Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.
*
Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.
„spui că-mi rupse somnul o lucoare”/ p. 495.
„hlamida” lui Iisus (ibidem): îi urmează Coșbuc lui Eminescu, care în poemul Memento mori scria despre Împăratul în hlamidă de lumină? Sau e un termen luat direct din limba greacă?
Beatrice e înconjurată de „șapte nimfe-n jur făcându-i claustru/ în mâini cu-acele lămpi cari ard frumos/ și sigure de-orice-Aquilon și Austru”.
Și ea îi spune lui Dante:
„Puțin vei sta-n pădure-aici, și, scos,
în veci tu cetățean vei fi cu mine,
în Roma-n care e roman Cristos”/ Ibidem.
Și de asemenea: „când vei fi iar sus, să scrii ce vezi”/ p. 496.
„Vulturul lui Joi – Joe/ Jupiter.
„smultură”/ p. 497.
Dante o compară pe Beatrice îndurerată cu Preacurata Fecioară/ p. 499.
O blasfemie obișnuită la catolici…
Peste ceva vreme Bossuet va scrie în același stil…
Aceeași Beatrice rostește și cuvintele: „Puțin și nu mă veți vedea – vorbi –/ și iar mă veți vedea, dragi surioare!”/ Ibidem.
Ceea ce e o parafrază a cuvintelor Mântuitorului. Adică…altă blasfemie.
„sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce”/ p. 503.
O numește pe Beatrice „glorie a ginții-umane”/ Ibidem.
Dante bea din Lete și Evnoe/ p. 503-504.
După care se simte „curat și gata să mă urc la stele”/ p. 504.
De la p. 509 începe Paradisul.
„În cerul cel mai plin de-a Lui lucoare/ eu fui!”/ p. 509.
După care Dante se roagă lui Apollo pentru a-i inspira poezia: „Apollo bune,/ puterii tale fă-m-atâta vas/ cît dragu-ți dafin spre-a-l primi mi-mpune /…/ Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată/ precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,/ pe Marsias, din haina cărnii-odată”/ p. 509-510.
Și după rugăciunea către Apollo, urmează și o rugăciune către Duhul Sfânt:
„Chiar numai umbra-mpărăției sfinte,
să-mi dai, tu, Sfinte Duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte
*
venind, vedea-m-ai la iubitu-Ți lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
și-al meu subiect și Tu m-ai face demn.
*
Din el culeg azi, Tat,-atât de-arare,
poeți ori Cezari triumfând cu ea
(umanei veri o culpă și-o-ntristare),
*
încât, serbare-n Delfi poate-avea
seninul Zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.
*
Foc mare-ncinde-adese și-o schinteie
și poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va, ca Cirra [Apollo] glas să deie” / p. 510.
E un amestec al păgânismului în creștinism, de care Dante nu se debarasează nici măcar acum, când începe să „descrie” Paradisul.