Istorie III. 43

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a.

***

95. Panait Istrati despre marxism

În articolul Tolstoim sau bolșevism, din 1919, Istrati scria:

„Dl [Pavel] Birukov ne spune că marxismul este o doctrină „amorală”, căci nu oferă nimic sufletului. Dar tocmai în asta stă forța ei. Este o doctrină pur materialistă, care se bazează pe adevăruri istorice și pe legi economice.

Marxismul nu este o dorință izvorâtă dintr-un suflet mare, nu propovăduiește nimic și nu ațâță nimic.

Marxismul este expresia rece a unui calcul matematic, o profeție științifică prin care, pentru prima dată, proletariatul intră în istoria lumii ca factor economic, ca factor conștient de destinul lui, nu ca o masă smiorcăită cu ochii la cer…”[1].

Autorul pledând pentru marxism…

*

96. Articolele literare ale lui Steinhardt

George Ardeleanu le-a republicat în 2012[2]. E vorba despre 65 de articole.

Din Repere biobibliografice, aflăm că Nicu-Aureliu Steinhardt se naște pe 29 iulie 1912, la București. În casa părintească din Calea Moșilor, nr. 208[3].

Studiază la Liceul „Spiru Haret”, a fost coleg de liceu cu Constantin Noica, Alexandru Paleologu și Mircea Eliade, în 1929 o cunoaște pe Monica Lovinescu, în 1934 scrie sub pseudonimul Antisthius[4], devine Doctor în Drept în 1936, colaborează la Revista Fundațiilor Regale la recomandarea lui Camil Petrescu[5] iar între 1937-1939 face „călătorii de studii în Elveția, la Paris și la Londra”[6].

Pe 4 ianuarie 1960 e arestat de Securitate, nu vrea să fie „martor al acuzării în procesul „mistico-legionar” Constantin Noica – Dinu Pillat”[7], e condamnat la 12 ani muncă silnică iar pe 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava, e botezat ortodox de Ieromonahul Mina Dobzeu[8].

A fost eliberat în august 1964, primește Taina Sfântului Mir la Schitul Darvari din București și se angajează ca „muncitor necalificat”, refuzând orice „colaborare cu comunismul”[9].

În 1972 termină de scris Jurnalul fericirii, care are 570 de pagini în formatul dactilografiat[10]. I se confiscă manuscrisul, de către Securitate, pe 14 decembrie 1972. În 1975 i se returnează. Pe 14 mai 1984 i se confiscă din nou. El va fi publicat, în 1990, de către editura Dacia[11].

 Între 1978-1980, la Paris, locuiește în casa lui Mircea Eliade, discută cu Cioran și „aproape un an stă la mănăstirea benedictină Chevetogne și la Louvain”[12].

În 1980 publică cartea de față, Incertitudini literare, pentru care primește premiul pentru critică al Asociației Scriitorilor din București.

Și tot în 1980, el optează pentru monahism, la Mănăstirea Rohia[13].

E primit la Rohia pe 16 august 1980[14]. În 1988 au loc discuțiile cu Ioan Pintea[15].

Părintele Nicolae Steinhardt adoarme în ziua de 30 martie 1989[16].

Textul propriu-zis al cărții începe în p. 55 și se termină în p. 394. Textul introductiv al lui Ardeleanu e tipărit între p. 17-51.

Și de la Ardeleanu aflăm că Steinhardt a fost eliberat din închisoare pe 3 august 1964. Închisoarea ultimă fiind Gherla[17].

Steinhardt a dedicat cartea „memoriei lui Dinu Pillat”[18].

Și primul articol e despre Malraux[19], pe care îl caracterizează ca scriitor al interiorității și al rigorii[20]. Pe Virginia Woolf o consideră o „mare romancieră realistă a veacului XIX”[21]. Iar în discuția despre Stendhal, găsește că acesta căuta să își termine fraza cât mai repede[22].

Despre balada Miorița, Steinhardt spune că e „principalul produs al geniului popular”[23] și că ea reprezintă „un caz tipic de glorificare a procesului transfigurării”[24]. Tot aici, el consideră comentariul lui Mircea Eliade la Miorița drept „tâlcuire riguroasă”[25].

Folosește pe „neîndoios” în p. 91, consideră Jurnalul lui Alexandre Dumas o scriitură „fără îngrijire și [cu]…multe lucruri lipsite de interes, profunzime ori semnificație”[26], pe când, pe Jules Verne, îl crede „nemuritor”[27] în scrisul său, pentru că e „autorul cel mai tipic – și încheietor de formație – al fazei de încredere în atotputernicia, caracterul progresist și efectele strict binefăcătoare ale științei”[28]. Căci „secolul XX…a pus capăt viziunii total optimiste și încrezătoare [în știință] – viziune oarecum simplistă, „vulgară” – din secolul XIX”[29].

Cruzimea  e un „flagel al lumii contemporane și [o] obsesie a literaturii „negre””[30].

Fețele tăcerii, romanul lui Augustin Buzura din 1974, „este o carte nespus de tristă”[31]. Dar lecția ei e aceea că „suferința este o admirabilă școală a cunoașterii”[32].

Fantasticul lui Mircea Eliade e oriental sau ortodox[33] și nu suprarealist ca cel occidental[34].

Autorul consideră piesele de teatru ale lui Oscar Wilde drept niște „politicoase melodrame, comedii convenționale, iscusit construite, dovedind un dar scânteietor al dialogului de salon și al replicelor cu priză la public”[35].

Îl laudă pe Odobescu[36] pentru Pseudokynegeticos[37].

Delirul lui Marin Preda îl consideră a fi „de sănătoasă tradiție stendhaliană”[38].

Observă că „dealul e unul din motivele cele mai frecvente la Horia Bernea”[39]. În pictura acestuia.

Însă Steinhardt se pierde în propria sa erudiție fără să ne arate că gândește profund și coerent despre persoanele dezbătute.