Istorie 4. 20

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

25. Raportările teologice ale Lect. Dr. Alexandru Mihăilă

Luăm în discuție ed. Nemira, 2011[1]. Care reprezintă o culegere de 103 articole publicate în ziarul Lumina.

În articolul introductiv, autorul consideră, în mod just, că trebuie să ni-i asumăm pe Sfinții Părinți ai Bisericii de la început și până în contemporaneitate, pentru că perioada patristică nu se termină odată cu Sfântul Ioan Damaschin[2] și restaurează adevărul despre Sfinții Augustin și Ieronim, pentru că numai Biserica Ortodoxă Română se poziționează față de ei ca față de Fericiți[3]. Însă cum noi nu îi avem decât pe ei ca Fericiți în calendar, e ca nuca în perete această titulatură.

În n. 1, p. 8, Mihăilă afirmă faptul că Theodoret de Cyr nu e Sfânt. Însă el e Sfânt al Bisericii. Numai la noi poartă titulatura de Fericit, ca și Augustin și Ieronim, și nu apare, în mod nedrept, în calendarul nostru românesc, după cum n-a apărut nici Sfântul Simeon Noul Teolog până acum 2-3 ani.

E corectă raportarea autorului la Origen cât și la edițiile protestante și catolice[4]. Nu-l interesează „ecumenismul”[5], după cum nu mă interesează nici pe mine (adică diluarea granițelor dogmatice ale Bisericii), și e onest când spune: „aș pierde o grămadă de informații de calitate, dacă aș renunța la autori neortodocși, doar pentru că nu aparțin Bisericii pravoslavnice”[6].

Își consideră articolele cuprinse în această carte drept articole de popularizare a problematicilor vechitestamentare, scrise „într-un stil mai dezinvolt”[7].

E salutar faptul că d-l Mihăilă separă metoda istorică-critică de metoda teologică[8]. Pentru că a abdica de la metoda teologică și a ne apuca de criticism înseamnă a ne distanța de Sfinții Părinții și de modul lor de raportare la Sfânta Scriptură, adică de modul ortodox de a trăi și a înțelege Scriptura.

Însă când încep articolele cărții, constatăm că autorul folosește metoda critică în mod preponderent iar metoda teologică doar arareori. Iar în textele sale, concluziile teologice se pierd printre numeroase excursuri filologice, foarte bine documentate, dar care nu sunt baza pentru contemplare teologică.

Spre exemplu, în articolul Vechi și Nou, al doilea al cărții, concluzia teologică, cum că Ier. 31, 31-34 se referă nu la un legământ nou ci la transfigurarea celui vechi[9], vine după explicarea filologică a ce înseamnă legământ, fără nicio raportare la dimensiunea teologică a legământului. Concluzia teologică e scoasă din joben, pentru că ea nu rezultă din explicațiile filologice. Ea era preștiută de către autor și nu a fost demonstrată prin ce înseamnă legământ.

De aceea articolele Dr. Alexandru Mihăilă au explicații filologice paralele cu înțelegerile teologice, textul scriptural ca atare nefiind înțeles prin contemplație ci prin analiză filologică.

Autorul are dreptate când afirmă că Noul Legământ „interiorizează Legea”[10].

În p. 33, el se raportează, în mod corect, la canoanele Bisericii pentru a afla numărul de cărți al Scripturii. Dar constată că nu există o listă completă a lor la nivel canonic[11].

În p. 37, autorul atrage atenția că scriitorii NT nu au folosit doar Septuaginta ci, uneori, și textul masoretic. Și că „unele variante masoretice sunt mai mesianice”[12] decât cele din LXX. Iar Sfinții Părinți au folosit textul masoretic deși au preferat Septuaginta[13].

În p. 43, Mihăilă neagă faptul că textul masoretic a fost corupt și susține că „frica Sf.[ântului] Iustin [Martirul și Filosoful în privința textului masoretic] nu se justifică”[14].

Sunt de acord cu opinia Părintelui Ică jr. cum că Septuaginta e Vechiul Testament al Bisericii, pentru că astfel s-au raportat la ea foarte mulți Sfinți Părinți[15]. Asta nu înseamnă că excludem cu totul raportarea la WTT sau VUL. Lucru pe care îl constată și autorul, atunci când afirmă că Biserica a folosit ediția lui Theodotion pentru Daniel și nu Septuaginta[16].

E corectă însă afirmația că „Septuaginta trebuie recuperată la nivel liturgic, pentru că lecțiunile vechi-testamentare îi urmează”[17]. Însă nimeni nu ne obligă să facem cercetare biblică doar pe Septuagintă, lucru pe care autorul îl știa și îl practică[18].

Da, Biblia sinodală a Bisericii noastre e un text „hibrid” și „neștiințific”[19]! Îmbină foarte multe ediții și nu merge pe niciuna până la capăt. Și e îngrijorător că am ajuns în această situație…să nu avem o ediție științifică completă.

Însă, din punctul meu de vedere, nici traducerea scripturală coordonată de Dr. Cristian Bădiliță nu ne duce la textul LXX, pentru nu e o traducere științifică acurată. Traducerea NEC, în enorm de multe părți, e infidelă textului grecesc sau încearcă să îmbine, ca și ediția sinodală, tradiția traducerilor cu evidența textuală, în detrimentul evidenței textuale. De aceea, ea nu „umple un gol resimțit de mult”[20].

Dimpotrivă, textul Scripturii grecești e încă netradus în limba română și traducerea lui ar însemna modificări teologice de substanță, la nivel teologic și cultual, pe care nu știu dacă suntem în stare, ca Biserică, să le manageriem.

Pentru că diferențele nu sunt mici…La fel stă treaba și în ceea ce privește cărțile de slujbă. Dacă pui textul grecesc în față și începi să traduci…diferențele sunt considerabile între ce avem în cult și ce texte ar trebui să avem.

Însă, cum nu avem un program iconografic deplin-tradițional în toate Bisericile noastre, și non-fresca sau non-icoana stau alături de pictura bisericească tradițională, tot la fel textul scriptural sau patristic netradus corect stă alături de traduceri aproximative ale lor.

Trebuie să înțelegem oarecum situația…și să ne punem problema, dacă credincioșii noștri pot accepta, așa, deodată, reveniri bruște la realitate.

 S-a putea întâmpla ca în Rusia, în secolul al 17-lea, unde patriarhul[21], care a vrut să corecteze cărțile de cult, după cele grecești și le-a îndreptat, a fost socotit „cel mai rău” dintre ortodocși.

Adică, din punct de vedere teologic și științific, oricând se poate traduce fidel Scriptura, în mod integral, după textele grecești. Problema e: cum explici credincioșilor diferențele dintre cum este și cum n-a fost bine până acum? Cum explici faptul că ani și secole la rând, ierarhia Bisericii a închis ochii și a perpetuat traduceri infidele ale Scripturii și ale cărților de cult? Asta e marea problemă! Și mai devreme sau mai târziu va fi marea problemă a tuturor Bisericilor Ortodoxe.

Sunt foarte de acord cu d-l Alexandru Mihăilă în ceea ce privește needulcorarea textului biblic: „cred că ar trebui să abandonăm falsa pudoare și să adoptăm varianta literală”[22]. Atât la Scriptură cât și în cult cât și în traducerile patristice. „Doar așa cititorului i se dă de gândit” iar „notele de subsol…[sunt] neapărat necesare”[23].

În p. 64, autorul arată incongruența limitării inspirației numai la Scriptură. Citându-l pe Părintele Vasile Mihoc cu o definiție a inspirației dumnezeiești, autorul întreabă: „Oare doar cartea biblică este inspirată, pe când opera patristică nu? Dacă doar Biblia este inspirată, atunci o operă patristică, neinspirată, în ce relație se află cu lucrarea Duhului Sfânt? Dacă opera patristică, parte a Sfintei Tradiții, nu este inspirată, cum mai poate fi ea atunci „revelație”?!”[24].

Citând Patericul egiptean, autorul observă că un anumit Sfânt este numit „insuflatul de Dumnezeu bărbat”, de unde autorul trage concluzia judicioasă, cum că insuflarea nu are de-a face doar cu autorii Scripturii[25]. Pentru că trebuie să fim inspirați „pentru a înțelege și interpreta Scriptura”[26].