Dante, Divina Comedie [18]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

În Raiul pământesc oamenii se pot uita în soare/ p. 511.

Dante urcă împreună cu Beatrice cu iuțeala fulgerului/ p. 513.

„a existenței largă mare”/ p. 514.

„suspir”, „împintenește”/ p. 513-514.

Beatrice îl numește pe Dante „cel dezbrăcat/ de-orice poveri”, spunându-i că nu trebuie să se mire de ceea ce vede/ p. 515.

Adică ar fi ajuns fără păcate (deși autorul nu ne lămurește prea mult în această privință) și i se cuvinte să vadă ceea ce vede.

Călătoria lui Dante nu este însă una în duh, ci în trup. Iar autorul nu ne descrie niciun fel de metamorfoze interioare. Și, mai ales, nu simte niciun fel de umilință sau smerenie, nu își vede goliciunea sau păcătoșenia sau finitudinea, ci se consideră din ce în ce mai sfânt.

Dante și Beatrice intră în cerul întâi care este…în lună/ p. 516.

Începe astfel:

„O, voi acei ce-n slaba luntrișoară

cu dorul ascultării-mi urmăriți

pe mare nava ce cântând îmi zboară,

vă-ntoarceți iar la mal să v-odihniți!

Căci poate că-ndrăznind să-ntrați, vrodată

pierduți ca mine-n larg, voi să pieriți.

Pe-o mare merg ce n-a mai fost umblată,

Minerva-mi suflă, mă conduce-Apol[o],

și nouă muze Ursa mi-o arată”/ Ibidem.

Petele de pe lună și povestea populară despre Cain, cel care ar ridica mărăcini cu furca și de aceea ar avea luna pete/ p. 518.

Beatrice îi ține lecții despre fenomenele naturale/ p. 518-520.

„lucoare”/ p. 520.

„cer cu-atâtea lămpi văzute”/ Ibidem.

„Aceste-organe-a lumii” și „de-acum să-ți afli singur vadul” (ibidem) sunt exprimări prin care se vede cum Coșbuc apelează la stilistica poetică eminesciană și, respectiv, dosofteiană.

Astfel de raportări sunt de altfel foarte dese în traducerea sa.

Dante dezvoltă aici însă – prin glasul Beatricei – și o altă idee, care nu e creștină ci provine din filosofia antică, despre sufletul motor al fiecărei stele/ p. 521.

„dulcoarea”/ p. 523.

Aici, în primul cer, cal mai de jos, îi așază Dante pe cei care nu și-au păzit jurămintele monahale/ p. 524 ș. u.

„lucoare”/ p. 526.

Între p. 528-537, Beatrice îi ține prelegeri de teologie și morală lui Dante, deși realitatea ar trebui să fie mai presus de cuvinte. Dante e mai sensibil la expunerea de tip filosofic și la explicațiile acestea care nu și-ar avea locul aici, decât la ceea ce vede și care se presupune că ar trebui să fie copleșitor.

De acel discurs rațional este de înțeles să fii captat pe pământ, dar Dante mută raționalitatea discursivă acolo unde ea nu există. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că în aria catolică nu mai există, după schismă, niciun fel de înțelegere pentru cunoașterea mistică și mai presus de raționalitatea umană decăzută.

În mod de neînțeles, deși susține că i s-au șters păcatele și că a devenit un om foarte spiritual prin această călătorie, puterea  de înțelegere a lui Dante a rămas la fel de pământească după cum era și mai înainte.

Autorul nu are nicio idee despre cunoașterea mistică. Alegoriile și simbolurile pe care le introduce câteodată sunt adesea pline de senzualitate și trimit către o decriptare imediată, logică.

Cu puțin înainte, vorbind cu Picarda, care se afla în acest cer dintâi, aceasta rostește „cuvinte-așa de-nflăcărate,/ părând c-ar arde-n primul foc de-amor”/ p. 524.

„greime”/ p. 536.

Substantivul acesta e o creație poetică a Sfântului Antim Ivireanul: „Aleasă iaste, că iaste nor carele n-au ispitit nicio greime a păcatului” și „Pruncul acesta, care Se vârguleşte în iasle, de ne vom ridica ochii credinţii noastre Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori şi pre cer umbletul stelelor rânduind, soarele şi luna de raze împlându-le şi mişcarea ceriului îndreptând şi toată greimea lumii acest Prunc înfăşat o cârmuieşte”.

Îl vor remarca și folosi și alți poeți moderni.

Ceea ce a realizat Coșbuc prin această traducere este o îmbinare a vocabularului poetic românesc, limba veche și cea a lui Eminescu îndeosebi, cu multă virtuozitate, pentru a conferi transpunerii sale o culoare  arhaizantă și o tentă lexicală teologic-filosofică, în acord cu vechimea operei lui Dante și cu subiectul său.

Numai că limba aceasta poetică nu este creația lui Coșbuc, ci un material lingvistic preexistent, pe care el îl folosește recurgând la diverse combinații.

Dante intră în cerul al doilea:

„Văzui lucind pe Doamna mea-n eterul

acestui cer atâta de voioasă

că mult mai viu orna planeta cerul.

Când însăși fu schimbată-n mai frumoasă,

cum fui atunci eu însumi, omul care

în orice chip am fire schimbăcioasă!”/ p. 538.

Dante afirmă că se schimbă dar nu ne dă niciun fel de amănunte despre această schimbare, despre ce mutații lăuntrice poate să producă.

În ce o privește pe Beatrice, nu se cam înțelege de ce aceasta avea nevoie de schimbare. Sau poate că e vorba numai despre felul în care o vede el. Însă, cum spuneam, toată frumusețea este una exterioară în descrierile lui Dante.

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *