Istorie 4. 24

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

***

26. Studenții lui Allan Bloom

În The Closing of the American Mind [Închiderea/ mărginirea minții americane], publicată în 1987 și editată în română în 2006, sub titlul Criza spiritului american[1], Allan Bloom (profesor universitar american) vorbește despre studenții săi.

Iar primul lucru pe care îl spune despre studentul american, e că el vine la facultate cu preconcepția cum că „adevărul e relativ”[2]. Și cu toate că vin din medii foarte diverse, studenții săi „sunt unificați doar în relativism și în credința în egalitate”[3]. Că au drepturi egale.

Relativismul l-au învățat tot la școală. Ea e singura „virtute”, spune Bloom, „pe care s-a străduit s-o imprime întreaga educație elementară [americană], vreme de mai bine de cincizeci de ani”[4].

Am putea spune că noi, românii, de 70 de ani suntem bolnavi de limba de lemn comunistă și de torpilarea valorilor, pe când americanii au fost îndoctrinați cu faptul că nimic nu e valabil pentru toți și că e mai bine să nu aibă valori și crezuri comune, pentru ca să poată să se integreze toate națiile și minoritățile de tot felul. Politică de stat și la ei și la noi.

Relativismul însă, accentuează autorul, practicat la scară largă, face ca „adevăratul credincios…[să fie considerat] pericolul real” al națiunii[5]. De aceea, tinerii relativiști americani nu își pun problema să corecteze greșeli sau să aibă dreptate ci ca nimeni, din apropierea lor, să nu creadă că are dreptate[6].

Din acest motiv, universitățile americane își doresc „să producă un anume tip de ființă umană”[7]. Iar America își dorește „să producă bărbați și femei care au înclinațiile, cunoștințele și caracterul capabile să susțină un regim democratic”[8].

Numai că în ultimul timp, subliniază autorul, s-a trecut de la „educația omului democratic la educația personalității democratice”[9]. Iar noul tip de educație e foarte permisiv, e deschis spre orice experiență[10].

Cu toate acestea, despre tinerii americani ai anilor ’80, autorul spunea că „știu mult mai puțin despre istoria americană”[11]. Pentru că „relativismul a distrus motivul real al educației” și anume acela de „căutare a unei vieți bune”[12].

Nu-i mai interesează țările străine decât în mod utilitarist[13] iar studenții practică multiculturalismul pe fondul moralei dulcegi că trebuie să ne înțelegem cu toții[14].

Însă, observă autorul, „studenții și noi, ceilalți, suntem lipsiți de entuziasmul elementar care decurge din descoperirea diversității”[15].

Entuziasmul e duhovnicesc, vine din credința și din viața cu Dumnezeu și din iubirea de oameni. Dacă valorile nu sunt importante, nici oamenii care le produc nu sunt importanți. De aceea lipsa de viață, de bucurie pentru ceea ce descoperi.

„Obtuzitatea intelectuală”[16] a studenților americani, spune autorul, e considerată drept „o mare parte a farmecului studenților americani”[17]. Dar ei ajung la facultate cunoscând Sfânta Scriptură, pe care o interpretează în maniera protestantismului timpuriu[18].

Dându-și seama de raportarea lor la Scriptură, Bloom a conchis că studenții săi sunt „indiferenți față de culturile naționale” tocmai datorită modului în care interpretează Scriptura[19].

Însă trecând la discuția despre cărți, el spune că „studenții noștri și-au pierdut obișnuința și gustul de a citi”[20]. De aceea „obtuzitatea psihologică a studenților noștri este cutremurătoare, fiindcă nu au la îndemână decât psihologia populară care să le spună cum sunt oamenii și ce motivații au ei. [Căci] pe măsură ce starea de conștiență pe care o datorăm aproape exclusiv geniilor literare pălește, oamenii devin [tot] mai asemănători, neștiind că pot fi și altfel”[21].

Motiv pentru care studenții americani (și nu numai, că și ai noștri sunt cam la fel) nu sunt capabili „să distingă între sublim și gunoi, înțelegere fină și propagandă”[22].

Alături de filme[23], studentul american e plin de muzică[24]. Apreciază muzica rock, pentru că nu are „vreo sursă intelectuală înaltă”[25], însă știe totodată că „rockul are ritmul raportului sexual”[26].

În capitolul despre relații, autorul afirmă că studenții americani sunt, „în general, amabili”[27]. Sunt „plăcuți, prietenoși și, dacă nu extrem de generoși, cel puțin nu din cale-afară de meschini. Principala lor preocupare sunt ei înșiși, înțeleasă în sensul cel mai îngust”[28].

Dar individualismul tinerilor americani, constată Prof. Bloom, e o consecință a declinului familiei[29]. Individualism care se împacă cu credința lor că toți „sunt creați egali și au drepturi egale”[30].

În ceea ce privește relațiile între sexe, „există o familiaritate nepăsătoare cu trupurile altora, și o mică inhibiție cu privire la folosirea propriului corp pentru o gamă largă de scopuri erotice. Nu se pune un preț special pe virginitatea proprie sau a partenerilor”[31].

Iar „studentele nu se simt în general discriminate sau disprețuite pentru aspirațiile lor profesionale”[32].

Însă universitatea americană nu mai operează cu distincții, pentru că a eliminat distincția fundamentală dintre superior și inferior în materie de creație și cunoaștere[33].