Istorie III. 30

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a.

***

Dan C. Mihăilescu își mărturisește narcisismul[1], îl acuză pe Daniel Cristea-Enache că vrea să îl facă un „subordonat”[2], își editează în carte articole publicate în altă parte[3], lucru care nu se face într-un dialog, unde trebuie să răspunzi punctual iar dacă vrei să te autocitezi nu trebuie să dai tot textul ci doar ideea…în p. 83 dă nume de autori, care au scris din „egofilie memorialistică”, este obsedat de „autenticitate și exfoliere”[4] de sine dar cade în penibil, vorbind despre lucruri care nu își au rostul decât într-o carte cu țățisme la buza șanțului: cum aștepta Cioculescu sau Nichita Stănescu să își ia banii de la casieria Uniunii Scriitorilor sau despre cum, lui Dan Zamfirescu, într-o iarnă, i-au căzut din buzunar „mai multe sute de lei mototolite”[5].

Lui Pleșu nu i-a căzut nimic? Lui Cărtărescu? Lui Liiceanu? Celor din grup?…

Cu alte cuvinte, nu ești credibil dacă îi pui în lumină proastă pe cei pe care nu îi stimezi și îi albești pe prieteni.

În p. 85, Mihăilescu ne dă lista celor pe care i-a vizitat…acasă. Lista conține 61 de nume…

După care, în finalul aceleiași pagini, ne spune despre cele „peste două sute de vizite pe an”, primite în casa sa din strada Câmpineanu. Ne dă iarăși câteva nume…ca să ne spună, în p. 86, că „Nedelciu, Cărtărescu, Lefter, Agopian, Andrei Corbea, Mihai Dinu Gheorghiu, Val Condurache și nu mai știu cine”, veneau pe la el atât de însetați…„de se termina butelca de votcă numai cât ai zice DRP”.

Pe scurt: despre toți aceștia ar putea „să îi ofere” intimități lui Enache…dar el nu îl întreabă despre ei. Asta ca să înțelegem ce dimensiune formativă are memoria culturală a lui Mihăilescu.

După cele 3 stadii ale sale ca cititor[6], intervievatul ne vorbește despre Ioan Alexandru[7]. Apoi despre fiica sa, Ana, l-a cunoscut pe Părintele Sofian Boghiu[8], pentru ca în p. 103 să ne dea o listă a turnătorilor literari, dându-ne impresia că el „nu a colaborat” cu Securitatea…dar nici vreun alt membru al grupului său.

Pentru că, între turnători/ colaboratori, îi înșiră doar pe Caraion, Vornicu, Eugen Uricaru, Bartolomeu Anania, Dan Zamfirescu, Sorin-Roșca Stănescu etc.

În p. 102: „pianotau” iar în p. 105: „casa lor era trufată cu microfoane”. Adică își caută câte un cuvânt la pagină prin care să ofere senzația falsă a unui insondabil lingvistic.

Deși Flacăra lui Adrian Păunescu era locul în care „și-au găsit loc tot soiul de oameni „cu bube””[9], Tania Radu, soția lui Mihăilescu, lucra acolo, și îl publică pe Octavian Paler, indezirabilul[10].

Și pentru că Securitatea nu face rating la liceeni, iar Enache vrea să vândă cartea în primul rând la liceeni, îl întreabă pe Mihăilescu despre „prietenul adevărat”[11]. La care acesta răspunde că a rămas un licean[12]. Iată răspunsul standard, care te face pe gustul cititorului telenovelist!

După care Mihăilescu se întoarce spre „prietenul” Pleșu, care i-a mărturisit, din pură coincidență, la lansarea Omului recent la Muzeul Țăranului Român, că Horia Roman Patapievici e „prietenul” lui[13].

Lucru important de reținut, pentru că Pleșu „nu credea că-și va mai face vreodată un prieten după anii liceului și facultății”[14]. Și astfel, Patapievici, este excepția din viața lui Pleșu, care nu are decât un singur prieten recent: pe Patapievici.

Și în p. 109 Dan C. Mihăilescu își recunoaște „histrionismul său deșănțat”, adică faptul că e un om duplicitar. Însă, în același timp, începe să-și enumere prietenii, cei „câțiva”[15].

Primul său prieten a fost Dan Arsenie, pe la 16-22 de ani, alături de Cristian Moruzan[16]. În facultate s-a împrietenit cu Marian Popescu, Teodora Stanciu și Christian Crăciun[17]. Și după alte două nume fără vizibilitate, apar numele „pe stil nou”, primul „prieten” fiind Gabriel Liiceanu, al doilea Pleșu, al treilea Patapievici, plus alți 29 numiți și „mulți alții” nenumiți, rezumându-se doar „la breasla literară”[18]. Pentru că orgoliul breslei literare trebuie ostoit în această carte…și nu trebuie pomeniți toți vecinii de bloc, de liceu, de curte, de etc.

Însă de ce sunt „pe stil nou” prietenii de la Liiceanu încoace? Și cum a ajuns Mihăilescu să facă parte din stilul nou sau cum s-a format gruparea stilului nou, numai din oameni adânc înrădăcinați în mentalitatea comunistă? Nu cumva gruparea literară pe stil nou are aceeași mamă cu gruparea capitaliștilor pe stil nou?

Enache îl întreabă despre obiectivitatea criticului literar[19] iar Mihăilescu îi vorbește despre trecerea lui de la poezie la critică[20].

Intervievatul spune despre sine: „sunt obsedat de persoana mea, de dilemele, reveriile și fixațiile mele, acaparat de jubilația trăirilor personale”[21].

Însă din scrisul său rezultă că e obsedat de faptul de a se construi la nivel lingvistic, de a epata, de a fi considerat altfel decât este.

Manolescu și Pleșu sunt „critici artiști”, care te îmbie cu „farmecul estetic”[22]. Dar obiectiviștii Maiorescu, Vianu, Cioculescu, Piru și Ion Bogdan Lefter au adus „un spor bine-venit de exactitate”[23] fără să aibă farmecul celor doi, amintiți anterior. Adică criticul trebuie să te farmece prin subiectivism debordant, să îți spună basme dar nu să facă comentarii directe și organice pe texte.

De la p. 113 începe lista dușmanilor săi literari. Primul: Ion Bogdan Lefter, cu care se cunoștea din anii ’80. Al doilea: Marin Mincu[24], care l-a siderat prin aceea că a cerut o recenzie pentru ca să-i facă o recenzie[25].

Paul Cernat l-a întristat prin cronica lui la vol. 3 din Literatura română în postceaușism dar și prin recenziile la cărți ale lui Patapievici și Cărtărescu[26].

În p. 115 Mihăilescu vorbește despre anul 1995 ca despre anul în care „au intervenit definitiv afilierile de politică literară”. De politică literară sau de politică-politică? Pentru că e vorba de anul în care se pregătea campania electorală a lui Emil Constantinescu, care a devenit președinte pe 29 noiembrie 1996.

În p. 117 ne vorbește despre „frica de enciclopedismul și sincronismul european”, manifestată față de „generația tânără”, din care făcea parte Eliade și Noica. Nu cumva frica aceasta, față de oamenii proteici, o trăiește și gruparea literară pe stil nou din care face parte și Dan C. Mihăilescu?

„A ebluisat” în p. 118.

Optzeciștii sunt la putere și începe cu Hurezeanu și termină cu Ioan T. Morar[27].

În p. 122 nu se poate abține și îi spune lui Enache, de la care așteaptă Istorie literară[28], cum a fost remarcat de Manolescu cu sintagma: „cel mai bun cronicar literar contemporan”.

În aceeași pagină, Cărtărescu e desemnat de Mihăilescu drept „locomotiva” optzecismului și pe Marta Petreu o vede ca împlinită eseistic[29].

Începe să trăiască „senzația bătrâneții”[30], datorită lui Dinescu merge cu Liviu Ioan Stoiciu în Serbia[31], la Paris, în octombrie 1990, a mers pentru că l-a trimis Pleșu[32] și atunci l-a cunoscut pe Cioran, i-a cunoscut pe soții Lovinescu și pe Mircea Iorgulescu[33].

În 1995 a fost la Viena[34]…și aici, în p. 129, avem lista de ieșiri în străinătate: Praga, Lisabona, Frankfurt, Florența, Veneția, Sienna, Amsterdam, Bruges, Lille, Delft, Geneva, Zürich…

Interviul devine jurnal, pentru că așa se petrec lucrurile când îl scrii și nu îl vorbești.

În p. 130 avem lista celor care suferă, crede Mihăilescu, de păltinișofobie. Și printre ei sunt: Cistelecan, Rogozanu, Pecican, Laszlo Alexandru.

În p. 131 suntem în noiembrie 2011. În p. 133 începe sărăcia sub comunism.

Însă la comerț exterior, unde a lucrat între 1977-1980[35], nu a avut parte de colaborare cu…Securitatea?

Din 1991 a scris, împreună cu soția, la Cotidianul iar Tania era și colaborator la Europa Liberă[36].

În p. 140 revine verbul a prefira. Iar în p. 142 înțelegem de ce Mihăilescu a vorbit despre histrionismul său (ca și când ar fi ceva de bine): pentru că a vorbit despre el, în acești termeni, la o emisiune TV, Andrei Pleșu.

Îi place să facă nu să aibă[37], s-a lăsat de fumat[38], pagina 145 a scris-o pe 25 decembrie 2011, nu-i plac „vajnicii nostalgici ai egalitarismului”[39], s-a simțit depersonalizat la Institutul Călinescu[40] și a devenit membru al Uniunii Scriitorilor în 1990[41].


[1] Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, col. Portrete în dialog, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 76.

[2] Idem, p. 77.

[3] Idem, p. 78-81, 98-101.

[4] Idem, p. 84.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 89-95.

[7] Idem, p. 92-95.

[8] Idem, p. 94.

[9] Idem, p. 107.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 109.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 109-110.

[18] Idem, p. 110.

[19] Idem, p. 111.

[20] Idem, p. 111-112.

[21] Idem, p. 112.

[22] Idem, p. 113.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 114.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 120.

[28] Idem, p. 121.

[29] Idem, p. 122.

[30] Idem, p. 123.

[31] Idem, p. 127.

[32] Idem, p. 128.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 129.

[35] Idem, p. 134.

[36] Idem, p. 135.

[37] Idem, p. 143.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 149.

[40] Idem, p. 151.

[41] Idem, p. 152.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *