Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [9]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

Deci înseamnă și aceasta ceea ce a spus: „Dacă M-ați iubi [diligeretis] pe Mine, v-ați bucura deci pentru că Mă duc la Tatăl. Pentru că Tatăl mai mare decât Mine este” (In. 14, 28).

Ceea ce înseamnă: este nevoie ca Eu să Mă duc la Tatăl, pentru că, atâta timp cât Mă vedeți astfel [în trup], din aceasta ce vedeți, considerați [aestimatis] că mai mic sunt decât Tatăl, căci sunteți atât de obișnuiți cu trupul/ chipul de rob și obiceiul pe care le-am asumat, încât nu înțelegeți egalitatea pe care o am cu Tatăl [aegalitatem quam cum Patre habeo].

La fel înseamnă și aceasta: „Nu te atinge de Mine, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl” (In. 20, 17). Căci atingerea face ca și cum ar fi sfârșitul cunoașterii.

Și, de aceea, El nu dorea ca ei să aibă acest gând în inima lor, care Îl privea, că ar fi limitat, așa încât să fie considerat doar ceea ce părea că este.

Astfel, Înălțarea Sa către Tatăl a fost [fiind ei martori] ca să fie văzut astfel, că este egal cu Tatăl, și acolo să fie sfârșitul vederii, care este de ajuns pentru noi.

La fel, uneori se spune numai despre Fiul că El Însuși este de ajuns pentru noi și că în vederea Lui [este] toată răsplătirea promisă iubirii și dorinței noastre.

Astfel a zis: „Cine are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel ce Mă iubește. Și cine Mă iubește pe Mine, va fi iubit de către Tatăl Meu. Și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta pe Mine Însumi lui” (In. 14, 21).

Deci aici, pentru că nu a zis Îi voi arăta lui și pe Tatăl, [înseamnă că] atunci L-a despărțit pe Tatăl [de Sine]?

Dar pentru că adevărat este [ceea ce a zis:] „Eu și Tatăl una suntem”, când Se va arăta Tatăl, și Fiul Se va arăta, Care în El este. Și când Fiul Se va arăta, de asemenea Se va arăta și Tatăl, Care în El este.

Așadar când a zis [că] „Mă voi arăta pe Mine Însumi lui”, este de înțeles că Se va arăta și Tatăl [împreună cu Fiul].

Astfel și în aceea ce a zis: „Când va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui”, se înțelege că [Tatăl] nu Îl lipsește pe El [,pe Fiul, de Împărăție].

Prin urmare, când îi conduce pe credincioși la vederea [contemplationem] lui Dumnezeu și Tatăl, fără îndoială îi conduce [și] la vederea Sa, Care a zis: „și Mă voi arăta lui pe Mine Însumi”.

Și în același sens, când I-a zis Lui Iuda: „Doamne, ce este faptul că Te vei arăta nouă și nu lumii?”, Iisus i-a răspuns și i-a spus lui: „Dacă cineva Mă iubește, va păzi cuvântul Meu/ învățătura Mea [sermonem Meum]; și Tatăl Meu îl va iubi și la el vom veni și sălășluire la el ne vom face” (In. 14, 22-23).

Iată că nu numai pe El Însuși Se arată celui de către care este iubit, pentru că împreună cu Tatăl vine la el și sălășluire face la el.

19. Sau se va putea crede cu adevărat că, dacă Tatăl și Fiul Își fac sălășluirea cu cel care Îi iubește, [atunci] este exclus de la această sălășluire Duhul Sfânt?

Ce este deci ce s-a spus mai sus, despre Duhul Sfânt: „pe Care această lume nu poate să-L primească, pentru că nu Îl vede, nici nu Îl cunoaște, Care cu voi rămâne și în voi este” (In. 14, 17)?

Nu este deci despărțit de la această sălășluire [Duhul Sfânt], despre Care s-a zis: „cu voi rămâne și în voi este”.

[Cred că] nici nu este cineva atât de absurd, încât să creadă că, atunci când Tatăl și Fiul vor veni ca să Își facă sălaș la cel iubit al Lor [dilectorem Suum], Îl vor îndepărta pe Duhul Sfânt din acel loc, ca și cum ar fi mai mari.

Dar acestei cugetări trupești îi replică Scriptura, căci a spus puțin mai sus: „Și Eu Îl voi ruga pe Tatăl și alt Mijlocitor va da vouă, Care să fie cu voi în veci” (In, 14, 16).

Prin urmare, [Duhul Sfânt] nu va pleca/ nu Se va retrage atunci când vor veni Tatăl și Fiul, ci în aceeași sălășluire cu Ei va fi în veșnicie; pentru că nici El nu vine fără Ei, nici Ei fără El.

Dar pentru a ne apropia de Treime [insinuationem Trinitatis], chiar numele persoanelor [treimice] [sunt date] și se spun [anumite lucruri] despre ele separat; dar nu trebuie înțelese ca altele separate^[1], pentru că [este] aceeași unitate a Treimii și unime a firii și a dumnezeirii, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.

*

Capitolul X

20. Domnul nostru Iisus Hristos va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, nici pe Sine despărțindu-Se [de Tatăl], nici pe Duhul Sfânt, atunci când îi va conduce pe cei credincioși la vederea lui Dumnezeu, [acolo] unde este sfârșitul tuturor faptelor bune și odihnă veșnică [requies sempiterna] și bucurie care niciodată nu se va lua de la noi.

Căci pe aceasta a arătat-o în ceea ce a zis: „Iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In. 16, 22).

Aceeași bucurie, într-un mod asemănător, mai înainte a arătat Maria șezând la picioarele Domnului și și care asculta absorbită [intenta] cuvântul Lui; liniștindu-se [quieta], desigur, de la orice altă faptă și absorbită de adevăr, așa zicând, pe cât este în stare această viață, [fapt] care arată totuși ceea ce va fi în viitor, în veșnicie.

Marta desigur, în timp ce vorbea cu sora sa, făcea cele necesare, [care] deși bune și utile, totuși, când odihna va veni, ele vor trece [și] ea însăși se va odihni în cuvântul Domnului.

Și de aceea Domnul, când Marta s-a plâns că sora ei nu o ajuta, i-a răspuns: „Maria cea mai bună parte și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc. 10, 39-42).

Nu a zis că Marta și-a ales partea rea, ci că aceasta este cea mai bună, care nu se va lua [de la ea].

Căci aceea [, fapta,] care în slujire este necesară, va fi dată la o parte când necesitatea însăși nu va mai exista.

Răsplata lucrurilor bune care trec este, fără îndoială, odihna care rămâne [în veci].

În acea vedere, așadar, Dumnezeu va fi totul în toate [omnia in omnibus]; pentru că de nimic altceva acolo nu va mai fi nevoie [în afară de vederea Lui], ci doar a fi luminat de El și a te bucura/ desfăta de El va fi de ajuns.

Și prin urmare, cel în care Duhul Se roagă cu suspine negrăite [gemitibus inenarrabilibus] (Rom. 8, 26), „una”, zice, „am cerul de la Domnul, pe aceasta o voi căuta, ca să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele și să văd bucuria/ desfătarea Domnului (Ps. 26, 7).

Vom vedea, așadar, pe Dumnezeu Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt, când mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, omul Hristos Iisus, va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, așa încât să nu Se mai roage pentru noi^[2] Mijlocitorul și Preotul nostru, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, ci El Însuși, întrucât este Preot, în chipul robului pe care l-a luat pentru noi, Se va supune Lui [Tatălui], Care I-a supus Lui [Fiului] toate și Căruia El [Fiul] le va supune pe toate.

Întrucât este Dumnezeu, [Fiul] împreună cu El [Tatăl] ne are pe noi supuși, [iar] întrucât [este] Preot, este supus împreună cu noi Lui [Tatălui] (I Cor. 15, 24-28).

De aceea, deoarece Fiul este deopotrivă Dumnezeu și om, altă fire [are] omul în Fiul, mai mare [fiind diferența] decât [față de cum este] Fiul în Tatăl^[3], tot așa cum trupul sufletului meu este mai mult o altă fire în comparație cu sufletul, deși amândouă sunt în același om, decât este sufletul altui om față de sufletul meu^[4].