Doctrina mântuirii prin har în teologia lui John Bunyan [2]

Ciprian Simuț, Doctrina mântuirii prin har în teologia lui John Bunyan, ed. coord. Corneliu C. Simuț, ed. literară Ramona Simuț, Ed. Universității Emanuel, Oradea, 2009, 238 p.

*

Prima parte…

*

În discuția despre Lege, Bunyan ajunge la aceeași concluzie extremistă în soteriologie: faptele bune nu contează, p. 59, căci „credința este socotită neprihănire”, p. 62. Însă credința îi aparține omului sau lui Dumnezeu, dacă neprihănirea e doar a lui Dumnezeu?

Virtutea însă devine superfluă în baptism, dacă „omul care nu face niciun fel de faptă pentru a primi mântuirea este la fel de păcătos ca și omul care face fapte bune”, p. 63.

De ce să mai faci ceva…dacă merge și fără?! Iar concluzia logică a moralei baptiste e parazitismul social…dacă a face fapte bune e tot una cu a nu face nicio faptă bună.

Pesimismul teologiei lui Bunyan însă rezultă din faptul că el consideră natura umană complet căzută după păcat și orice faptă umană bună plină/ „pătrunsă de păcat”, p. 60, 66.

De aceea, „omul nu reprezintă centrul teologiei lui Bunyan” ci Dumnezeu p. 69. Însă Dumnezeu „îl mântuiește” pe om fără să îl atingă ontologic. De unde rezultă că păcatul e în om…dar harul „nu coboară în om” ci el e „numai în persoana” lui Hristos. Așa că suntem și rămânem păcătoși…dar nu putem fi niciodată Sfinți după teologia baptistă a lui Bunyan. Pentru că harul nu e văzut ca o realitate dumnezeiască ce coboară în om și îl transfigurează pe acesta, în conlucrare cu străduința omului pentru bine.

Dar mântuirea nu e universală pentru teologul englez, pentru că „nu toți oamenii pot primi mântuirea”, p. 69. O consecință „a predestinării”…

În p. 70, Simuț face o afirmație interesantă, care e ortodoxă în esența ei: „Adam își pierde neprihănirea inerentă” prin păcat. Da, așa e! Pierde vederea și simțirea slavei lui Dumnezeu.

Însă de ce nu și-o recapătă omul prin Hristos, dacă prin păcat toți mor iar în Hristos toți înviază din moartea păcatului? De ce curăția ontologică a mântuirii nu mai este interioară/ inerentă în baptism, dacă Hristos îl restaurează pe om în autentica sa ontologie și anume aceea de a fi plin de har?

Bunyan reduce lucrarea lui Hristos la oameni și nu vede nicio consecință a ei în viața Sfinților Îngeri, p. 81. Însă lucrarea lui Hristos nu e numai pentru om ci pentru întreaga creație, pentru că consecințele ei vizează întreaga creație.

În capitolul despre păcat, „greșeala” fundamentală a omului e consideră de Bunyan  „încercarea inutilă de a câștiga favoarea lui Dumnezeu prin fapte”, p. 87.

Însă pentru că teologul nostru vede fapta bună ca pe o realitate exclusiv umană, la care nu participă Dumnezeu, tocmai de aceea nu poate să ne explice care sunt lucrurile bune din viața credinciosului baptist.

Extremismul soteriologic al lui Bunyan merge până într-acolo încât opune faptele bune dragostei lui Dumnezeu: „mântuirea prin fapte ar face inutilă dragostea lui Dumnezeu, pentru că El mântuie din dragoste, nu din obligație sau pe baza vreunui merit”, p. 91. Ca și când am putea să facem binele fără iubire de Dumnezeu și de om. Sau ca și când faptele bune ar „insulta” iubirea lui Dumnezeu.

Și se întoarce la perspectiva neagră asupra omului: „prin natura sa binele nu este parte a ființei sale”, p. 94-95. Dar păcatul e. Adică, așa cum spuneam mai sus, harul „nu e în om” pentru baptism…dar păcatul da.

Pentru Bunyan omul nu are niciun „impuls natural înspre bine”, p. 95. Lucru pe care îl contestă întregul VT, unde vedem, că în ciuda căderii omului în păcat…păcatul nu l-a corupt integral pe om ci oamenii credincioși au fost în stare de o viață duhovnicească aparte.

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *