Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a.

***

În pagina 51, autorul face prima afirmație adecvată parabolelor: ele au „o dimensiune apofatică”. Și dacă au o dimensiune apofatică, atunci ele nu sunt circumstanțiale, așa după cum autorul a afirmat anterior, pentru că apofatismul presupune o continuă înțelegere a parabolelor.

În p. 55, Pleșu explică ce înseamnă apofatismul parabolelor. Și anume faptul că „parabolele cheamă și totodată țin la distanță” pe cel credincios. Pentru că ele presupun o înaintare continuă în înțelegerea lor. Însă ținerea la distanță nu e datorată lui Dumnezeu ci lipsei noastre de creștere în înțelegerea Lui.

„Credința…e un mod de viață[1].

În aceeași pagină 58, autorul consideră că făclia sub obroc și cetatea pe munte sunt două parabole în care avem de-a face cu „o ieșire a tainei în lumină”. Eu consider că în fiecare parabolă și în fiecare minune a Domnului avem de-a face cu acest lucru: cu o revelare și mai accentuată a divino-umanității Sale. Pentru că scopul Domnului a fost acela de a ne încredința deplin de întruparea Sa și despre faptul că Dumnezeu e Treime și că sensul omului este îndumnezeirea lui.

„Adevărul dumnezeiesc nu e făcut să treacă neobservat”, pentru că el trebuie „să lucreze ca un reper puternic, să iradieze asupra celor din preajmă”[2].

Parabolele însă nu au menirea să îi lase pe oameni „în ceață”[3] ci, după cum spune autorul în aceeași pagină, ele au un mesaj „hiperevident”[4].

Dar, pe de altă parte, se observă faptul că Pleșu nu consideră limbajul drept un spațiu propriu al exprimării experienței mistice. Pentru că el vorbește despre „dictatura castratoare a orizontalității”[5]. Iar orizontalitatea, aici, e totuna cu limbajul.

Însă exprimarea experienței nu este un obroc pentru experiență, ci o invitație la experiență. Pentru că experiența mistică este personală și ea nu poate fi transmisă prin mărturisirea ei. Mărturisirea experienței are rolul doar de a te înflăcăra pentru căutarea ei și de a-ți preciza detaliile realității ei.

În n. 1, p. 63, autorul ne deconspiră unul dintre aporturile colaboratorilor la cartea sa. Două texte patristice indicate de Anca Manolescu.

Mi-aș fi dorit, ca cititor, ca autorul să vorbească despre totalitatea sugestiilor pe care le-a primit de la alții, pentru ca să știm cât e…Andrei Pleșu în această carte și care e ponderea ideile altora, în afară de bibliografia citată.

Pentru că ideile altora, primite „prietenește” sau ideile pe care și le-a asumat de la alții fără citarea lor, după ochiul meu specializat în domeniu, sunt numeroase iar ideea de fond a autorului nu există.

Ea ar fi existat în momentul, când cartea de față ar fi fost o nevoie sistemică în înțelegerea teologică și nu o abordare lacunară a unei problematici evanghelice.

Din p. 73 începe discuția despre parabola Semănătorului. Și autorul are dreptate când spune că „a înțelege” înseamnă „a interioriza o stare”[6]. Și mai bine zis: a înțelege începe odată cu faptul de a fi umplut de o stare, adică de prezența harului lui Dumnezeu.

E adevărat și faptul că prostia non-patologică nu este „inocentă”[7]. E o patimă. Născută din lene și din indiferență.

Însă prin divagația începută în p. 81 și terminată în p. 83, autorul a abandonat discutarea parabolei.

O constatare corectă e și aceea că trebuie „să colaborezi cu realul în datele lui[8]. Să nu presupui că realitatea e alta decât este. Decât aceea pe care o simți tot timpul.

„Sufletul avariat [de păcate n.n.] rămâne infinit recuperabil[9].

De la p. 93 începe divagația despre răbdare. Și în loc să vadă răbdarea în relație cu Dumnezeu, autorul o tratează în sine, ca subiect filosofic. Însă răbdarea în Scriptură nu e un subiect ci o cale spre întâlnirea cu Subiectul discuției teologice, Care e Dumnezeu. Tocmai în p. 95 ajunge la răbdarea pusă în relație cu Domnul, pe care o tratează fugitiv.

Din p. 97 începe discuția despre copiii din piețe. Însă nu începe discuția ex abrupto ci divaghează spre problema spiritului critic[10].

Dar nu pot fi de acord cu aserțiunea sa: „spiritul critic poate fi și o formă de infantilism mental[11]. Cine are spirit critic, adică putere de judecată, acela e un om duhovnicesc, un om plin de experiență și nu un prostuț.

Însă autorul începe să vorbească despre „spiritul critic”, adică despre un străvăzător al experienței, dar se referă, de fapt, la râzgâiații cu diplomă, la cei plini de o proastă creștere intelectuală[12]. Adică la intelectualii fără experiență duhovnicească și profundă de viață, care sunt părerologi și nu cunoscători ai lucrurilor.

În continuare, Andrei Pleșu face o afirmație cu totul în dizarmonie cu istoria gândirii. Și anume că „gândirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piața lumii și a ideilor cu o grimasă disprețuitoare[13].

Însă de la filosofii lumii vechi și până la filosofii postmodernității, cu toții au dovedit că gândirea nu numai că e plină de mofturi ci și de nebunii și exclusivisme de tot felul.

Nietzsche e genial pentru că i-a minimalizat pe toți de dinaintea lui. Kant e genial pentru că a exclus experiența din calcul. Exclusivismul și unilateralitatea sunt modul de-a fi al gândirii filosofice. Iar dacă filosofii păgâni erau niște teologi ratați ai vremii lor sau niște aroganți cu zeii, marii filosofi ai modernității au fost, aproape în exclusivitate, teologi catolici și protestanți sau oameni care au vrut să exorcizeze gândirea oamenilor de credința creștină.

Gândirea autonomă, cea care exclude revelația dumnezeiască, e un moft continuu. „Piața” lumii și a ideilor este un supermarket de extremisme. Pentru că ideile omului sunt considerate mai presus decât omul și detașate de el.

Numai gândirea duhovnicească nu e mofturoasă și exclusivistă. Ea se ocupă de patimi și de păcatele lumii cu atenție și responsabilitate. De aceea nu își permite să-i disprețuiască pe oameni, pentru că știe că oamenii se pot converti în orice clipă și pot ieși din caruselul vieții lipsite de sens.


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 58.

[2] Idem, p. 59.

[3] Idem, p. 60.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 62.

[6] Idem, p. 81.

[7] Idem, p. 82.

[8] Idem, p. 86.

[9] Idem, p. 88.

[10] Idem, p. 98.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 98-99.

Did you like this? Share it: