Istorie 4. 34
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Istoria începe
de oriunde o privești
(vol. 4)
***
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a.
***
Autorul, adesea, ori moralizează, ori divaghează. Face parte din stilul său…alunecos, plictisitor prin continua dorință de a epata.
Și când divaghează de la centrarea pe parabolele Domnului, el se lansează într-o exegeză filosofică asupra parabolelor, eliminând substanța lor reală: teologia. Un exemplu avem în p. 45, unde ajunge să afirme: „Iisus încearcă însă o soluție-limită: sfințirea exteriorității lumii, aducerea lumii într-un „înăuntru”, care să-i salveze exterioritatea fără a o disprețui și destrăma”.
Ce are o astfel de formulare bombastică cu simplitatea parabolelor Domnului? Sau de ce nu poate fi Andrei Pleșu, simplu și cu miez în exprimările sale? Și unde vrea să ne ducă autorul, dacă nu coboară în textul parabolelor? Iar dacă Domnul face cu noi teologie în parabolele Sale, de ce până la această pagină autorul nu a coborât la…subiect, ci ne dă impresia că El se ocupă cu „filosofia vagului”, precum Gabriel Liiceanu?
La Andrei Pleșu nu căderea din slava lui Dumnezeu este marea dramă a umanității ci „exterioritatea”[1].
Eu înțeleg fără dubii, că prin exterioritate desemnează același lucru. Dar când autorul epatează, el dorește să ne convingă de faptul că „inventează” un nou limbaj și prin asta „o altă erminie/ tâlcuire/ exegeză”. Pentru că dorința autorului, mărturisită la una dintre prezentările cărții, a fost ca în această carte să le arate teologilor cum se tâlcuiesc, în mod atractiv, parabolele Domnului.
Numai că parabolele Domnului nu sunt atractive în mod tabloid, nu sunt sclipoase, nu sunt formate din cuvinte și termeni absconși și tâlcuirea lor nu înseamnă înlocuirea terminologiei teologice cu cea filosofică. Ci tăria parabolelor e dată de profunzimea mistică a adevărului pe care trebuie să îl sesizezi în adâncul lor.
De aceea, dacă păcatul nu produce căderea din relația cu Dumnezeu ci exterioritate și găsim și un corelativ pentru har și altul pentru comuniune și altul pentru Treime, prin acestea nu schimbăm datele problemei și nici nu le aprofundăm, ci divagăm. Pierdem timpul.
Iar ca să nu pierdem timpul și să învățăm ceva de la Andrei Pleșu, ar însemna ca el să ne ofere o vedere mistică, teologică a parabolelor, prin aceea că el, condus de Dumnezeu, a coborât în adâncul parabolelor și a înțeles ce a vrut să ne spună Domnul prin ele.
Însă vom găsi aici o experiență unică, pe care Sfinții Părinți ai Bisericii nu au sesizat-o încă și pe care Biserica nu o știe? Vom găsi ceva nou…sau pierdem timpul?
În pagina 46 aflăm că „parabola hristică” vrea să ne invite „în spațiul întrebării”. Presupunere falsă.
De ce? Pentru că Domnul a pus parabolele Sale tocmai în fața acelora care aveau întrebări. Care erau întrebări ambulante. Pentru că parabolele Lui nu sunt problematizări ci răspunsuri.
El le-a dat și ne-a dat răspunsuri extrem de clare. Dar răspunsurile Lui au profunzimi cu mult mai mari decât înțelegerile definiționale.
Răspunsurile Lui au relevanță continuă pentru fiecare dintre noi, oricând am trăi și oricine am fi. Pentru că Domnul a venit să ne dea răspunsuri paradoxale și nu liniare.
De aceea, atunci când s-a pus problema Împărăției sau a aproapelui nostru sau a desăvârșirii, cei în cauză au înțeles că exigențele Lui sunt absolute și paradoxale.
Cei care le-au acceptat, L-au urmat, iar cei care nu le-au acceptat, nu le-au refuzat pentru injustețea lor ci tocmai pentru copleșitoarea lor înălțime.
Din n. 1, p. 46, aflăm că sintagma păcatul exteriorității nu îi aparține. Îi aparține lui Frithjof Schuon[2].
Pagina 47 e pentru Heidegger. Și, nu în ultimul rând, e o reclamă gratuită făcută lui Gabriel Liiceanu. Căci autorul ne amintește, cum că prietenul său a tradus Ființă și timp[3]. Numai că Heidegger nu are de-a face cu ce spun…parabolele Domnului.
De la exterioritate…autorul ajunge la Iad și îl definește: „a nu fi înlăuntrul a nimic, a nu fi înlăuntrul nimănui, a nu avea un „înlăuntru” – acesta este iadul”[4].
Numai că definiția autorului e falsă de la cap la coadă. Toți avem o lăuntricitate a noastră…depinde însă care e conținutul ei. Iar nimeni nu poate fi în afara slavei lui Dumnezeu, a prezenței Lui.
Pentru că Iadul nu înseamnă a fi în afara prezenței lui Dumnezeu ci a nu suporta prezența Lui, pentru că nu ești plin de slava Lui.
Pe scurt, conform realității ontologice a omului și corect teologic, autorul trebuia să spună: Iadul înseamnă a nu avea nimic din Dumnezeu în tine. A fi gol de prezența Lui.
În p. 49, autorul ratează înțelegerea paradoxală a lui paravallo. Pentru că verbul grecesc nu înseamnă doar „a arunca laolaltă, a pune alături”[5]. Ci, la forma sa intranzitivă, verbul înseamnă „a trece peste, la [o altă realitate], a veni în apropierea [adevărului], a naviga spre [Împărăția lui Dumnezeu]”, pe când în forma sa tranzitivă, el înseamnă: „a sta unul lângă altul/ alăturat”.
De aceea parabola este un drum comunional, dar spre veșnicie și nu spre un comunitarism teluric. Pentru că Împărăția din parabolele Domnului e Împărăția Lui și nu o așteptare hiliastă, într-un cosmos netransfigurat de slava Treimii. Sensul parabolei este transcendent și presupune înduhovnicirea noastră și nu o împrietenire doar pentru acum și azi, ci pentru veșnicie.
Tot în p. 49, autorul consideră că „parabola hristică nu aspiră la instalare, la definitivat. În cele din urmă, după atingerea scopului, ea va deveni superfluă”.
Însă parabolele Lui nu au căzut în desuetudine și nici nu devin caduce odată cu o anume înțelegere a lor, după cum nici trupul Domnului, luat din Fecioară, nu a devenit „un obiect” de care S-a dispensat la Înălțare.
De aceea Biserica păstrează cuvintele Domnului și revelațiile Sale în aceeași prospețime lingvistică a lor, pentru că noi nu ne oprim la exteriorul cuvintelor.
Cuvintele sunt un drum deschis spre Dumnezeu, parabolele sunt răspunsuri ale Sale pentru noi, chemări ale Lui la comuniune. De aceea cuvintele și modul cum au fost spuse cuvintele Lui nu sunt perisabile, pentru că au prospețimea Aceluia, Care întotdeauna e Același.
Iar noi, de fiecare dată, le auzim ca spuse tainic de Domnul, pentru că El este Cel care ni le face explicite în lăuntrul nostru.
Citând In. 16, 25, autorul trage concluzia că parabolele sunt „o soluție circumstanțială”[6] pentru Sfinții Apostoli. Însă lucrurile nu stau astfel.
Sfinții Apostoli, și după Învierea Domnului și umplerea lor de har la Cincizecime, au avut nevoie continuu de luminarea lui Dumnezeu. Tainele lui Dumnezeu nu li s-au descoperit integral și nici nu ni se vor descoperi vreodată. Ci atât ei, cât și noi, au crescut și creștem continuu în înțelegerea parabolelor Lui, a minunilor Lui, a cuvintelor Lui, a revelațiilor Lui.
Nu ne putem debarasa de nimic din ce ne-a spus El. Chiar dacă înțelegem, la un moment dat, mai mult decât alții, prin aceasta nu ne putem dispensa de parabolele Lui sau de vreun cuvânt al Lui, pentru că numai un infatuat consideră că adâncimea cuvintelor Lui e doar cea pe care el o poate înțelege. Omul temător de Dumnezeu vede toată revelația Lui ca pe un ocean de taine dumnezeiești, de care se bucură pe măsura lui și nu o sumă de afirmații banale și vetuste.
Pingback: Istorie 4. 48 |