Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [28]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a.

***

26. Dar în ceea ce privește această [problemă] pe care am ridicat-o, nu văd nici în muntele Sinai, în ce fel S-a arătat și a vorbit în mod personal, fie Treimea Dumnezeu [Deus Trinitas], fie Tatăl, sau Fiul, sau Duhul Sfânt, prin toate acelea care se arătau înfricoșătoare pentru simțurile celor muritori.

Cu toate acestea, cineva, [plecând] de aici, [ne-]ar putea îngădui o interpretare umilă și nesigură, fără a o afirma cu îndrăzneală.

[Și anume:] dacă se poate înțelege [că S-a arătat] una dintre persoanele Treimii, de ce să nu Îl înțelegem mai degrabă pe Duhul Sfânt [în această situație], când, acolo, a fost dată însăși Legea pe table de piatră. [Fiindcă] se spune că erau „scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ieș. 31, 18), care nume știm că Îl indică, în Evanghelie, pe Duhul Sfânt (Lc. 11, 20).

Și s-au numărat cincizeci de zile de la uciderea mielului și de la sărbătorirea Paștilor, până în ziua în care s-au petrecut acestea în muntele Sinai. După cum, după Patima Domnului, de la Învierea Lui s-au numărat cincizeci de zile și [apoi] a venit Duhul Sfânt făgăduit de Fiul.

Și în chiar venirea Lui, despre care citim în Faptele Apostolilor, S-a arătat prin împărțirea limbilor de foc și S-a așezat peste fiecare dintre ei (Fapt. 2, 1-4). Ceea ce corespunde Ieșirii, unde este scris: „Iar muntele Sinai fumega tot, din cauză că Se pogorâse Dumnezeu în el, în foc” (Ieș. 19, 18).

Și ceva mai departe: „Înfățișarea”, zice, „slavei Domnului [era] ca focul arzător pe culmea muntelui, în fața fiilor lui Israel” (Ieș. 24, 17).

Iar dacă acestea s-au făcut pentru acest motiv, pentru că nici Tatăl, nici Fiul, acolo, nu Se puteau arăta în acel mod fără Duhul Sfânt, Care trebuia să scrie însăși Legea, [atunci] cu adevărat cunoaștem că Dumnezeu S-a arătat acolo nu prin ființa Sa, care rămâne nevăzută și neschimbată, ci prin vederi care păreau create[1].

Dar, pe cât poate cuprinde puterea de înțelegere a minții mele, [pot considera că] nu vedem o anumită persoană din Treime, [indicată aici] printr-un anume semn personal.

***

Capitolul XVI

27. Există, de asemenea, [și o altă problemă], care obișnuiește să tulbure pe majoritatea [oamenilor]. Pentru că este scris: „Și a grăit Domnul către Moise față către față, așa cum vorbește cineva cu prietenul său” (Ieș. 33, 11).

[Și îi tulbură și locul acela,] unde puțin mai departe Moise zice, de asemenea:  „Dacă, deci, am  aflat har înaintea Ta, arată-mi-Te mie pe Tine Însuți, în mod deslușit, ca să Te văd pe Tine, ca să fiu [ca unul care] am aflat har înaintea Ta și ca să știu că poporul Tău este acest neam” (Ieș. 33, 13).

Și ceva mai departe, iarăși a zis Moise către Domnul: „Arată-mi mie slava Ta” (Ieș. 33, 18).

Din toate câte s-au făcut mai înainte, [ereticii] presupuneau că Dumnezeu era văzut prin ființa Sa, [și], de aici, [oameni] nenorociți/ nemernici au crezut că nu prin [vederi extatice, care păreau] creatură, ci prin Sine Însuși este văzut Fiul lui Dumnezeu.

Iar [dacă] Moise a intrat în întuneric/ în nor, se înțelegea că pentru aceasta a intrat, ca să fie arătat întunericul adânc [caligo nebulosa], cu adevărat, ochilor poporului.

Dar ce este aceasta că el, înăuntru [, în întuneric,], [putea] să audă cuvintele lui Dumnezeu, la fel cum contempla fața Lui?

Și în ce fel s-a spus: „a grăit Domnul către Moise față către față, așa cum vorbește cineva cu prietenul său” (Ieș. 33, 11)?

Și iată, la fel a zis: „Dacă am aflat har înaintea Ta, arată-mi-Te mie pe Tine Însuți, în mod deslușit” (Ieș. 33, 13).

[Pentru că, el] cunoscuse, cu siguranță, că vedea trupește [corporaliter]^[2]. Și, în același timp, căuta adevărata vedere a lui Dumnezeu, [văzută] în mod duhovnicește [spiritualiter].

Evident, acea vorbire care se făcea prin glasuri, era astfel făcută/ modificată [modificabatur], ca și cum ar fi fost un prieten vorbind cu prietenul său.

Dar cine Îl vede pe Dumnezeu Tatăl cu ochii trupești? Și cine Îl vede cu ochii trupești pe Acela, Care „la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”, [și] „prin Care toate s-au făcut” (In. 1. 1, 3)? Și, [tot la fel,] cine Îl vede cu ochii trupești pe Duhul Înțelepciunii?

Dar ce înseamnă [, zic ereticii,] „arată-mi-Te mie pe Tine Însuți, în mod deslușit, ca să Te văd pe Tine”, dacă nu: arată-mi mie ființa/ esența Ta [substantiam Tuam]?

[Dar noi, dimpotrivă, gândim:] dacă nu ar fi zis Moise acestea, i-am fi suportat, într-o oarecare măsură, să fie proști [stulti], [pe cei] care cred că ființa lui Dumnezeu a fost văzută cu ochii lui [Moise], datorită celor care s-au spus și s-au făcut, [după cum au fost arătate] mai sus. Când, [de fapt], se demonstrează cu adevărat, în modul cel mai evident [cu putință, tocmai] aceasta: căci chiar dacă ar fi dorit aceasta [Moise], această [dorință] nu i-a fost împlinită.

Cine poate îndrăzni [, așadar,] să spună că, prin forme asemănătoare [cu cele materiale], care de asemenea i-au apărut lui [Moise, ca și poporului], s-a arătat ochilor oricărui muritor nu creatura slujitoare lui Dumnezeu, ci ceea ce este Dumnezeu Însuși?

28. Și aceasta, cu adevărat, pe care a grăit-o Domnul către Moise, după aceea: „nu vei putea să vezi fața Mea și să trăiești, căci nu poate omul să vadă fața Mea și să fie viu. Și a zis Domnul: Iată locul este în fața Mea [penes Me] și vei sta pe piatră, ca îndată să treacă slava Mea și te voi pune pe tine în vederea pietrei [in specula petrae]. Și voi pune peste tine mâna Mea, în timp ce voi trece. Și voi ridica mâna Mea și atunci vei vedea spatele Meu. Însă fața Mea nu se va arăta ție” (Ieș. 33, 20-23).

***

Capitolul XVII

Nu în mod nepotrivit se obișnuiește a se înțelege că sunt prefigurate [, prin acestea,] cele în legătură cu persoana Domnului nostru Iisus Hristos, încât se consideră [că expresia] spatele Lui [reprezintă, în mod profetic,] trupul Lui, [adică trupul] în care S-a născut din Fecioară și a murit și a înviat.

Prin ideea de spate [posterioritatem], sunt numite fie cele care urmează celor [ce sunt] muritoare^[3], fie [se indică] ceva [ce este] aproape de sfârșitul veacurilor^[4], fiindcă se consideră că [trupul] a fost primit [de Fiul lui Dumnezeu] mai târziu [posterius].

Dar fața Lui [este] acel chip al lui Dumnezeu, în care [fiind], n-a socotit o răpire a fi egal cu Dumnezeu Tatăl (Filip. 2, 6), pe care nimeni, cu adevărat, nu o poate vedea și să trăiască.