Istorie 4. 33

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a.

***

Casandra, soția lui Cantemir, moare în 1712 și a fost îngropată în Biserica grecească din Moscova[1].

Din 1719, el se mută la Petersburg de unul singur și își lasă familia la Moscova, alături de fiica lui, Smaragda[2].

 După ce moare Smaragda, în iulie 1720, „toți copiii lui Cantemir sosesc și ei în capitală, de unde nu urmau să se mai mute”[3].

După 8 ani de văduvie, Dimitrie Cantemir se recăsătorește. Cu cneaghina Anastasia Trubețkoi, fiica generalului Ivan Iurievici Trubețkoi”[4]. A doua soție a lui Cantemir avea 18 ani, vârsta fiicei lui, Maria[5].

Nunta are loc la 14 ianuarie 1720, „în prezența țarului, a țarinei și a familiei imperiale”[6]. Însă „la cererea nașului, Cantemir își rade barba, leapădă hainele orientale și se îmbracă după moda apuseană, cu perucă pudrată și haine scurte”[7]. Familia sa devine una…mondenă[8], deși nu acesta era modul său de viață.

Țarul Petru o lasă însărcinată pe Maria Cantemir[9]. Copilul însă se naște mort[10]. Din acest motiv familia Cantemir intră în dizgrația țarului[11].

Maria Cantemir moare în 1757, fără să se mai mărite[12].

Crezând că va muri, Dimitrie Cantemir se spovedește episcopului de Astrahan[13]. Suferea de diabet[14].

Adoarme în ziua de 21 august 1723, la 19. 20 de minute, având 50 de ani și fiind ministru al țarului[15]. Trupul său, îmbălsămat, a fost dus la Moscova și îngropat în ziua de 1 octombrie 1723[16].

A fost îngropat „în dreapta intrării”, în Biserica zidită de el, cu hramul Sfinții Constantin și Elena, din Mănăstirea grecească Sfântul Nicolae din Moscova.

Unde fuseseră îngropate și prima soție și fiica lui, Smaragda și unde vor fi îngropați și Maria Cantemir cât și Dimitrie, fiul lui Antioh vodă[17].

Sistema religiei mahomedane a fost singura carte publicată în Rusia și anume în 1722[18].

Hronicul, în versiunea latină, l-a terminat în 1717[19]. Scris la îndemnul Academiei din Berlin[20].

*

31. Veleitățile teologice ale unui istoric al artei

Domnul Andrei Pleșu nu a vrut să fie original nici în această a doua încercare a sa de a intra, fără inițiere, pe teritoriul teologic. A folosit titlul și tema cărții lui Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus[21], la care a adăugat apendicele: „Adevărul ca poveste”[22]. Numai că poveste, azi, înseamnă basm, chestii din trecut, dubioase…poveste relativizând Adevărul cu majusculă.

Din Cuvânt înainte, aflăm că această carte a apărut la cererea editurii Humanitas, că a fost scrisă la Berlin[23] și că un număr de oameni, amintiți în p. 8, i-au făcut diverse „sugestii” despre părți din carte[24]. Adică e o carte colectivă…dacă sugestiile a 9 persoane au fost introduse în carte.

Mai înainte însă de a se vinde sub forma cărții, conținutul cărții de față i-a slujit autorului „pentru susținerea unor conferințe la Universitatea din Iași, la Institutul de Studii Avansate din Nantes și la Centrul de Studii Bizantine „Sf. Petru și Andrei” din București”[25].

Numai că atunci când și le auxiliază la CV, conferințele mai sus amintite…par altceva decât cartea.

Însă autorul nostru, în loc să își facă câte un text pentru fiecare demers academic sau conferențiar avut în plan, a făcut un text pentru toate conferințele de dinainte de publicarea cărții, pentru editura Humanitas și pentru conferințele de după, de la lansarea cărții, având un singur text pentru toate.

Din punct de vedere academic asta înseamnă autoplagiere în formă continuă. Sau, mai plastic: ciorbă reîncălzită.

Onestitatea intelectuală însă, dacă o ai, îți cere să faci muncă de cercetare pentru fiecare demers academic la care participi. Dacă nu poți să muncești în acest ritm, îți declini participarea.

Tot în cuvântul introductiv, autorul își ia măsuri de precauție. Mărturisește că este „perfect conștient” de faptul, că teologii vor privi această carte, ca pe opera unui „intrus”[26]. A unui veleitar. De acord! Nici nu poate fi altfel catalogată, atâta timp cât Andrei Pleșu nu are specializare teologică. Iar dumnealui, de obicei, îi zeflemisește pe lăutăriști…

Textul cărții e scris în limbajul prețios, caracteristic autorului, cu care ne-a învățat de-a lungul timpului. Și prin stil, autorul vrea să compenseze lipsa de idei prețioase/ personale și de organicitate a scrierii. Pentru că organicitatea scrierii teologice vine din munca de cercetare teologică continuă, iar ideile/ perspectivele teologice sunt consecințele unei vieți  mistice intense.

Teologia nu se scrie doar când vrei, ci tot timpul. Dar pentru ca să o scrii tot timpul, trebuie să o trăiești tot timpul, adică să fii una cu ea.

Discuția despre parabole începe în p. 13. Și parabolele, spune autorul, ne plasează „în teritoriul narațiunii, care se substituie argumentației”[27]. Numai că autorul vrea să argumenteze conținutul parabolelor, să îl explice, iar parabolele nu sunt povești ci tocmai argumente ale existenței relației lui Dumnezeu cu oamenii.

Până în p. 25, autorul face o acoladă, care n-are de-a face cu parabolele Domnului.

Între p. 25-27 avem o singură idee: parabola a fost considerată de Domnul ca fiind „în perfect acord cu El Însuși”[28]. Deducție logică, atâta timp cât Domnul a recurs de multe ori la parabole.

Primele citări scripturale (p. 29-30).

Autorul analizează dacă e un act discriminatoriu față de marea audiență, faptul că Domnul explică parabolele numai Sfinților Apostoli[29]. Dacă decizia Lui este una „elitistă” și, implicit, „smintitoare”[30].

Însă Pleșu ajunge să constate că și Sfinții Apostoli erau, uneori, „la fel de obtuzi” ca și poporul[31].

Numai că Domnul nu le cerea o înțelegere raționalistă Sfinților Apostoli, una prin care „să dezlege” parabolele ca pe un rebus, ci o înțelegere teologică, luminată de slava lui Dumnezeu.

Lucru pe care îl vedem cu ocazia răspunsului Sfântului Apostol Petru, când, luminat de Dumnezeu, spune că Iisus este Hristos [Mt. 16, 16-17]. Asta le cerea Domnul, de fapt, Sfinților Apostoli: o înțelegere mistică, duhovnicească, profund teologică a cuvintelor Lui și nu descifrări de „povestiri obscure”.

Mulțimea, prin parabole, trebuia să fie tot mai atentă la Domnul, la ce propovăduiește El și să cugete mai presus de cele grosiere. Pe când Sfinții Apostoli trebuiau să se deschidă revelării lui Dumnezeu, umplerii lor de har, pentru ca să înțeleagă cuvintele Domnului în profunzimea lor dumnezeiască.

În p. 41, autorul citează și din Joachim Jeremias, a cărui perspectivă de lucru „a preluat-o” în tăcere.

În p. 42, Andrei Pleșu consideră că este „un minim gest de politețe” să credem în „caracterul revelat al textelor sacre”. Al textelor sfinte ale Bisericii sau ale oricărei religii?

Făcând aluzie la baba ortodoxă, care are Ortodoxia în suflet (sintagmă a lui Petre Țuțea, preluată și de Mircea Platon), autorul, ca și când nu ar fi înțeles sensul expresiei, atrage atenția că „nu orice gospodină de vârsta a treia, care se aferează bigot prin ograda bisericii, e receptaculul optim al credinței”[32].