Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a.

***

27. Amintirile Acad. Constantin C. Giurescu

Din nota editorială a Acad. Dinu C. Giurescu, fiul autorului, aflăm că în ediția 2000 avem de-a face cu 3 cărți de memorialistică, plus notele de subsol ale fiului[1]. Cele 3 cărți ale autorului cuprinse aici sunt:

1. Amintiri I, Ed. Sport-Turism, București, 1976;

2. O continuare (redactată în 1977 și rămasă în manuscris);

3. Cinci ani și două luni în penitenciarul de la Sighet (7 mai 1950-5 iulie 1955), Ed. Fundațiile Culturale Române, București, 1994[2].

Descrierile autorului încep cu vârsta de 4 ani. Toamna lui 1905, când era la Viena cu tatăl său[3].

Viena…și portăreasa „bătrână și gheboasă”, care îl împiedică să ia niște nuci de pe jos[4].

Dracul verde (o jucărie) care se suia pe-o sfoară: o altă amintire pregnantă[5].

Mama, „Elena, tânără, frumoasă – avea 23 de ani când au plecat în străinătate – făcând gospodărie; ea gătea, ea deretica, iar după masă, frumos îmbrăcată, ieșea cu mine la plimbare în parc”[6].

Elena cânta la pian și era a doua fiică, născută în 1880, „a lui Costache Antonescu, negustor de seamă – postăvuri și pânzeturi – de pe ulița din Focșanii moldoveni”[7].

După ce a fost în pelerinaj la Ierusalim, Costache Antonescu se retrage la Mănăstirea Neamț. Unde adoarme, în noiembrie 1921, ca Ierom. Cozma, fiind îngropat în cimitirul Mănăstirii[8].

Tatăl lui Constantin Giurescu se trage din Muntenia, din satul Chiojdul de Bâsca sau Chiojdul Mic[9]. Cea mai veche informație despre neamul tatălui său e cea din 1798, când Ioniță Giurescu, logofăt la zărăfia (administrația financiară) Prahovei, a transcris Alixăndria lui Alexandru Macedon[10].

Străbunicul lui Constantin Giurescu a fost Dumitrache Giurescu, care a trăit peste 80 de ani și printre copiii săi s-a numărat și bunicul autorului, Costache Giurescu, născut în 1850[11].

Zăcătorile = vasele de țuică[12].

Tatăl autorului s-a născut la 8/ 20 august 1875[13] și și-a luat BACul în octombrie 1894[14].

La Universitate, tatăl autorului i-a avut profesori pe Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și Ion Bogdan[15]. Și-a luat licența în Istorie în iulie 1898 și devine profesor la Liceul Unirea din Focșani[16].

Își va cunoaște viitoarea soție, pe mama autorului, în anul 1900, pe când avea 20 de ani[17].

Făcând liceul de fete din Focșani, acolo a învățat mama autorului franceză, germană și pian, literatură și gospodărie[18].

Părinții autorului s-au logodit în decembrie 1900 și s-au căsătorit în ianuarie 1901. Într-o iarnă grea, cu multă zăpadă[19]. Pe atunci cuplurile, deși mature, trebuia să aibă consimțământul părinților pentru căsătoria civilă[20].

Autorul se naște pe 13/ 26 octombrie 1901[21]. Familia sa se mută de la Focșani la Buzău, pentru că acolo a fost transferat tatăl.

Tatăl autorului, între 1902-1903, a fost profesor și director al liceului din Buzău, în timp ce Spiru Haret era ministru al Instrucțiunii Publice[22].

Obține bursa de studii Iosif Niculescu și așa ajunge, în 1903, la Viena[23]. Stau 3 ani la Viena[24] iar tatăl autorului „a recoltat un însemnat număr de documente privitoare la Constantin Brâncoveanu și la istoria Olteniei în timpul ocupației austriece (1718-1739). Documentele privind pe Brâncoveanu le-a publicat tata mai târziu, împreună cu Neculai Dobrescu, colegul său de studii, care și el găsise, în arhivele vieneze, acte din vremea voievodului martir[25].

Familia se întoarce în țară în 1906, toamna, iar tatăl autorului e „numit profesor de istorie la gimnaziul Dimitrie Cantemir, care, pe atunci, n-avea local propriu, ci sta cu chirie într-o casă particulară improprie, pe strada Primăverii 12”[26]. În București.

Și în București, familia Giurescu a locuit pe strada Frumoasă, care lega Calea Victoriei de stada Buzești[27].

Autorul vizitează orașul Turnu Măgurele în 1906, pentru a-l întâlni pe unchiul său, căpitanul Chirițescu. Din curtea unchiului său, Constantin Giurescu a mâncat struguri țâța vacii [e un soi altoit, aclimatizat în regiune, cel mai adesea de culoare albă n.n.] și a călătorit cu barca pe Dunăre. Au plecat pe apă, până la Giurgiu, „cu un vapor cu zbaturi [paletele roților de propulsie ale vaporului n.n.], iar de la Giurgiu cu trenul”[28].

Prefera ambarcațiunile în locul trenurilor[29].

De pe strada Frumoasă, în 1907, familia s-a mutat pe strada Știrbei Vodă, la nr. 164[30]. Casa, cu „patru camere, hol, dependințe și o curte mare, cu câțiva pomi și o boltă de viță” era situată în fața Bisericii Sfântul Ștefan (Cuibul cu barză), pe când paroh era Părintele Ionescu, „un preot falnic, înalt, cu barbă mare; ne uitam cu mult respect la el și chiar cu oarecare teamă. La el ne-am spovedit pentru întâia oară – atunci am văzut că, în realitate, era un om blând – și ne-am împărtășit[31].

Pe când era școlar, negustorul ambulant le vindea „zaharicale și covrigi”[32]. Însă bragagiul[33] de pe strada Berzei își avea dugheana[34] lui, unde vindea rahat, pistil[35], acadele și „alte bunătăți”[36].

Constantin Giurescu a făcut clasa întâi la școala Cuibul cu barză, începând cu septembrie 1908[37]. A terminat tot aici clasele primare. În 1912[38].

Primul mort pe care l-a văzut în viața sa a fost o fată. „M-am dus s-o văd; era întinsă în coșciug, într-una din odăile casei, cu biata maică-sa plângând la căpătâi”[39].

Autorul ne spune că nu a jucat fotbal în timpul claselor primare pentru că „abia începea [fotbalul] să se introducă la noi în țară”[40]. Adică e un sport importat la începutul secolului al XX-lea.

La liceu se juca oină[41], care era „jocul sportiv tradițional românesc”[42], despre care tinerele generații nu mai știu nimic. Nici eu n-am văzut până acum vreun meci de oină. Nu știu cum arată jocul. Și nici n-am văzut vreodată vreun meci televizat.

Și la începutul secolului al 20-lea, românii puteau cumpăra broșuri de la chioșcurile de ziare stradale[43].

În 1910, familia Giurescu cumpără două case pe strada Berzei, cele de la numerele 75 și 73[44]. Care au devenit numerele 49 și 47. Cumpărate pe credit[45].

Aici, în noile lor case cu curți, au plantat un măr, un păr, un gutui, un cireș, un nuc și doi brazi la stradă[46].

Sora autorului, Elena, se naște pe 25 mai/ 7 iunie 1910[47].

În 1912, autorul vede locomotiva Pacific, construită la Hannover, în Germania, de către Maffei, care atingea viteza de 126 de kilometri pe oră[48].

În Piața Matache Măcelaru, care era situată „aproape de capătul străzii Berzei”, pe lângă carne, se comercializau brânză și smântână, legume, fructe și tot felul de alte produse[49]. Iar despre Matache autorul bănuiește că a trăit „în prima jumătate a secolului [al 19-lea n.n.] sau pe la 1850[50].

Doctorul familiei Giurescu: Haralambie Botescu. „Era înalt, purta barbă și mustăți și avea o voce puternică”[51].

Înainte și după primul război mondial, pe strada Berzei a funcționat tramvaiul nr. 12, care era tras de un singur cal[52].

Oltenii veneau la București cu produse[53]. Cu coșuri late, împletite sau cu vasele atârnate de cobiliță[54].

Cobilița, în imaginea infra, e lemnul îndoit de pe umărul țărăncii, cu cioc de fier la ambele extremități, cu care căra două vedre de apă în același timp.

(imagine)

În secolul al 20-lea aveam o cobiliță acasă, la Scrioaștea. Dar pe care o păstram ca element de arhivă. La fel țineam și războiul de țesut, la care mamaia Floarea a lucrat puțin, câteva preșuri, apoi l-a strâns. Numai oamenii mai săraci, în timpul comunismului, duceau laptele la Lăptărie[55] cu cobilița. Cei mai mulți cărau laptele cu căruțul sau căruța.

Și oltenii vindeau la București zarzavaturi, fructe, pește, iaurt, găini, gaz, oțet, cărbuni, flori, miei, vin[56]. Femeile din satele învecinate Bucureștiului, veneau cu lapte covăsit [prins] iar geamgiii din Munții Apuseni veneau cu geamuri, cu curse[57] și grătare[58] din sârmă, cu fărașe, tăvi, vase de tinichea și căldări din tablă groasă[59].

Evreii din Văcărești și Dudești strângeau hainele vechi, pentru ca să le vândă la hala de vechituri. Bulgarii, albanezii și turcii vindeau la București bragă, pistil și salep (un fel de bragă fierbinte), rahat, înghețată și limonadă[60].

Țiganii strângeau fierul vechi sau reparau și spoiau (le curățau de negreață) vasele de aramă. Ei vindeau floricele (ceea ce noi numim azi pop-corn; un porumb special, cu boabe albe, care înfloresc când sunt coapte sub capac n.n.), urzicele (nu știu la ce se referă autorul n.n.) și porumb fiert, ghiocei și crizanteme[61]. Tot țiganii vindeau piepteni de os, cuțite cu plăsele de os, cion (o rădăcină de plantă care scotea petele) și puneau cozi la topor[62].

Butnarii puneau doage și funduri la butoaie[63].

La Scrioaștea, acțiunea de consolidare a butoaielor, la sfârșitul secolului al 20-lea, se numea păpurire. Pentru că, printre doage, se punea papură, într-un anume fel introdusă, pentru ca să nu se infiltreze vinul printre doage. Cei care nu făceau această operațiune, părut banală sau neimportantă, aveau probleme cu butoaiele, pentru că vinul se prelinge prin crăpăturile dintre doage, chiar dacă butoaiele se umflă când sunt umplute.

Și autorul amintește de acest lucru: butnarii „reparau butoaiele de pus varză la murat strângându-le cercurile, după ce trăseseră câte un fir de papură între doage și înlocuiseră pe cele stricate”[64]. Și e folosită papura pentru că se umflă la contactul cu vinul.

Tot oltenii vindeau miezuri de nucă în București[65]. Lucru pe care acum îl fac țiganii, la colț de stradă…până vine poliția și…fug care încotro.

În copilăria autorului, gramofoanele erau un lux și cinematografele abia apăreau[66]. Circul Sidoli era pe strada Sapienței[67].

Țiganii ursari veneau la București cu un urs legat cu un lanț. Și puneau ursul să joace, în timp ce i se cânta[68].

În 1909, tatăl autorului devine membru corespondent al Academiei Române[69].

În septembrie 1912, autorul dă examen pentru a intra la Liceul Gheorghe Lazăr, unde a intrat primul[70].

A învățat Latina cu Prof. Constantin Nedelcu[71]. Totodată a învățat și Germana și Franceza în liceu[72].

Fagurele de miere de la bunicul său[73].

Cunosc și eu expresia „fruntea țuicii”[74]: e vorba de țuica aceea care curge prima oară din cazan și care e mai tare…pe care țăranii o pun aparte, în alte sticle, decât cea care curge la urmă, care e mai slabă.

Țuica păstrată în vase de gorun sau de dud[75].

Autorul folosește cuvântul povarnă pentru clădirea și instalația de făcut țuică[76].

La Scrioaștea ea se numea cazan. „Mergem la cazan să facem țuică”. Exista o singură instalație sătească în timpul comunismului…dar mai toate gospodăriile aveau una, de dimensiuni mici, acasă.

Și cazan însemna, deopotrivă, atât instalația de aramă, folosită acasă, în care se punea boștina (strugurii fermentați), din care reieșea țuica dar și clădirea, de două camere, cu un cazan mare, industrial, în care se producea țuica și care deservea un întreg sat. Oamenii veneau aici, dacă nu aveau instalație acasă, și făceau țuica.

În 1910, Constantin Giurescu a vizitat localitatea Bușteni[77]. În 1915 a fost la Telega, unde se făceau băi sărate (ocnă de sare)[78]. În 1912, la Telega, i-a văzut pentru prima dată pe regele Carol și regina Elisabeta[79].

În septembrie 1914 a fost dus, cu școala, la catafalcul regelui Carol[80].

Tot în 1914, de unul singur, s-a dus la Galați, la familia Chirițescu, pe care o vizitase și la Turnu Măgurele[81]. Și Galațiul avea tramvaie în 1914[82]. În 1913 fusese la Ploiești și atunci se ridicau acoperișurile peroanelor[83].

A văzut, în 1913, avionul lui Aurel Vlaicu zburând „pe sus, pe deasupra străzii Știrbei Vodă, la vreo trei sute de metri înălțime[84]. Însă îl vede și mort pe Aurel Vlaicu, în morga Spitalului Militar, „în sicriu, cu un buchet de flori pe piept. M-a impresionat fața lui osoasă, cu trăsături puternice, aș putea zice dure. Ochii erau închiși, nu se vedea nicio urmă de rană sau zgârietură”[85].


[1] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. îngrijită de Dinu C. Giurescu, Ed. All Educational, București, 2000, p. 1. Ediția citată are 542 p.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 9.

Din fotografia autorului, din p. 8, aflăm că a locuit pe strada Berzei, nr. 47, în București. Și că această casă a fost dărâmată la sistematizarea din septembrie 1987.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 10.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 13.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 14.

[11] Idem, p. 15.

[12] Idem, p. 16.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 17.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 18.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 19.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 20.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 21.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 22.

[34] Prăvălia.

[35] O pastă de fructe, uscată, vândută ca dulci.

[36] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. cit., p. 22.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 25.

[40] Idem, p. 29.

[41] Ibidem.

[43] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. cit., p. 29.

[44] Idem, p. 32.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 33.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 34-35.

[49] Idem, p. 35.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 36.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 37.

[55] Erau punctele oficiale, din fiecare sat, în care statul român comunist strângea laptele de la oameni contra cost. Când comunismul a căzut, țăranii au fost nevoiți să plece cu laptele în spate la oraș, pentru ca să îl vândă într-un mod umilitor.

[56] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. cit., p. 37.

[57] Pentru șoareci și șobolani.

[58] Grătare pentru fript carne și vegetale afară, în curte. Dar și grătare pentru sobe.

[59] Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. cit., p. 37-38.

[60] Idem, p. 38.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 38-39.

[65] Idem, p. 39.

[66] Ibidem.

[67] Idem, p. 40.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Idem, p. 41.

[71] Idem, p. 49.

[72] Idem, p. 52.

[73] Idem, p. 62.

[74] Idem, p. 63.

[75] Ibidem.

[76] Idem, p. 64.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Idem, p. 65.

[80] Ibidem.

[81] Idem, p. 65-66.

[82] Idem, p. 66.

[83] Ibidem.

[84] Idem, p. 66-67.

[85] Idem, p. 67.

Did you like this? Share it: