Istorie 4. 40

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a.

***

Venirea ca un fur și durerile facerii[1]. Autorul vorbește despre „calitatea așteptării”[2] cât și despre „răbdarea de a asedia”[3].

Despre nerușinare în p. 167-168. Iar ceea ce îți permiți cu un prieten, subliniază Andrei Pleșu, nu îți permiți cu un străin[4].

Și autorul înțelege corect faptul, că în anumite contexte, nesimțirea este „o anumită versiune a curajului[5]. Dar nu numai a curajului ci și a dragostei și a respectului pentru cineva.

Pentru că trebuie să facem, uneori, și lucruri în forță, lucruri care nu se fac și nu ar trebui făcute…dacă oamenii și situațiile ar fi normale.

Într-o lume normală, plină de cuviință și de iubire, nimeni nu ar muri de foame, nimeni nu ar fi minimalizat, nimeni nu ar fi exclus…sau nimeni nu ar fi lăsat în rătăcirea lui. A deranja în folosul omului, a-l deranja pe om cu o nesimțire plină de iubire și de grijă pentru el, înseamnă a fi nesimțit în bine cu el.

Cea mai mare nesimțire e însă să pari „sfânt”, să pari „omenos”, să pari „implicat”, dar să nu faci nimic concret pentru oameni. Să-i lași să moară și trupește și duhovnicește…în timp ce ai o nesimțită părere despre cât de „sfânt” ești.

„Solicitarea promptă”[6]. Suntem în situația cerșetorului[7]. Trebuie să revendicăm continuu, dacă știm că avem dreptate[8]. Și îndrăzneala și perseverența sunt rentabile[9].

În p. 178, autorul pledează pentru participare, dezbatere și îmbogățire interioară în discuția despre talanți. Iar răsplătirea din partea Domnului vizează „creativitatea și curajul [nostru] de a risca[10].

Pleșu are dreptate când spune că dogmele Bisericii trebuie receptate cu trezvie și digerate[11], încât ele „să te locuiască în chip fertil, să te transforme, să se resoarbă în chimia unică a persoanei tale”[12].

Numai că, pentru un astfel de demers, nu trebuie să fii un începător în înțelegerea dogmelor ci un foarte profund om duhovnicesc și un imens teolog, adică un experimentator al lor. Simpla lor cunoaștere nu îți dă și puterea de a le comenta.

Între riscul „rentabil” și imobilismul „letal”[13]. Iar în p. 181, autorul Îl califică pe Domnul drept „un maestru al riscului”.

Despre interpretare și riscurile ei[14]. Invitația „obstinată” la Nunta Împărăției[15].

Însă, deși în filosofia de viață a domnului Pleșu, care e una exclusivistă pe motive fals-elitare, marginalii de toate felurile rămân marginali, în parabola Domnului e nevoit să constate că marginalii, „nebăgații în seamă” de cei de la centru dar și „scursurile” societății, „au acces la „centru”, dacă nu sunt chiar împinși spre centru”[16].

Autorul remarcă „meschinăria…flagrantă” a scuzelor[17]. Însă discursurile celor care își cer scuze nu sunt „ridicole”[18] ci reprezintă modul lor de-a fi. Viața lor, cu totul, e ridicolă și nu numai pretextele!

Amânarea este, adesea, un refuz[19]. Iar în  comentariul asupra fricii de Domnul, autorul o prezintă ca pe o realitate complexă, care nu are de-a face cu „psihologia de penitenciar”[20].

Însă, în pagina următoare, autorul ne dovedește că nu înțelege ce înseamnă frica dumnezeiască, pentru că spune neadevărul, cum că expresia frică și cutremur „ține de ambianța vetero-testamentară”[21]. Adică: doar de trecut.

Numai că revelarea lui Dumnezeu, în orice secol, cuprinde frică și cutremur, pe lângă bucurie și entuziasm dumnezeiesc, pentru că și în veșnicie, Puterile cerești, Îl receptează astfel pe Dumnezeul treimic. Măreția copleșitoare a lui Dumnezeu produce un cumul paradoxal de trăiri în revelarea Sa față de creație. Pentru că revelarea Lui umple de sfințenie întreaga ființă umană și o scoate spre comuniune.

Mă bucur că autorul înțelege, că teologia Scripturii nu e „o teologie a fricii”[22] ci că mesajul Domnului e „dătător de curaj și de calm lăuntric”[23].

E adevărat și faptul că mesajul Domnului „nu exclude pe nimeni”[24]. El e „mereu proaspăt, imprevizibil, „scandalos”[25]. Și de aceea, în predica Sa, „asistăm…la cea mai radicală destructurare a „ideologicului” din zorii culturii și civilizației europene”[26].

Pornind de la această constatare profundă, autorul afirmă că teologii și oamenii Bisericii au alunecat „în eticism acru și în predică militantă[27]. Adică spre o ideologizare a revelației dumnezeiești, ideologizare ce „duce la fundamentalism, adică la angajarea ei în dispute de putere, la transformarea adevărului viu într-un sentențios program politic[28].

Interesantă e și următoarea remarcă a lui Andrei Pleșu: „obstacolul inconturnabil de care se izbește efortul ecumenic nu este suma deosebirilor doctrinare dintre confesiuni și religii, ci tendința tuturora de a se comporta ideologic[29]. Numai că eu o etichetez drept o afirmație extremistă. Pentru că, în concluzie, autorul ne spune că nu există decât ideologii teologice și nicio credință autentică.

Din punctul meu de vedere, teologia și experiența ortodoxă nu pot fi niciodată ideologice, pentru că ele cuprind întreaga raportare a Bisericii la Dumnezeu, la oameni și la totalitatea existenței. Teologiile eterodoxe suferă de unilateralitate pentru că sunt ideologice. Nu mai vorbesc de experiențele ideologizate ale diverselor culte și religii.

Dacă nu ținem cont de cine e Ortodoxia în comparație cu restul teologiilor eterodoxe, nu vom avea niciodată o poziție teologică fundamentală în discuțiile interreligioase ci numai „adevăruri paralele”.

Mai pe scurt: discuțiile interreligioase sau „efortul ecumenic” nu trenează din cauză că toate teologiile sunt „ideologice” ci că Ortodoxia stă la masa discuțiilor cu tot felul de teologii ideologice și toți ceilalți vor să-i astupe glasul unic cu afirmațiile lor ideologice.

Pentru că ideologia apare acolo unde se manufacturiază o problematică teologică pe baza revelației și nu acolo unde revelația e retrăită continuu ca modul nostru de a fi.


[1] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 160.

[2] Idem, p. 161.

[3] Idem, p. 167.

[4] Idem, p. 168.

[5] Idem, p. 169.

[6] Idem, p. 170.

[7] Idem, p. 171.

[8] Idem, p. 172.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 179.

[11] Idem, p. 180.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 180-181.

[14] Idem, p. 182.

[15] Idem, p. 187.

[16] Idem, p. 189.

[17] Idem, p. 193.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 194.

[20] Idem, p. 205.

[21] Idem, p. 206.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 211.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 213.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *