Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [30]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a.

***

Ceea ce înseamnă că nu trebuie nici să ne învăluim atât de mult în norul trupului [1], încât să gândim că fața Domnului este cu adevărat nevăzută, iar spatele [Lui] este cu adevărat vizibil [dorsum vero visibile], din moment ce S-a arătat în chipul robului și în oarecare mod vizibil.

Iar în [ceea ce privește] chipul lui Dumnezeu, [să fie] departe de noi un asemenea gând! [Să fie] departe de noi [gândul] că Cuvântul lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu are față [dacă e privit] dintr-o parte și are spate [dacă e privit] din altă parte, precum trupul omenesc. Sau [– Doamne ferește! –, să credem] că în orice vedere [extatică], [Dumnezeu] Se schimbă cu totul sau [că Se schimbă] după mișcare sau loc sau timp [2].

32. De aceea, dacă Domnul Iisus Hristos S-a arătat în acele glasuri, care s-au făcut [în textul pe care l-am citat mai devreme, de] la Ieșire, și în toate acele descrieri [cu forme] trupești, și dacă o dată a fost Hristos, după cum ne convinge studierea acelui pasaj, iar altă dată Duhul Sfânt, precum sugerează cele ce am spus mai sus, nu urmează din acestea [concluzia], că Dumnezeu Tatăl nu a fost văzut niciodată într-un fel sau altul, de către Părinți, într-o astfel de vedere [extatică].

Căci multe astfel de vedenii [visa] s-au făcut [de la Dumnezeu] în acele vremuri, fără ca să-L numească sau să-L indice în ele, în mod clar, pe Tatăl sau pe Fiul sau pe Duhul Sfânt.

Și cu toate acestea, datorită unor semnificații foarte probabile și datorită multor indicii [indiciis] existente, [prea multe] ca să se poată zice că sunt cu totul întâmplătoare, [nu se mai poate susține] că Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat niciodată Părinților sau Prorocilor sub anumite forme văzute [per aliquas visibiles formas].

Căci au emis această părere aceia care nu au putut să înțeleagă unitatea Treimii din ceea ce s-a zis: „Iar Împăratului veacurilor, veșnicului, nevăzutului, singurului Dumnezeu [etc.]” (I Tim. 1, 17). Și: „pe Care niciun om nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16).

Prin credința sănătoasă înțelegem că [aici este vorba despre] însăși ființa [substantia] înaltă și preaînaltă, dumnezeiască și nemutabilă/ neschimbătoare [a Preasfintei Treimi], de unde [rezultă] că și Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt sunt [concomitent] unul și singurul Dumnezeu.

Dar acele vederi s-au făcut prin făpturi/ creaturi schimbătoare, supuse lui Dumnezeu, [Care este] neschimbător, [ele] arătându-L pe Dumnezeu nu așa precum este [non proprie sicuti est], ci în mod simbolic, în acord cu scopul lucrurilor și după cum cereau vremurile.

*

Capitolul XVIII

33. Totuși, nu știu în ce fel înțeleg aceștia [3], [faptul] că i S-a arătat lui Daniel Cel vechi de zile [Antiquus dierum], de la Care se înțelege că Fiul omului – Care pentru noi S-a făcut astfel – a primit împărăția [cf. Dan. 7, 13-14]. Și anume de la Acela, Care Îi spune Lui în psalmi: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine și Îți voi da Ție popoarele [drept] moștenirea Ta” (Ps. 2, 7-8). Și Care toate le-a supus sub picioarele Lui (Ps. 8, 6).

Așadar, dacă și Tatăl Care dă împărăția, și Fiul Care o primește i S-au arătat lui Daniel în formă trupească [in specie corporali] [4], atunci în ce fel zic aceștia că niciodată Profeții nu L-au văzut pe Tatăl și de aceea că numai El singur este nevăzut? [Cum spun ei că numai Tatăl este Cel despre Care s-a zis:] „pe Care nici un om nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16)?

Căci de aceea a spus Daniel: „Am privit”, zice, „până când au fost așezate tronuri și Cel vechi de zile [Vetustus dierum] a stat. Și veșmântul Lui [era] alb ca zăpada și părul capului Lui [era] ca lâna curată. Tronul Lui [era] flacără de foc, roțile lui [erau] foc arzând [5] și râu de foc ieșea/ curgea în fața Lui [trahebat in conspectu Ejus]. Și mii de mii Îi slujeau Lui și zeci de mii de zeci de mii stăteau înaintea/ în jurul Lui [assistebant Ei]. Și Judecătorul S-a așezat și cărțile au fost deschise” etc. (Dan. 7, 9-10).

Și puțin mai încolo: „Am privit”, zice, „în vedenia nopții: și iată, [cineva] ca Fiul omului era venind cu norii cerului și a ajuns până la Cel vechi de zile [Veterem dierum] și a fost așezat în fața Lui. Și Acestuia [, Fiului omului,] I s-au dat stăpânirea, cinstea și împărăția. Și toate popoarele, semințiile și limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui [este] stăpânire veșnică, care nu va trece, iar Împărăția Lui nu se va strica” (Dan. 7, 13-14).

Iată-L pe Tatăl dând și pe Fiul primind Împărăția veșnică. Și Ambii sunt, în contemplarea profeției, într-o formă văzută [visibili specie] [6]. Așadar, nu este [un lucru] nepotrivit a crede, de asemenea, că și Dumnezeu Tatăl obișnuiește să Se arate, în același mod [7], celor muritori.

34. Dar poate că cineva zice că Tatăl nu este văzut [tocmai] din acest motiv, [și anume] pentru că S-a arătat [Sfântului Daniel] în vederea somnului [in conspectu somniantis] [, adică în vis]. Așadar, de aceea [Îl consideră] pe Fiul [că poate fi] văzut, [ca] și pe Duhul Sfânt, pentru că Moise a văzut toate acelea fiind treaz [vigilans].

[Aceasta este o judecată eronată], ca și cum [ai spune că] Moise L-a văzut, cu adevărat, pe Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu, cu ochii trupești [carnalibus oculis]. Sau că Duhul [Sfânt] se poate vedea. Sau [că se poate vedea chiar duhul] omenesc, cel care dă viață acestui trup [al nostru], ori [nu se poate vedea nici măcar] acest [duh] material [corporeus] [8] pe care îl numim vânt. Cu cât mai puțin [, așadar, nu poate fi văzut cu ochii trupești] Acela [care este] Duhul lui Dumnezeu, Care depășește toate mințile oamenilor și ale Îngerilor prin inefabilitatea inexprimabilă a firii dumnezeiești [9]?

Sau cine s-ar prăvăli într-o asemenea greșeală, încât să îndrăznească să spună că Fiul sau Duhul Sfânt este văzut de către oamenii treji, iar Tatăl numai de către cei care dorm?

Așadar, în ce sens acceptă ei [să creadă că numai] despre Tatăl singur [s-a spus]: „pe Care niciun om nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16)?

Sau, când oamenii dorm, atunci ei nu mai sunt oameni?

Sau Cel care poate să ia chip asemenea celui trupesc, în vedeniile celor care dorm, pentru a Se arăta/ a Se simboliza [10] pe Sine [ad Se significandum], nu poate oare, [tot] pentru a Se arăta pe Sine, să ia același chip al făpturii trupești și pentru ochii celor treji?

Pentru că ființa Lui însăși, [aceea] prin care El Însuși este ceea ce este, nu poate fi arătată celui ce doarme prin nicio asemănare trupească [nulla corporis similitudine] și nici celui ce veghează/ care e treaz [nu-i poate fi arătată] prin nicio formă trupească [nulla corporea specie].

Și, cu adevărat, [aceasta nu este] numai ființa Tatălui, ci și a Fiului și a Duhului Sfânt.

Să [zicem că] omitem atâta mulțime de pagini sfinte, precum și mulțimea interpretărilor lor, de unde [, studiindu-le,] nimeni cu judecată sănătoasă nu îndrăznește să afirme că nicăieri nu S-a arătat ochilor persoana Tatălui, printr-o oarecare formă trupească – dar aici, precum am spus, să omitem acest lucru.

Și [să vedem], cu adevărat, ce spun ei despre Părintele nostru Avraam, aceia care sunt mișcați de vedeniile celor care sunt treji, astfel încât să creadă că nu și Tatăl, ci numai Fiul și Duhul Sfânt S-au arătat privirilor oamenilor [, care vedeau întruchipări ce păreau] trupești?

Pentru că Scriptura mai înainte zice că „S-a arătat [visus est] Domnul lui Avraam” (Fac. XVIII, 1), [în condițiile în care] S-au arătat nu unul sau doi, ci trei bărbați. Și despre niciunul dintre Ei nu s-a spus că stătea mai sus decât ceilalți [doi], [pentru că] niciunul nu strălucea cu mai multă slavă, niciunul nu făptuia ceva cu mai multă putere [decât ceilalți doi].

35. În acea împărțire tripartită a noastră (supra, cap. 7), am hotărât să determinăm, mai întâi, dacă, prin acele chipuri/ forme creaturale [illas creaturae formas], S-a arătat Tatăl sau Fiul sau Duhul Sfânt. Sau [dacă S-a arătat] uneori Tatăl, alteori Fiul și alteori Duhul Sfânt. Sau dacă, fără nicio diferență personală, [S-a arătat], precum s-a zis, Dumnezeu unul și singurul, adică însăși Treimea.

De aceea, am studiat locurile Sfintei Scripturi [unde se vorbește despre aceasta], pe care am putut [și] în măsura în care am considerat că este suficient [, pentru ce ne-am propus să cercetăm].

După cum consider, analiza smerită și atentă a tainelor dumnezeiești [, pe care am întreprins-o,] nu ne încredințează de nimic altceva decât [de faptul că trebuie] să ne sfiim să spunem [, cu toată certitudinea,] care dintre persoanele Treimii a apărut vreunuia dintre Părinți sau Profeți, într-o oarecare formă trupească/ materială sau asemănare a trupului [omenesc].

[Așadar, nu putem să ne pronunțăm,] decât dacă analiza relatării [scripturale] oferă anumite indicii credibile [în favoarea recunoașterii exacte a uneia dintre persoanele Sfintei Treimi].

Căci firea însăși sau ființa sau esența [lui Dumnezeu] – sau orice altă denumire, oricare ar fi ea, prin care se indică însăși ceea ce este Dumnezeu –, nu se poate vedea în formă trupească.

Dar este de crezut, într-adevăr, că nu numai Fiul sau Duhul Sfânt, ci chiar și Tatăl, prin făptura supusă [Lui, ale cărei chipuri/ forme le ia Dumnezeu, în extaz, fără ca ele să fie materiale sau să fie văzute cu ochii trupești,] poate, pentru simțurile celor muritori, să-i dea formei trupești sau asemănării [cu ea, puterea de a purta] simbolul Său [significationem Sui].

Așa stând lucrurile, să nu înaintăm [în dezbateri,] lungind fără măsură această a doua carte. [Iar] pe cele care rămân [încă de discutat și de cunoscut], să le vedem în cărțile care urmează [11].

---

[1] În cugetarea trupească/ pământească.

[2] Adică să nu credem că Dumnezeu este Altul de fiecare dată când Se revelează, în funcție de Sfântul căruia i Se arată sau de condițiile istorice. Dumnezeu nu e condiționat de nimic, așa încât, oricând în istorie, Sfinții Îl văd pe Același Dumnezeu, chiar dacă vederile extatice/ revelațiile sunt personale.

[3] Ereticii care susțin că Tatăl nu S-a revelat niciodată în Vechiul Testament.

[4] Sfântul Augustin nu susține faptul că Sfântul Proroc Daniel ar fi văzut acestea cu ochii trupului, erezie împotriva căreia am văzut că autorul acestei cărți s-a exprimat de multe ori, inechivoc și cu vehemență. Este evident faptul că, atunci când vorbește despre vedere sau formă trupească, Sfântul Augustin se referă la vederea în extaz a unor lucruri duhovnicești, care apar ca similare celor din realitatea obiectivă, materială. În cazul acesta, vrea să spună că Sfântul Daniel a văzut, sub o anumită formă/ ca o realitate concretă, cum Cel vechi de zile i-a dat Fiului omului „stăpânirea, slava și împărăția” (Dan. 7, 13-14).

[5] A se vedea și Iez. 10, 9.

[6] Adică într-o formă pe care Sfântul Profet o vedea cu ochii inimii, în mod extatic, și pe care conștiința sa o putea percepe și înțelege.

[7] Ca și Fiul și Duhul Sfânt. Sfântul Augustin susține egalitatea în slavă și în cinste a persoanelor treimice. Dacă despre Tatăl nu se spune nicăieri în Scriptură că a fost trimis – așa cum observa undeva mai sus Sfântul Augustin – asta nu înseamnă că Tatăl nu Se arată în revelații/ în vedere extatică, ca și Fiul, ca și Duhul Sfânt, într-o anumită formă cognoscibilă celor care primesc revelația.

[8] Respirația umană.

[9] Iată că, din nou, Sfântul Augustin neagă posibilitatea vederii cu ochii trupești a revelațiilor dumnezeiești.

[10] Formele trupești văzute în vedeniile dumnezeiești – pe care Sfântul Augustin are obiceiul de a le numi creaturi/ făpturi – sunt de fapt simbolizări sau întruchipări ale unor realități mai presus de cuvinte și de puterea de a descrie. Sunt realități pe care, de fapt, „nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4). Chiar Sfântul Daniel „a povestit [numai] ceea ce era mai de seamă” (Dan. 7, 1) din vedenia pe care a avut-o, adică a spus pe scurt, ceea ce era esențial, pe cât s-a putut spune în cuvinte.

[11] Finalul cărții a doua a tratatului augustinian.