Între Divanul lui Cantemir și Memento mori al lui Eminescu: Reporta din vis [7]

Templul în ruină al zeiței Fortuna este următorul loc vizitat de cele două personaje.

Nu doar norocul este instabil, ci chiar templul său, căzut în ruină, cunoaște așadar…schimbările sorții.

E un simbol pus în adâncime/ un mise-en-abîme.

Deși templul antic este o paragină, în care zidurile stau să se năruie, în mod paradoxal, in interior s-au conservat elemente esențiale, arhitectonice și de cult:

În fundul capiștei, altar păgânesc:
Idolii pe dânsul părea că trăiesc!
Altarul înalt, de petrii cioplite,
După măiestrie și rând bun tocmite,

De marmură șase stâlpi îl țăpenea
Și toată frumsețea i o înmulțea.
Să cunoștea bine și vatră și locul
Pe care la idol jirtfind ardea focul.

Idolul, Fortuna, din peatră cioplit,
Atât de bine era nimerit,
Încât săpătoriul [sculptorul] trebuì să fie
Cel mai minunat întru măiestrie.

Orb fără vedere, redicat pe roată,
Nestatornicia închipuind toată. /…/
Pe altar, de-a stânga, o roată cumplită
De același mare săpător cioplită:

Pe a ei obezi, scaune frumoase
Așa de cu bun rând să așezase,
Cât ședea mulțime mare de oameni pre iale,
Unii având zile bune, alții rele.

Câți sta de-a direapta capu sus ținea
Și a lor noroc încet să mărea.
Cel tocma deasupra era mai mărit,
Decât ceialalți toți mai fericit.

Cei de partea stângă ținea capul gios,
Mergând din noroc la stat ticălos.
De partea cea stângă, tocma lângă roată,
A iadului gură să vedea săpată.

Lumea ticăloasă roata învârtește
Și învăluiala tristă săvârșește,
Că cei de-a direapta în sus să ridică,
Cei de-a stânga gios, pe rând, în iad pică.

Ce închipuire poate fi mai vie
De a lumei mare cu noi tirănie?
Pe unii ridică, pe alții scoboară
Și pe rând petoți îi pune-n comoară [mormânt].

Tema norocului ca o roată care se învârte e antică.

O reînvie și Miron Costin în Viiața lumii:

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul./ Anii nu potu aduce ce aduce ceasul.

Reamintim aprecierea lui D. H. Mazilu: tema norocului nestatornic era „cultivată la noi, în descendenţa lui Ioan Chrisostom, încă de Neagoe Basarab şi ale sale Învăţături”[1].

Capiștea aceasta suportă oarecare comparație cu templul din cetatea Epithimiei, în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, în ceea ce privește realismul sculpturilor sau înfățișarea idolului[2].

Oarbă era și boazda [zeița] Pleonaxis, la Cantemir, ținând o cumpănă și având gura tartarului/ iadului deschisă dedesubt:

Unde în mijlocul capiștii, boadza Pleonexis
într-un scaun de foc ședea,
supt a căruia picioare un coptoraș de aramă
plin de jăratec aprins a fi să videa.
Iară din giur împregiur
făclii de tot feliul de materie ardzătoare
cu mare pară, vârtos ardea. /…/

Cu ochii închiși și cu ureche plecată,
ca [și] când ce în poale i s-ar pune să nu vadă,
iară ce materie ar fi carea s-ar pune audzind să înțăleagă.

În mâna dreaptă cumpănă ținea,
în carea de o parte, în locul dramului,
piatra ce-i dzic ahortatos
și anevsplahnos
(căci piatra aceia doaâ numere are)
pusese, iară de altă parte,
chipul a toată lumea pus a fi să părea.
Însă cumpăna din dreapta la pământ atârna,
iară cumpăna din stânga ca pana în aer giuca
(că unde nesațiul stăpânește,
acolo toată lumea decât bobița strugu[re]lui
mai mică ieste).

Iară în mâna stângă ținea o leică,
a căriia țievie până gios,
la picioarele scaunului agiungea
și deasupra cuptorașului celui de aramă
într-o gaură ce avea
să sprijieniia.
Deci, pre cât socoteala mea
agiungea,
prin leică printr-aceia
toate celea ce să punea
trecea
și în cuptorașul cel de aramă să topiia,
deciia în pară aprindzându-să
scaunul în carele boadza ședea
să făcea. /…/

 Că pre cât puteam cunoaște,
supt fundul coptorașului gura Tartarului era,
și din fundurile pământului
focul nestins în fundul coptorașului loviia,
de unde atâta putere de fierbinteală și de văpaie
ca pre o cahlă [coș] izbucniia[3].

Subliniem aceste similitudini nu neapărat pentru a sugera o filiație literară – deocamdată imposibil de dovedit –, ci pentru a pune în lumină o înrudire de mentalitate și de viziune. Care tot în tradiție se înscrie.

Învățătura morală a poemului lui Aaron este aceea că până și păgânii înțelegeau foarte bine natura labilă a norocului și că știau să reprezinte foarte bine patimile umane.

În sens creștin: Dumnezeu ț-au dat, El poate să-ți iaie/ Și cele ce ai într-un ceas să piaie. /…/ Ai văzut cum lumea cu omul să giocă/ Și cum îl aruncă de sus în bolboacă[4]? /…/ Fugi cu fericirea ta, om ticăloase!/ Că toate oricâte ai sunt putregăioase,/ Să uscă ca iarba, per ca o nălucă,/ Perirea de iale lesne să apucă!

De asemenea, omul avar, lacom e rob la avere, averea îl poartă/ Cum poartă pisica o pasăre moartă. /…/ Scumpul e ca porcul, care cât trăiește/ Răpune și strică și nu folosește.

Cel bogat și zgârcit moare și lasă altora cele ale sale, iar pentru sine numai un nume rău și urât de ceilalți.

Aaron amintește pilda împăratului roman Titus, care era foarte milostiv, și conchide: De s-ar redica acuma păgânii,/ Ne-ar ținea pre noi mai răi decât câinii.

Subiectul îi permite autorului un discurs moral destul de lung și diatribe împotriva rapacității și a lipsei de compasiune pentru semenul aflat în suferință, luări de poziție care ne amintesc de cazanii și didahii – de omiliile ortodoxe, în speță.

Autorul făcuse studii teologice și era un spirit religios, fără îndoială.

Față de cel căzut în nenorocire, creștinul de azi se poartă ca un tiran plin de bucurie/ Când vede pe altul în ticăloșie/ Înotând în apă, mai sorbit de undă/ Și în loc să-l scoață mai tare-l cufundă.

Comparația metaforică ni se pare inspirată din Psaltirea în versuri lui Dosoftei, unde vivorul apei, genunea cea largă sau smârcul (vâltoarea) îți deschide buza și soarbe pe cel aflat în nevoie, dacă nu se roagă la Dumnezeu pentru izbăvire (Ps. 68, 35-50).

Totodată, Dosoftei se ruga ca pe cei răi: Să-i agiungă undă cu urgie (Ps. 68, 82).

Aceeași influență a lui Dosoftei se vede și câteva versuri mai departe, în cadrul altui discurs religios și moral, în care bătrânul susține o învățătură psalmică (biblică), aceea că Dumnezeu poartă grija zilei:

Că Acela ce astăzi nu ne părăsi,
Acela și mâne de noi va griji.
De mult pentru noi au rânduit toate,
Ca un Stăpân care, oricâte vrea, poate.

La Dosoftei: Că Dumnezeu toate/ Câte va, le poate (Ps. 47, 49-50).

Urmează o poveste cam lungă și presărată de amănunte prisositoare, în opinia mea, despre prinderea păstrăvilor de către Reporta și cina sănătoasă a celor doi.

Autorul încearcă, cu puțin succes, să fie liric și să înfățișeze momentul înserării, dar e mai mult clasic decât romantic în descrierea sa.

Redăm câteva versuri din descrierea sa poetică, care ni s-au părut mai sugestive:

Soarele, cum tare spre apus pâșisă
Și zvârlind căldură gios să pogorâsă,
Umbrele din fagi pre lunci să tinsese
Și mai toată fața lor o cuprinsese. /…/

Gios pe lunci, pe unde raza cea de soare
Mai strălucea încă, sta tot ațișoare,
Pe flori și pe iarbă, de păiangini tinse /…/

Unele din ierburi, fiind bătrânite,
Își lepăda gios florile smolite,
Le zbura pe lunci puțintica boare.
Cele verzi umplea câmpul de mirare.

Și cu cât mai gios soarele mergea,
Cu atâta umbra mai tare creștea.

Aaron are mai puțin talent și mai puțină înfiorare (pre)romantică decât pașoptiștii, dar nici aceia nu vor ajunge cu mult mai departe, din punct de vedere literar, față de acest tip de versificare a unui peisaj.

Romantică este și atenția acordată trilurilor din miez de noapte ale privighetorii – după ce personajele trec printr-o furtună teribilă – :

Veni miezul nopții și privighetoarea,
După obicei își porni cântarea.
O auzeam bine și totuș durmeam
Și ca în nescare visuri o vedeam.

Părea că o văz în aripi lovind
Și, ciocul căscând, în ram chiuind.

Răsuna dumbrava de a ei cântare.
Fiindcă era o liniște mare
Și de toate părți afundă tăcere,
Revărsa un sunet dulce ca de miere.

Așa petrecui durmind noaptea toată,
Noapte mai nainte nemaiarătată.

Deși, la trezirea lui Reporta, poetul pomenește și despre ciocârlie și mierlă, totuși nu mai recurge la notația poetică a impresiilor sale.

În literatura romantică, celebră este Odă la o  privighetoare, a lui John Keats[5], pe care am semnalat-o și altădată[6], observând că și pașoptiștii noștri au fost fermecați de viersul privighetorii și al ciocârliei[7].

Deși rafinamentul poetic al lui Aaron este încă departe de cel al unor poeți ca Keats sau Shelley[8], observăm totuși că acesta a intuit bine anumite elemente care țin de profunzimea contemplației romantice: adâncul nopții și tăcerea adâncă, cântarea ireal de dulce răsunând în această liniște aproape metafizică, visarea care este un element sugestiv pentru extaz, pentru revelație, pentru ieșirea din perimetrul acestei lumi.

Atât Odă la o privighetoare, a lui Keats, cât și Odă la o ciocârlie, a lui Shelley, au fost scrise în același an 1819.

În ambele, privighetoarea și, respectiv, ciocârlia reprezintă o deghizare a poetului, un simbol al sublimului și al cântecului poetic care traversează lumea, caută transcenderea ei.

Însă e puțin probabil ca Aaron să fi avut cunoștință de ele.

Așa încât, deși realizarea poetică lasă de dorit, intuiția sa este totuși de remarcat.

Am putea oare să considerăm că impresiile  atribuite tânărului Reporta, percepute într-o stare de semitrezie/ semivisare, reprezintă totuși un episod liric care intenționează să sugereze dorul transcendenței?

Din păcate, poemul rămânând neterminat, nu putem ști ce surprize ne rezerva Aaron.