priietinilor
să cheltuiește).
Iară pentru vremea dării
și luării răspunsului,
după a locului depărtare,
socotesc că 1.500 de minute
nu numai de agiuns,
ce încă și de prisosit
sint.
Deci orice știi și poți,
fără zăbavă fă,
ca nice prieteșugul,
nici neprieteșugul
prin multă vreme
în prepus să rămâie”.