Am mai comentat semnificațiile Luceafărului, cu alte ocazii, în cărțile noastre. Dorim acum să urmărim, pas cu pas, modul în care s-a reflectat influența literaturii românești tradiționale (zisă veche) în acest poem-capodoperă al lui Eminescu.

Am dori să demonstrăm cât de mult – fapt care se vede chiar la o evaluare neexhaustivă –, s-a impregnat Eminescu de lecturile repetate din ceea ce formează tezaurul de scrieri și traduceri românești ale veacurilor XVI-XVIII.

Vom relua, uneori, semnificații pe care le-am înțeles și formulat anterior, cu intenția de a le unifica într-o perspectivă integralistă asupra Luceafărului.

Tematic, poemul e înrudit cu Strigoii (adaptare eminesciană a unui motiv romantic de largă răspândire), Floare albastră, Scrisoarea IV, Scrisoarea V, În vremi demult trecute/ Povestea magului…, Sarmis și Gemenii. Dar și cu nuvelele Sărmanul Dionis, Geniu pustiu și Cezara.

El dezbate, sub această formă alegorică, o problemă de prim ordin pentru Eminescu – despre care noi am vorbit de multe ori – și anume ezitarea lui între a se dedica complet și definitiv iubirii sau ascezei studioase.

Începutul poemului e familiar, printr-o formulă de basm – reminiscență a basmului original Fata din grădina de aur, cules de Kunisch, din care poetul a derivat mai întâi un poem cu titlul omonim[1].

Eminescu nu a urmărit, însă, să creeze o stare de familiaritate cititorului, ci să înalțe ex abrupto situația la nivelul sublimului.

În basmul românesc cules de Richard Kunisch, fata de împărat e o adevărată icoană a Frumuseții și este, totodată, izvor de viață/ sănătate. Sursa teologică a concepției este evidentă.

O asemenea frumusețe, care să producă și restaurarea spirituală a celor care o vedeau[2], nu știu dacă are echivalent între poveștile noastre populare.

Eminescu a receptat însă neașteptat de ortodox această relatare. El a recunoscut (dovedind nu doar cunoașterea, ci intimizarea sa profundă cu conținutul cărților vechi studiate) că un asemenea portret nu se cuvine decât icoanei Maicii Domnului.

De aceea, elucidează un fragment din basm, concentrându-l în doar câteva versuri și mai ales, la modul apoteotic, în comparația frumuseții tinerei fete de împărat cu cea a Fecioarei:

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.

Și era una la părinți
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.

S-a spus adesea că, în Luceafărul, Eminescu a recurs la mutații stilistice esențiale. Într-adevăr, a renunțat la pletora de tropi a tinereții sale poetice și a tins spre esențe, spre punerea în valoare a cuvântului și spre concentrarea imaginilor în linii fundamentale.

Simplitatea cuvintelor și a liniilor ne-ar putea determina să afirmăm că poetul a tins spre brâncușianism mai înainte de Brâncuși.

Nu s-a observat prea bine, însă, în ce sens s-au petrecut aceste mutații stilistice.

Spuneam, nu de mult, despre poezia Sfântului Dosoftei, că

„Mai înainte de a fi creat viziuni poetice, Dosoftei are simțul cuvântului, el descinde poezia din cuvânt.

Pentru că și lumea a fost creată cu cuvântul…”[3].

Eminescu pare a înainta spre aprofundarea acestui fenomen, pe care l-a sesizat neîndoielnic, în psalmii dosofteieni versificați.

Ne întoarcem la portretul sau la icoana fetei. Ea este „din rude mari împărătești”, expresie care pare să continue formularea proprie basmului. Eminescu și-a putut-o însuși, însă, chiar de la Dosoftei, la care am întâlnit-o în Viețile Sfinților, unde se spune că „tatăl Svinții sale, Preacistii [al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu], Ioachim, era de rudâ împărăteascâ”, pentru că era din neamul lui DavidIar în altă parte, despre un alt Sfânt:

Acestuia era moșiia Chi[p]rul [Cipru].
Apoi pustiia.
Și lăsând aceasta ș-aceaia,
are moșiie ceriul.
Că lăsând strălucoarea rudei sale,
era din rudâ mare,
și unul din cei mai mare și mai vestiț[i] a-mpăratului,
și mearsâ la nontrul pustiiei…[4].

Înaintea lui Eminescu, Asachi a reținut de la Dosoftei și a folosit în poezie termenul lucoare cu sensul său etimologic de notorietate/ faimă (pe lângă cel de lumină), precum acesta mai sus: „strălucoarea rudei” (însemnând faima/ slava neamului său).

Cele două strofe introductive ale Luceafărului se referă noblețea și frumusețea fetei, cea de-a doua subliniind caracterul ei de unicat: nu numai „una la părinți”, dar și de-o frumusețe care întrece închipuirea: „Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.

Deși, din punct de vedere sintactic, ar părea că sunt două comparații, de fapt, este una singură. Pentru că Fecioara este strălucitoare între Sfinți, în Împărăția lui Dumnezeu, ca luna între stele.

Sfinții „sunt pre lângă Hristos ca niște stele, carii iau lumina lor de la acest Soare al dreptății”[5].

La Eminescu: „Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface/ O stea, apoi iar una; pe ape diafane/ Își limpezesc în tremur pe rând a lor icoane(Sarmis).

Comparația pleacă de la I Cor. 15, 41: „Alta e mărirea soarelui, și alta e mărirea lunii și alta e mărirea stelelor, pentru că stea de stea osebire are întru mărire” (Biblia 1688). Și dacă fiecare Sfânt e o stea care are strălucirea sa pe catapeteasma Cerului, Maica Domnului este ca luna între stele, pentru că

străluceşte mai vârtos decât celelalte lumini ale ceriului.
Aleasă iaste şi frumoasă ca luna[6],
pentru că, cu lumina sfinţeniei stinge celelalte stele
şi pentru marea şi minunata strălucire
de toate şireagurile stelelor celor de taină
se cinsteşte, ca o Împărăteasă[7].

Am făcut și în teza noastră doctorală apropierea între metafora lunii la Eminescu și la Antim Ivireanul[8].

În comentariile lui Ilie Miniat, luna are mai des conotații negative (se deosebește în mod evident de Sfântul Antim, la acest capitol). Am putea reține doar frumusețea Evei, în Rai, după ce a fost zidită de Dumnezeu, pe care Miniat o reprezintă astfel: „această sfântă soție zidită, lumina ca soarele și luna între cêle neveștejite frumuseți ale Raiului”[9].

Comparația a migrat, din sfera cărților bisericești, atât în literatura cultă, la Cantemir (candelele din templu „ca soare lumina și ca luna între alte stele să arăta”[10]), cât și în zona folclorului: D. Murărașu a remarcat următoarele versuri dintr-o poezie populară, transcrisă de Eminescu într-un caiet (ms. 2260): „Cî eu am fost una la părinți/ Ca șî luna între sfinți/ Și le-am fost de mângâieri/ Ca șî luna printre stele[11].

Așa cum se înfățișează ele, versurile poeziei populare ne demonstrează că Eminescu a făcut apel la folclor cunoscând semnificațiile metaforelor din literatura religioasă. În aceste versuri, doar câțiva termeni emană conotații religioase, contextul fiind altfel neclar sub acest aspect.

Dosoftei și Cantemir, înaintea lui, procedaseră cu același discernământ al selecției materialului folcloric.

Cunoscând deci toate implicațiile interpretative, Eminescu ajunge la această formă concentrată de exprimare a faptului că tânăra fată de împărat era înzestrată cu virtuți ale frumuseții fizice și spirituale uluitoare: „Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.


[1] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Fata-n_gr%C4%83dina_de_aur.

[2] „Un împărat puternic avea o fată atât de frumoasă că, de când era copilă, veneau să o vază oameni din apropiere și din depărtări. Și cine avea vreo durere era ușurat, cine era bolnav se însănătoșea, privind la fata cea frumoasă. Cu cât creștea, se făcea tot mai drăgălașe, tot mai încântătoare și vestea ei se răspândea în toate țările”, cf. D. Caracostea, Două basme necunoscute din izvoarele lui Eminescu, Ed. Librăriei Socec & Co., București, 1926, p. 13.

[3] Și continuam: „Poezia, la scara poemului, cu viziuni ebluisante, alegorii și metafore, pornește de la descoperirea cuvântului poetic, a cuvântului care are orizont fanic, un atom care închide în sine, la rândul lui, o lume de semnificații și percepții. Cuvintele sunt așadar, la el, așezate unele lângă altele ca nestematele/ podoabele care formează universul. El le-a scrutat etimologia și le-a cântărit greutatea, așezându-le în versuri după preț și strălucire. Scenele cosmice au căpătat poeticitate prin punerea în abis a semnificațiilor, astfel încât urzirea de stele și undirea de valuri să nu aibă sfârșit. Taina și frumusețea lor stă tocmai în faptul că au zare, dar și dincolo de zare. Însă aceasta este o caracteristică a Scripturii, în care cuvintele însele sunt mări abisale. A te apleca asupra cuvântului înseamnă a cădea într-o genune de gânduri și semnificații”, cf. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 205,  cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[4] [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, B. A. R., CRV 73, f. 11v, la Nașterea Maicii Domnului, și, respectiv, f. 262v, din Viața Sfântului Marchian, 18 ianuarie.

[5] [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, Ed. Minerva, București, 1972, p. 10.

[6] Cf. Cânt. cânt 6, 10: cali os selini (LXX)/ pulchra ut luna (VUL, 6, 9).

[7] [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 19.

[8] A se vedea cap. „Lună tu, stăpân-a mării…” : Puncte de convergenţă între opera lui Antim Ivireanul şi cea a lui Mihai Eminescu. Motive şi viziuni comune sau similare, din teza noastră doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 383-428, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-via%c8%9ba-%c8%99i-opera-2010/.

[9] Ilie Miniat, Cazanii (București 1742), ediție de Cristina Crețu, cuvânt înainte de Eugen Munteanu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013, p. 603.

[10] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 131.

[11] Cf. M. Eminescu, Poezii. III, ediție critică de D. Murărașu, Ed. Minerva, București, 1982, p. 325.

A se vedea și M. Eminescu, Opere, VI, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei RPR, București, 1963, p. 175.

Did you like this? Share it: