Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [18]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Situația expusă mai sus, însă, în care,

Strutocamilii în cap
coarne ca a boilor îi vor razsări,
și în scaunul vredniciii să va sui
(ca fortuna când va să trântească,
întâi râdică,
și norocul întâi râde,
apoi plânge),

îi prilejuiește autorului dezvoltări analitice în două direcții care ne interesează în mod particular.

Prima este formată din reflecții despre fortuna/ norocul care îi urcă și îi coboară pe oameni, care „întâi râde,/ apoi plânge”.

Era o temă veche în toată literatura europeană și în literatura română de asemenea.

Cucunozul, în disputa sa cu Brehnacea, care ascultase filosofia Lupului, considerând că învestirea Struțocămilei cu demnitatea de conducător al dobitoacelor/ animalelor este un mare noroc pentru partida zburătoarelor, face apologia fortunei de care trebuie să se profite atunci când se ivește, indiferent dacă e moral sau nu:

De care lucru, noi acmu
vreme de treabă
și după poftă aflând,
cum vom putea
vremea prelungind,
darul norocului
în para focului

să aruncăm?

Că bine știi
(că pre cât ieste de iute la curgere
punctul vremii
,
încă mai iuți sint
mutările lucrurilor în vreme
)

și nu trebuia cineva
a te învăța,
de vreme ce (precum chipul
norocul mii de mii de obrază
să fie având
și în mii de mii de feliuri pre muritori
în tot ceasul să fie măgulind
),
adeverit ești.

 Au nu de cu vară
stăpânii caselor, de iarnă
grijindu-să,
toată zaharaoa trebitoare
în jitnițele și cămările sale grămădesc?

(Că ce dă vremea,
nici avuțiia,

nici nevoința
poate cumpăra
).

Iară câte primejduitoare
în vremea viitoare
mi-ai pomenit,
acestea încă nu tăgăduiesc

(că cine vreodată
norocul supt lăcată
și norocirea în ladă
ș-au încuiat?

 Sau cine tot cu aceia fortună
în viață s-au slujit,
de carea vreodată
să nu să fie năcăjit?).

Ce a muritorilor mai mult aceasta
le ieste hirișiia
(ca în dzua norocului
să-și arete vârvul cornului,
iară în dzua nenorocului,
de nevoie să sufere

și scoaterea ochiului).

De care lucru așe socotesc,
într-această dată, nicicum biruința
la dobitoace să nu rămâie
(macară și adevărul părtaș
și împreună nevoiaș
să le fie).

 [O, fortuna bună
(de ieste în lume vreuna adevărat bună),
cum și tată, și maică, și soră,
și frate fortunei rele ești,
carea până într-atâta pre muritori buiguiești,
îmbeți și nebunești,
cât și spre tabăra adevărului
desfrânate oștile nebunelor sale socotele
a-și slobodzi nu să rușineadză][1].

Paranteza ultimă reprezintă, desigur, comentariul autorului, care neagă judecata celui care trăiește în cercul strâmt al norocului (ca să îl parafrazăm pe Eminescu) și care nu dorește decât să profite cât mai mult de circumstanțele favorabile ivite în viață, chiar dacă prin aceasta se află în război deschis împotriva Adevărului („spre tabăra adevărului/ desfrânate oștile nebunelor sale socotele/ a-și slobodzi nu să rușineadză”).

Putem compara, din nou, silogismele personajului cantemirean cu logica pământească străveche, pe care o invocă un text scriptural:

„Pentru că ziseră întru ei, și gândind nu dirept: „Puțină iaste și mâhnită viața noastră, și nu iaste leac în moartea omului, și nu s-au cunoscut cel ce s-au întors de la iad.

Căci deodată ne-am făcut, și după aceasta vom fi ca [și] când n-am fost, căci fum iaste răsuflarea în nasurile noastre, și cuvântul [nostru] – scânteaie, întru pornirea inimii noastre, care stingându-se, cenușă se va alege trupul, și duhul se va răsipi ca un văzduh moale.

Și numele nostru se va uita cu vreame, și nimeni nu va pomeni lucrurile noastre și să va treace viața noastră ca urma norului și ca negura să va răsipi, gonindu-se de razele soarelui, și de fierbințeala lui îngreuindu-se.

Pentru că treacerea umbrii iaste vreamea noastră, și nu iaste înturnare săvârșitului [sfârșitului] nostru, căci s-au pecetluit și nimeni nu se întoarce [din moarte].

Veniț, dară, și să dobândim den ceale ce-s bune, și să ne trebuim cu zidirea ca cu tinereațele, degrabă.

De vin de mult preț și de miruri să ne săturăm și să nu ne treacă pe noi floarea văzduhului [mireasma aerului, a vântului]. Să ne [în]cununăm cu flori de trandafiri, până a nu se veșteji.

Nimenilea dintre noi să nu fie fără parte, de a noastră răsfățare pretutindinea să lăsăm semne de veselie, căci aceasta e partea noastră și acesta e sorțul (s. n.).

Să asuprim pe săracul dirept, să nu cruțăm vădua, nici de ale bătrânului cărunteațe de mulți ani să ne rușinăm. Să fie noao vârtutea [puterea] legea direptății” ”etc. (Înț. lui Sol. 2, 1-11, Biblia 1688).

Poate că nu degeaba introduce Cantemir în oastea socotelilor Cucunozului și câteva zicători sau proverbe românești (sau cugetări versificate, încetățenite în conștiința românilor):

cum vom putea /…/
darul norocului
în para focului
să aruncăm?

*

ce dă vremea,
nici avuțiia,
nici nevoința
poate cumpăra

*

cine vreodată
norocul supt lăcată
și norocirea în ladă
ș-au încuiat?

*

a muritorilor mai mult aceasta
le ieste hirișiia [firea]
(ca în dz[i]ua norocului
să-și arete vârvul cornului,
iară în dzua nenorocului,
de nevoie să sufere
și scoaterea ochiului)

Adică: de ce să ne aruncăm noi norocul în foc și să nu profităm de oportunități, chiar dacă sunt nedrepte?

Pasajul scriptural citat califică, însă, o astfel de gândire ca profund atee, împotriva lui Dumnezeu, a adevărului și a dreptății.

Scopul didascalic al operei lui Cantemir nu trebuie ignorat, cu atât mai mult cu cât trăia în veacul moraliștilor.

Norocul acesta este însă schimbător (fortuna labilis): „norocul mii de mii de obrază [fețe]/ să fie având/ și în mii de mii de feliuri pre muritori/ în tot ceasul să fie măgulind”.

„Sau cine tot cu aceia fortună/ în viață s-au slujit,/ de carea vreodată/ să nu să fie năcăjit?”

Nu cu multă vreme înainte scrisese și Miron Costin poemul său, Viiața lumii, din care reamintim câteva versuri:

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară;
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iar.
Trece veacu desfrânatu, trec ani cu roată,
Fug vremile ca umbra și nicio poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii și mai mult cumplite.

Și ca apa în cursul său cum nu să oprește,
Așa cursul al lumii nu să contenește.
Fum și umbră sântŭ toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor suptŭ cer trecătoriŭ.
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriŭ? /…/

Suptŭ vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiața,
Umblăm după a lumii înșelătoare fața.
Vremea lumii soție și norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăși gata. /…/

El suie, el coboară, el viiața rupe,
Cu soțiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potŭ aduce ce aduce ceasul[2].

În literatura noastră, tema norocului nestătător este subordonată celei biblice a deșertăciunii deșertăciunilor (vanitas vanitatum).

Cei ce-și pun speranța și încrederea în noroc trebuie să știe că acesta are mii de fețe și că niciodată nu este stabil.

El e o iluzie deșartă, un cameleon care înșală și sporește și mai mult suferința acestei și așa vremelnice și dureroase existențe umane:

„Călătoriia noastră în ceastă lume iaste foarte sârguitoare, ca o apă rrepede ce cură.

Așea și noi curăm și ne apropiem de moarte, și dzilele noastre trec ca o umbră de nuăr fără de ploaie”[3].

De aceea Eminescu refuza să trăiască în cercul strâmt al norocului „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece”[4].

Și credem că versul lui Eminescu, „Norocul vă petrece” are aceeași semnificație cu a celui costinian: „Ce nu petrece lumea și ce nu-i cădere?”. Unde a petrece are sensul, din limba veche: a pătimi, a trece dincolo, a sfârși, a muri.

Neîncrederea fundamentală în acest noroc, în care își pun speranța oamenii fără Dumnezeu, îl făcea să susțină că e nevoie ca „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui”[5]. Adică să poți să privești agitația lumii în mod nepătimitor, fără să participi la ea și fără să ai aspirațiile celor care cred în instinct sau în fatalitate.

Eminescu este de altfel autorul unui vast poem, Memento mori sau Panorama deșertăciunilor, care ilustrează ideea că întreaga istorie a lumii nu este decât istoria aspirațiilor umane vane/ deșarte. Cel mai mare și mai frumos poem din literatura noastră modernă care întrupează o cugetare fundamentală a literaturii noastre vechi.

Pe de altă parte, Luceafărul poate fi interpretat ca fiind istoria aceluiași eșec al vanității, la scară personală.

Numai că Eminescu nu e un Lucifer pierdut pe veci, ci e un Luceafăr pocăit, care, încercând să se împotrivească Părintelui și fiind aproape să cadă ca „un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor” [6], totuși a înțeles lecția primită de la Dumnezeu și „nu mai cade ca-n trecut…din tot înaltul” ci se întoarce „în locul lui menit din cer” [7].

Îi lasă pe alții, care vor, să trăiască în cercul norocului. Adică în lumea lor mică și meschină, guvernată de fantasmele minții lor orgolioase și rele.

Va mai spune Cantemir, prin rostul Brehnacei, undeva mai departe, că viața oamenilor este condusă de înțelepciunea dumnezeiască și că oamenii nu pot să năzuiască în stabilitatea unei situații existențiale, ci trebuie să înțeleagă judecățile sau pronia lui Dumnezeu, care le schimbă sensul vieții într-un fel sau altul:

Așijderea, Pricina pricinelor
a toată pricinele
dintâi privitoare
și giudecâtoare
ieste,
carile fără cea cădzută [cuvenită]
plată și răsplătire
a le lăsa nu poate /…/.

 De care lucru,
în lucrurile tâmplătoare,
cei ce cu minte întreagă
să slujăsc /…/
ca oricând calea lineștii
s-ar afla,
drumul tulburării
cu lunecătoriu piciorul norocirii
să nu calce. /…/

 Aședară, lucrurile muritorilor
și muritorii,
ori ca grăunțele în ciur,
ori ca spițele în roată
ar fi,

adevărul fără prepus ieste,
loc stătătoriu și viață credincioasă[8]
cuiva din fire nu s-au dat,
nici să va da
,

ce toate sfera nestării sale sint
să încungiure
și nesăvârșit țircălamul [cercul/ orbita] firii sint
să împregiure
și fietecui decât sine cel mai tare ieste
să să afle
și pricina pricinătoare
fără izbânda pricinirii
ieste să nu scape[9].

Nimic nu este stătător/ stabil în viață, iar omul trebui să încungiure sfera nestării sale, adică să parcurgă cercul firii nesfârșit, împlinind ceea ce are de împlinit, urmând ce îi este dat de sus să împlinească sau să ispășească.

Și nu înțelege întâmplările vieții și schimbările „sorții”, până când nu acceptă de ce a primit „plată și răsplătire”.

Cei care nu văd pronia lui Dumnezeu în tot ceea ce li se întâmplă, se încarcerează singuri în cercul strâmt al egoismului. Și numai cei care pricep că toate lucrurile se petrec cu sens pe lume, merg „în cărarea lineștii și potica păcii” [10].

Altfel, „norocul și pre porcariu,/ și pre olariu/ tot cu o orbime caută” [11].

Iar Cantemir compune și un cântec de jale, plecând – programatic – de la Viiața lumii a lui Costin, din care reține primele două versuri (fapt grăitor pentru a ilustra intențiile lui Cantemir de a se integra unei tradiții literare românești):

A lumii cânt cu jele cumplită viață,
Cum să trece și să rupe, ca cum am fi o ață.
Tânăr și bătrân, împăratul și săracul,
Părintele și fiiul, rude și-alalt statul,
În dzi ce nu gândește, moartea îl înghite,
Viilor rămași, otrăvite dă cuțite.

Țărna tiranul, țărna țăranul astrucă,
Izbânda, dreptatea, în ce-l află-l giudecă,
Unii fericiți să dzic într-a sa viață,
După moarte să cunoaște c-au fost sloi de gheață[12].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 97-98.

[2] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 320-321.

[3] Sfântul Varlaam, Carte românească de învățătură, ed. cit., p. 282.

[4] Luceafărul, cf. M. Eminescu, Opere I, ed. Perpessicius, p. 181.

[5] Glossă, cf. Idem, p. 196.

[6] Luceafărul, cf. Idem, p. 176.

[7] Idem, p. 181 și 178.

[8] Viață credincioasă = care să nu se schimbe cu nimic.

[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 192.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 290.

[12] Idem, p. 194.