Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [12]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Însă această tăcere înțeleaptă a Lupului o interpretează corect doar Brehnacea:
Iară între pasiri era o Brehnace bătrână,
carea în multe științe și meșterșuguri
era deprinsă
(că mult să îndrepteadză cu învățătura tinerețile,
dară și știința mult crește
și să adaoge cu bătrânețele).
Aceasta a Lupului atâta siială
și la voroavă atâta fereală
aminte luând,
în sine dzisă:
„În Lup nu numai tăcere inimoasă,
ce și oarece simțire adulmăcoasă
ieste
(și până într-atâta cruțătoriu
cuvintelor ce să arată,
nu ieste sămn
a minte de socoteală deșartă).
De care lucru tăcerea lui
cu glogozite voroavele noastre
de trecut nu ieste
(că voroava glogozită,
până mai pre urmă,
sau de tot în deșert,
sau în gâlceavă iese,
iară tăcerea cu răbdare
sau în pace,
sau în biruire să săvârșește)”[1].
Tăcerea inimoasă, ca și simțirea adulmecoasă și voroava glogozită sunt construcții poetice îndrăznețe pentru acea vreme, care îl anticipează pe Nichita Stănescu sau care, poate, l-au încurajat pe acesta să compună cuvinte, după modelul înaintașului pe care îl admira.
Dar tot despre fuga de laudă sau de slavă deșartă amintește și următoarea comparație a lui Cantemir:
de lauda gurilor multe
înțelepții
ca albinele de fum
fug[2].
Comparația lui Cantemir dovedește că a citit cu atenție Cazania Sfântului Varlaam și nu s-a sfiit să împrumute imagini sau expresii percutante:
„Că unde iaste viiață porcească, acolo Hristos nu petrece și Duhul Svânt de-acolo fuge, ca și albina de fum”[3].
Dar și mai înainte puțin am avut o probă a acestei lecturi a Cazaniei, acolo unde spusese că
gura desfrânată
mai tare aleargă
decât piatra din deal răsturnată,
pre carea un nebun cu piciorul
poate a o prăvăli
și o mie de înțelepți a opri
nu o pot[4].
În Cazania lui Varlaam:
Ca corabiia pre mare
ce o bate vântul spre margine,
ca o piatră din deal la vale
cănd se răntună şi nu să poate opri,
aşea merge de tare
şi viiaţa noastră cătră moarte[5].
Cantemir a recurs la Cazanie într-o încercare programatică de a apela și la tradiția internă, nu numai la izvoare „clasice”universale. Încercare care l-a determinat, tot în acest capitol, să preia, puțin mai departe, și un proverb din Letopisețul lui Miron Costin: „sula de aur zidurile pătrunde”[6].
Desigur, acestea nu reprezintă singurele dovezi de raportare la tradiția literară a autorului (ceva mai departe, în carte, în mod semnificativ, va compune și un scurt poem plecând de la primele două versuri ale Vieții lumii), însă ele denotă atât conștiința sa scriitoricească, cât și încercarea lui de a indica o tradiție autohtonă.
Faptul că Varlaam și Miron Costin sunt invocați, indirect, ca înaintași, în dorința lui Cantemir de a-și delimita o tradiție literară cultă, românească, este un fapt grăitor.
Mai mult, Cantemir nu își menționează numai înaintașii, ci și contemporanii, pentru că, prin graiurile Lupului, este încurajată Brehnacea (stolnicul Constantin Cantacuzino) să noteze istoria și filosofia istoriei care o însoțește în consecință:
precum eu a povesti
nu mă voiu lenevi,
așe tu în pomenire
a le alcătui
nu te obosi
(că voroava frumoasă
la cei cunoscători de n-ar mai sfârși,
încă mai plăcută ar fi,
iară cei necunoscători
mai tare dulceață în basnele băbești,
decât în sentențiile filosofești
află)[7].
În aceste cuvinte citim o nedisimulată satisfacție a faptului că se scriu cărți în limba română și că tradiția e dusă mai departe.
Îndemnul Lupului era precedat de pledoaria Brehnacei înseși – care urmează altor fragmente similare ca mesaj, pe care le-am sesizat mai sus –, care consideră că răsplata înțeleptului și a înțelepciunii lui, prin care și ajută semenii, este pomenirea numelui în veci:
din iscusite condeiele scriitorilor,
din tocmite verșurile stihotvorților,
din împodobite voroavele ritorilor
și din dulce cuvântare
a tuturor gloatelor
bună pomenirea numelui nici s-au părăsit,
nici în veci să va părăsi[8].
Sau, cum spune Scriptura: „avea-voiu, pentru ea [pentru înțelepciune], nemurire, și pomenire veacinică celor după mine voiu lăsa” (Înț. lui Sol. 8, 14, Biblia 1688).
Pentru că sfatul celui înțelept, care ajută altora cu înțelepciunea lui, este astfel:
Precum cu bună chivernisala unui navarh,
din nesățioase droburile mării
multe suflete la limanul lineștii scapă
(căci acela, bun cărmuitoriu a fi
să dzice și ieste
carile din linește
furtunele socotește
și din furtună
lineștea agonisește).
A căruia dulce voroavă
în liman
și vrednică laudă
pre uscat
și cădzută mulțămită
de la ficiori pentru părinți,
de la părinți pentru feciori,
prin toate casele și adunările,
nu otravă, mă crede numelui,
ce tare antifarmac
tuturor hulelor ieste[9].
După cum se vede, pentru Cantemir, înțelepciunea este cea care trebuie transmisă mai departe, prin „voroava frumoasă”.
Așa cum remarcam și altădată, în Divan, autorul nostru nu este adeptul stilisticii autonome.
Totodată, remarcăm dorința lui de a întări „voroava frumoasă” a tradiției culte, chiar dacă sunt mulți care preferă „dulceața basnelor băbești”.
[1] Idem, p. 84.
[2] Idem, p. 85.
[3] Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Carte românească de învățătură, vol. II, ediție îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 148.
[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 82.
[5] Sfântul Varlaam, Carte românească de învățătură, ed. cit., p. 282.
[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 104.
Precizează chiar nota 4 infrapaginală, a editorilor cărții (probabil chiar P. P. Panaitescu): „Sula de aur zidurile pătrunde, proverb împrumutat ad litteram de Dimitrie Cantemir din Letopisețul lui Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, Buc., 1958, p. 56, unde spune că este un cuvânt leșesc”.
[7] Idem, p. 87.
[8] Idem, p. 86.
[9] Ibidem.