Prima, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a.
***
Iubiții mei,
când oamenii îți închid ușa…Dumnezeu îți deschide mai multe uși, tocmai pentru ca nedreptatea să fie devoalată!
Și, la fel, când ni se pare că nu mai avem scăpare…că ne sufocăm de atâtea ispite, griji, nefericiri, scăparea de la Dumnezeu e întotdeauna minunată, paradoxală și întărește credința noastră.
Pentru că Dumnezeu vede, în orice situație din viața noastră, un moment al mântuirii, un pas spre El. Și trebuie să învățăm de la Dumnezeu cum să ne comportăm cu oamenii: ca întâlniri soteriologice.
Așa că, în prima zi a Postului Mare, mergem mai departe cu cercetarea teologiei Sfântului Caesarius de Arles, pentru a ne regăsi pe noi în teologia lui cât și puncte de legătură între noi.
Predica a 48-a se ocupă iarăși de o temă scripturală majoră: în Scriptură sunt binecuvântați întotdeauna cei smeriți, pe când cei mândri sunt blestemați [FC 31, p. 243. În 48. 7, el numește iubirea și smerenia „cele două aripi prin care sufletele smerite sunt înălțate la ceruri” [Idem, p. 249], însă prin mândrie și zgârcenie „ne coborâm în Iad, prin imitarea Diavolului, care este autorul mândriei” [Idem, p. 250].
În a 49-a, Sfântul Caesarius se ocupă cu modul în care Dumnezeiasca Scriptură îi vede pe văduve, orfani și săraci [Ibidem]. Și ea este tot la fel de actuală, ca și următoarea, în care îi îndemna pe credincioși să nu mai caute atât de mult sănătatea trupească, ci să caute, în primul rând, „sănătatea inimii”, adică a sufletului lor [Idem, p. 253]. Iar dacă în a 49-a predică e vorba despre excluderea socială, tot mai extinsă în societatea noastră, în care nu ne pasă de cei care nu sunt ca noi…în a 50-a, el subliniază faptul că sănătatea duhovnicească e prioritară în fața celei trupești.
În 50. 1, ca și când secolul al 6-lea e secolul al 21-lea, autorul nostru vorbește despre cum se duceau contemporanii lui la ghicitori când aveau probleme de sănătate. Și Sfântul Ierarh Caesarius își exprimă durerea față de micimea de minte a celor care, în loc să vină la Biserică pentru vindecarea lor autentică, se duceau la „clarvăzători”, ghicitori și vrăjitori și își atârnau de ei amulete diavolești și scrisori magice [Idem, p. 254]. Fără doar și poate, amuletele și scrisorile fiind primite de la vrăjitori în urma unor sume de bani sau obiecte. De aceea, decadența religioasă de atunci, chiar dacă acum îmbracă forme mai „stilate”, în esență e aceeași.
Căci atunci, ca și azi, se duceau și cereau „ajutorul” demonilor dar nu lui Dumnezeu. Dădeau bani vrăjitoarelor și diverșilor impostori „religioși”, în loc să își pună toată nădejdea în mila și ajutorul lui Dumnezeu pentru a se vindeca de boli.
Însă lor și nouă, Sfântul Caesarius ne spune: „Grăbiți-vă la Biserică, ungeți-vă cu ulei sfânt, și primiți-L pe Hristos euharistic! Dacă veți face aceasta, veți primi sănătatea sufletului cât și pe cea a trupului” [Idem, p. 254]. Și după cum a spus și într-o predică anterioară, Părintele nostru unește Sfântul Maslu cu Sfânta Euharistie, prezentându-ni-le ca medicamente sacramentale împotriva bolii. Pentru că boala are nevoie de întâlnirea cu harul dumnezeiesc ca să se vindece.
În 50. 2, Sfântul Caesarius îl citează pe Virgilius, cu versul 7. 338 din Aeneid, folosit ca evidențiere a răutății Satanei: pentru că „el are o mie de feluri de a ne face rău” [Idem, p. 255]. Acesta este un mic exemplu, despre cum filosofia, literatura, știința, politica, experiența cotidiană pot deveni locuri teologice, atunci când sunt preluate și prelucrate în mod teologic. Dar pentru a asimila totul teologiei trebuie să fii mai întâi un teolog al experienței, un mădular viu al Bisericii, pentru ca să știi cum și să ai nevoie să faci asta. Altfel tot împrumutul introdus în discursul teologic e ca nuca în perete, pentru că nu se integrează de la sine.
Tot în 50. 2, el prezintă veșnicia cu Dumnezeu ca pe o vedere continuă, în slavă, a lui Hristos, dimpreună cu Sfinții Lui [Ibidem]. În 51. 4, ne sfătuiește să nu facem vrăji pentru a avea copii [Idem, p. 258]. Pe când în 53. 1, Sfântul Caesarius folosește sintagma: „maica lor, Biserica”. O sintagmă pe care romano-catolicii o folosesc frecvent în ziua de azi, cu sensul că Biserica e maica noastră duhovnicească. Cea care ne-a renăscut prin Botez.
În 55. 1, într-o predică despre multele păcate pe care le naște beția, Părintele nostru vorbește despre „mânia excesivă” ca despre un rău mare [Idem, p. 271]. Mânie excesivă, care, într-o predică a Sfântului Vasile cel Mare, era caracterizată ca nebunie temporară.
În 55. 2, el îi mustră pe cei care, de pomenirile Sfinților Mucenici, se îmbată, dansează și cântă cântece desfrânate și fac pantomimă într-un mod diavolesc [Ibidem]. Probabil că se referă la anumite ocazii punctuale, în care poporul „se distra” fără cuviință.
În predica a 62-a, pocăința e considerată o întoarcere la „comuniunea cu Biserica” [Idem, p. 303]. Lucru pe care îl regăsim, în Taina Sfintei Spovedanii, în a 3-a rugăciune. În rugăciunea de după spovedirea păcatelor. Pe când 65. 1 conține, în prima ei frază, expresia: „viclenia Diavolului”, sintagmă prezentă până azi în cultul ortodox.
În 65. 2 regăsim o altă expresie, care a ajuns un loc comun în predica ortodoxă actuală: „omul închide ușa milei dumnezeiești” [Idem, p. 312-313] prin nepocăința sa. Și cei mai mulți au în vedere, când spun ușă, Apoc. 3, 20.
Și e un mare adevăr acest lucru: pentru că nu Dumnezeu nu e darnic cu noi, ci noi nu suntem darnici cu sănătatea noastră, pentru ca să cerem mila Lui.
De aceea, câți am cunoscut mila Lui și marea Sa iubire de oameni, trebuie să le spunem și altora ceea ce ne-a învățat Dumnezeu. Pentru că și alții trebuie să trăiască iertarea lui Dumnezeu, curăția Lui, pacea Lui.
Așadar, iubiții mei, la începutul Postului Mare, vă doresc să fiți bucuroși și împliniți în toate faptele bune!
Toată binecuvântarea și rugăciunea din partea mea…și nu suntem singuri!
Niciodată, nicicând…
Amin!