Istorie 4. 14

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

16. Laszlo Alexandru despre Nicolae Manolescu

Cităm ediția a 2-a, pusă la dispoziție, online, de autor[1]. În care autorul și-a propus să facă o critică, „pe cât posibil obiectivă”, pe textele lui Manolescu[2].

Nicolae Manolescu a debutat în 1961 la Viața românească[3] și a fost descoperit de George Ivașcu[4].

A fost lector universitar până în 1989[5]. Scrie la Contemporanul și apoi la România literară[6].

I-a oferit lui Alex. Ștefănescu „o rubrică săptămânală în Luceafărul”, înainte ca acesta să termine facultatea[7].

A condus Cenaclul de Luni de la Litere și a descoperit pe mulți dintre scriitorii generației ’80[8].

Atitudinea sa duplicitară față de comunism[9]. În aprilie 1977 a votat pentru excluderea lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor[10]. Autorul se consideră un scriitor susținut de Manolescu[11].

Manolescu a fost senator de Sibiu între 1992-1996. A candidat la președinția României și a fost ales membru corespondent al Academiei Române[12].

În iunie 2005 devine președintele Uniunii Scriitorilor din România, succedându-i lui Eugen Uricaru[13]. A devenit apoi ambasador al României pe lângă UNESCO[14].

Sorin Alexandrescu îl consideră pe Manolescu drept al patrulea critic, după Maiorescu, Lovinescu și Călinescu, care a stabilit canonul românesc[15].

În p. 25, autorul îl declară pe Manolescu drept „unul din cei mai perseverenți eseiști ai literaturii noastre contemporane”.

Din 1970 Manolescu publică în Luceafărul, la invitația lui Ștefan Bănulescu[16].

Laszlo Alexandru consideră Temele lui Manolescu „un uriaș șantier de creație”[17].

Titluri provocatoare[18]. „Un superior nonconformism livresc”[19]. Recitirile sale[20]. Paralelisme surprinzătoare[21].

Criticul are dreptul să greșească, să ezite, să se răzgândească, crede Nicolae Manolescu[22].

Argumentarea pe bază de paradoxuri[23]. Stilul lui, uneori, vădește „un patetism fad și convențional”[24].

Dorește întregul în detrimentul părților[25]. Se declară leneș, delăsător și indecis[26]. Plăcerea cea mai mare: cititul[27]. Are un fiu și îi plac munții[28].

Din Sibiel e tatăl său[29].

Autorul remarcă fuga de realitate a lui Manolescu din Teme[30]. Totodată și faptul, că în monografiile sale Manolescu a insistat pe latura subiectivă a celui investigat[31].

A ajuns la concluzia că Maiorescu era înspăimântat de singurătate și de aceea avea nevoie de viață socială. De public[32].

Polemică livrescă[33]. Consideră polemica o ilustrare a subiectivității[34].

Critica, crede N. Manolescu, este „profund subiectivă”[35]. Și când scrie despre un scriitor al trecutului îl vede contemporan cu sine[36].

În Istoria sa, Manolescu și-a reciclat „vechile virtuozități analitice”[37]. Și „e regretabil că Istoria critică…a lui Nicolae Manolescu refuză să consemneze realitățile în mijlocul cărora textul artistic și-a făcut loc atât de anevoios, după cum e lamentabil că neglijează, în mod programatic, să pună pregnant în lumină complicitățile sau victimizarea unor creatori”[38].

În p. 129, autorul precizează faptul că N. Manolescu a dat „mai multe semne de verticalitate și demnitate înainte de 1989 decât după aceea”.

Istoria sa „este neunitară stilistic și cu o retorică eteroclită”[39]. Declară lamentabile articolele politice ale lui Călinescu de după 1944[40]. Simpatiile fasciste ale lui Eliade[41].

Istoria lui Manolescu „nu e lipsită de pasaje veninoase, ranchiunoase, unde autorul plătește polițe acumulate de-a lungul deceniilor. Una din paginile cele mai frapant falsificatoare îl vizează pe Paul Goma”[42].

Dar dacă Manolescu nu și-a cerut scuze pentru că l-a trădat în 1977 pe Goma și nu l-a reprimit în Uniunea Scriitorilor, accentuează autorul, asta „nu scuză paginile de pamflet vulgar și grobian, pe care fostul disident [Paul Goma] s-a simțit dator să le publice, vizând inclusiv aspecte din viața personală ori sentimentală a actualului demnitar”[43].

L-a tratat cu dispreț pe Goma[44] dar și pe Norman Manea[45]. Acceptă părerea Martei Petreu despre Mihail Sebastian[46]. Manolescu l-a pus la punct pe Alex. Ștefănescu pentru „obediența sa consecventă”[47]. Îi neglijează pe Cernat și Enache[48].

Erori de tipar din Istorie[49].

A preluat de la Marin Mincu „schema diacronică a poeziei românești:…tradiționalism, modernism + avangardism, postmodernism”[50].

Împotriva cronicilor sale literare au scris Eugen Simion, Valeriu Cristea, Adrian Marino[51].

Afirmații lui Manolescu și tăcerile sale[52].

Din p. 230, autorul începe lista celor comentați de către Manolescu. Trei articole pentru Gabriela Adameșteanu[53], două pentru Agopian[54], 8 pentru Ioan Alexandru[55], 12 pentru Eugen Barbu[56], 12 pentru Ana Blandiana[57], 30 pentru George Călinescu[58], 3 pentru Dinescu[59], 20 pentru Eminescu[60], 8 despre Iorga[61], 4 pentru Octavian Paler[62], 6 pentru Adrian Păunescu[63], 4 pentru Mihail Sebastian[64], 9 pentru Zaharia Stancu[65], 6 pentru Alex. Ștefănescu[66], 10 pentru Tudor Vianu[67].

Din p. 389 începe bibliografia Nicolae Manolescu.  Referințele critice încep în p. 399.

*

17. Lăptăria Arcuda

În ziarul Epoca, ed. a 3-a, seria II, anul III, nr. 359, de vineri, 24 ianuarie 1897, în p. 4. De la „informațiuni utile” aflăm că lăptăria Arcuda se află lângă Grădina Herăstrău.

Și că de aici se poate cumpăra lapte de vacă cu 50 de bani litrul, lapte de bivoliță tot cu 50 de bani litrul, „unt superfin” la 5 lei kilogramul și o jumătate de litru de cremă la 1 leu. Laptele bătut: 30 de bani litrul. Dar, mai mult decât atât: „transportul la domiciliŭ e coprins în aceste prețurĭ”.