Istorie 4. 21

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

***

Autorul încearcă să deconstruiască paternitatea Pentateuhului (p. 68-72) și să spună că nu Moise este „autorul [său], ci autoritatea din spatele Pentateuhului”[1]. Însă argumentele sale sunt din spațiul criticii textuale și nu al exegezei patristice.

În articolul fantezist, din care aflăm că nu Sfântul David ci Elhanan „l-a ucis pe Goliat”[2], aflăm totodată că Viețile Sfinților sunt pline de „înflorituri”[3], adică de minciuni „pioase”. Pentru că miza Vieților Sfinților „nu este adevărul istoric, ci adevărul teologic”.

Numai că aceasta e presupoziția de la care pleacă avântul demonic al criticii textuale: unele lucruri din Scriptură sunt „basme” și noi vrem „să identificăm” acele lucruri.

Iar identificarea „lucrurilor” înseamnă minimalizarea și excluderea lor, lucru pe care Martin Luther l-a făcut paradigmatic pentru protestantism, atunci când a exclus părțile din Scriptură care contrastau cu ideologia lui. Urmașii lui recenți nu au făcut decât să perfecționeze metoda negării și a destructurării Dumnezeieștii Scripturi.

În articolul Prețul corect, autorul mărturisește că a avut parte de „o serie de reproșuri”[4] la articolul despre David și Goliat. Pe drept cuvânt…

Însă căutând să-și justifice demersul, autorul persistă în eroarea sa, aceea de a amesteca aspectul literal cu cel mistic (numit de autor „metaforic”) al Scripturii[5].

Lupta dintre David și Goliat însă nu este „o metaforă, o istorie teologizată”[6], după cum ar vrea autorul, ci un fapt istoric. La fel ca cel al trecerii prin Marea Roșie sau al morții Sfântului Moise.

Iar faptul istoric e, mai întâi de toate, istoric, chiar dacă orice fapt istoric poate fi interpretat și duhovnicește sau „metaforic” (în limbajul autorului).

Ps. 113, 16, la care Mihăilă se referă, prezintă  o exprimare mistică dintru început. Iar un om duhovnicesc, care tâlcuiește Scriptura, distinge imediat sensul realist de cel mistic, de cel duhovnicesc al ei. A transforma totul în alegorie, fără fundamente istorice, realiste, nu are de-a face cu erminia patristică.

Dumnezeieștii Părinți nu se joacă cu sensurile, ci pornesc de la faptele istorice ca de la niște realități, care pot comporta diverse aprofundări duhovnicești iar când au de-a face cu texte duhovnicești nu încearcă să le considere evenimente istorice, pentru că ele vorbesc despre viața duhovnicească interioară a credincioșilor și nu sunt relatări istorice.

Așa că ține de interpretarea teologică, adică de experiența duhovnicească, puterea de a distinge între ce e literalist și ce e mistic în Scriptură.

Și la fel ca în articolul anterior, autorul deconstruiește pe mai departe Viețile Sfinților, în  același duh negativist al criticismului protestant, pe supoziția că „e puțin probabil” ca Sfinții Mucenici să fi avut timp de predici moralizatoare în fața torționarilor lor[7].

Însă dacă Sfinții Mucenici „n-au avut timp” să îi admonesteze pe torționarii lor, autorul nu face altceva decât să se instaureze în locul persoanelor sursă, care au scris martirajele și să le nege mărturisirile. Adică el „știe mai bine” decât ei. Decât cei care au fost martori la chinurile Sfinților.

Căci dacă unele lucruri sunt false într-o scriere…toată scrierea e dubioasă. Sau autorul vrea să confunde, în mod neprincipial, textele sursă ale martirajelor cu rescrieri ale lor ce lasă de dorit.

Iar critica textuală, la fel, nu din dor de cunoașterea Scripturii se tot muncește la deconstruirea ei ci pentru a arăta că Scriptura e plină de interpolări, de greșeli, de mistificări, adică „nu e credibilă”.

Nici Dr. Alexandru Mihăilă nu mai îmi pare credibil, atunci când încearcă să se lupte cu evidențele.

Punând problema vârstei lui Ismael atunci când a fost circumcis, autorul ne duce la concluzia că Scriptura, contrar a ceea ce cred protestanții, nu e „complet ferită de greșeală formală”[8].

Însă asta e poziția Bisericii noastre: Scriptura nu are greșeală constitutivă. Tocmai asta înseamnă a fi revelată: ea conține adevărurile dumnezeiești ale mântuirii noastre.

De-a lungul istoriei, edițiile Scripturii au suferit diverse deteriorări și inexactități, la fel și cărțile Sfinților Părinți. Dar acestea nu fac parte din scrierea primă ci din modul istoric de transmitere a Scripturii.

Tocmai de aceea, ca teolog ortodox, eu nu mă panichez și nici nu caut să găsesc explicații textuale, atunci când văd „nereguli” în vreo ediție scripturală sau patristică. Pentru că știu că acele interpolări, acele neajunsuri ale textelor nu pot aparține Scripturii sau Sfinților Părinți în mod constitutiv, asta dacă nu cumva, în mod explicit, pe mărturia a mai mulți Sfinți Părinți sau teologi de seamă, un anume Sfânt Părinte chiar a avut unele erori teologice.

Pentru că un teolog ortodox nu se gândește, în primul rând, la faptul că Biserica „vrea să îl mintă” în textele ei, ci că, din diverse motive, există sau s-au perpetuat anumite erori la nivel de traducere și de transmitere a unui text.

De aceea, a face exegeză demolatoare pe texte „șubrede” sau „neclare” din punctul de vedere al transmiterii textuale, spune multe despre caracterul acelui teolog.

Pentru că autorul nostru se dovedește un inițiat în cunoașterea teologică pe care o dezbate dar nu și un om de caracter. El tratează la modul ușor, liberalist teologia Scripturii, preferând, mai degrabă, discuții despre reale sau părute incongruențe textuale decât despre consistența teologică a Scripturii. Despre ea nu are mai nimic de spus. Și tocmai consistența teologică a Scripturii e pâinea înțelegerii pentru un teolog.

În p. 100, Mihăilă dă credit ipotezei criticiste a „redactărilor succesive deuteronomiste”. Ipoteză pe baza căreia Sfântul Moise e deposedat de Pentateuh și cărțile sale sunt puse pe seama unei școli de redactare.

Însă sunt de acord cu afirmația sa, cum că „profeția este mai întâi pedagogie, abia apoi…prevestire”[9]. Lucru pe care îl concluzionează pe baza cărții Sfântului Iona.

În p. 107, în articolul despre mit în Scriptură (paradigma Bultmann), contrar amestecului dintre sensul istoric și cel mistic, pe care l-a practicat în cazul articolului despre David și Goliat, autorul elimină anumite idei „fictive” din Scriptură, pe care le înșiră pe scurt, fără să dorească o abordare mistică a lor. De ce? Pentru că autorul, printre cuvinte, ne dă de înțeles că el e un om „realist”, cu „capul pe umeri” și nu dă atenție „lucrurilor neștiințifice”.

În p. 108 sunt blamați „minimaliștii”. Aceștia sunt desconsiderați de către autor pentru că idolatrizează „o istorie obiectivă, care, de fapt, nu există”[10]. Însă această afirmație e catastrofală pentru un om credincios și plin de evlavie, pentru că Mihăilă îi spune acestuia că nu există istorii corecte, depline, veridice în Scriptură. Mai pe scurt: că nici măcar Scriptura nu e obiectivă.

Pentru ca să facem o paralelă între afirmația iresponsabilă a lui Alexandru Mihăilă și grija Sfântului Augustin al Hipponei pentru receptarea evlavioasă a Sfintei Scripturi, vom cita din Scrisoarea 28 a acestuia, către Sfântul Ieronim, care va fi cuprinsă în Traduceri patristice (vol. 4).

Sfântul Augustin citește Comentariul la Galateni al Sfântului Ieronim și ajunge la un pasaj despre care îi scrie: „acest lucru înseamnă pentru mine cea mai dezastruoasă consecinţă care trebuie luată de către credincioşii noştri, cum că s-ar găsi ceva neadevărat în conținutul Sfintelor Cărţi. Pentru că aici s-a spus, că omul prin care Scriptura a fost dată nouă face greşeli în timp ce scrie şi ne lasă în acele cărţi ale sale ceva neadevărat” [S 28, III].

Însă Alexandru Mihăilă nu suspectează Scriptura doar de o mică eroare ci de non-obiectivitate, lucru care o desființează cu totul. Tocmai de aceea nu a putut să se ocupe cu o exegeză teologică, pentru că, în adâncul său, autorul nu crede în posibilitatea unei înțelegeri profunde și coerente a Scripturii. Sau găsește că acest lucru e mai puțin important decât jocul filologic pe texte.

În p. 110, Mihăilă afirmă că „relația dintre istorie și teologie este foarte controversată”. Complet fals. Afirmație făcută după ce îl citase pe Keith Whitelam, care spunea că nu știe să evalueze istoric minunea vorbirii măgăriței lui Valaam.

Însă minunile Scripturii s-au petrecut în istorie, pentru că Dumnezeu Își manifestă prezența Sa în istorie. De aceea teologia nu are o relație controversată cu istoria pentru că ea s-a făcut și se face în istorie dar mai presus de istorie în același timp. Motiv pentru care istoria este o auxiliară a teologiei.

Neînțelegerea minunilor sau epurarea de minuni a Scripturii operată de protestantism nu e altceva decât o destructurare a Scripturii pe motive fals-raționaliste. Pentru că reduce credința și experiența religioasă la ce se poate constata din punct de vedere grosier.

În aceeași pagină, istoricul e văzut de Mihăilă ca un om neangajat religios, care se ocupă doar de fenomene palpabile (adică ar trebui să fie un ateu sau un indiferent religios pozitivist), plin de subiectivism, pentru că și „angajamentul religios” e tot o realitate subiectivă[11].

Însă angajamentul religios subiectivist poartă amprenta vieții protestante și neoprotestante. Ortodoxia nu pledează pentru o spiritualitate închisă în sine ci pentru o spiritualitate comunitară și liturgică.

De aceea noi considerăm că un istoric al Bisericii are puterea de a vedea și a recunoaște prezența și lucrarea lui Dumnezeu acolo unde istoricii nereligioși nu văd nimic. Numai din perspectiva experienței eclesiale un istoric poate să întrevadă profunda viață a Bisericii și interrelațiile dintre oameni și evenimente.