Mai aproape de izvorul popular (chiar foarte aproape) sunt versurile dintr-o creație poetică care prelucrează surse folclorice, rămasă în manuscris, și care dezvoltă tema Zburătorului: „Și e una la părinți,/ Cum e luna printre sfinți,/ Și-ntre fete tinerele/ Ca și luna printre stele” (Peste codri sta cetatea)[1].

Formularea din Luceafărul ne demonstrează însă, după cum spuneam, că Eminescu era conștient de sursa cultă/ ortodoxă a imaginilor poetice descoperite în poezia populară.

Strofele următoare ale poemului eminescian urmăresc intriga erotică.

După cum am arătat altădată (aici și aici), poetul și-a însușit, încă din fragedă tinerețe, din cărțile vechi cu conținut filocalic pe care le citise, un ideal ascetic căruia a încercat să-i rămână fidel cât mai mult și către care a tins totdeauna, oscilând între dorința unei vieți de familie și cea de a se dedica cunoașterii și existenței ascetico-creative.

Eminescu însuși a indicat, în poemele sale, acest traiect sentimental și cognitiv, dar până la noi nu a fost luat în seamă.

Acesta este motivul pentru care, în versurile sale, inițierea erotică are loc în contexte care presupun… fermecarea, o alunecare treptată în plasa îndrăgostirii:

Și pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie
.

Ipostaza este cea a unui păianjen, care își țese mreaja

O mreajă de lumină, dar totuși o mreajă.

Sau, mai bine zis: o mreajă de lumină rece – pentru că o împletește „cu recile-i scântei”.

Văpaia presupune căldura, însă aici focul patimii erotice este descris ca fiind o văpaie rece.

Patima pare fierbinte, dar îndărătul ei este numai răceală, pentru că nu iubirea dumnezeiască o susține, singura iubire care e veșnică, ci o aprindere care e doar iluzie, care nu are consistență eternă.

De aceea Eminescu construiește acest paradox: reci scântei țes o mreajă de văpaie. Îi vor urma multe altele în poem…

Situația este aproape identică în Călin (file din poveste). Acolo tânăra fată este aproape învăluită cu totul în această plasă strălucitoare/ scânteietoare în momentul în care se apropie de ea Călin („Zburător cu plete negre”):

Iar de sus pân-în podele un painjăn prins de vrajă,
A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă;
Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe,
Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.
După pânza de painjăn doarme fata de-mpărat;
Înecată de lumină…

Este multă lumină în această vrajă…multă strălucire sau scânteiere ca de pietre prețioase…și totuși Eminescu nu are încredere în acest joc al seducției.

Mereu a fost suspicios față de mrejele sclipitoare ale momentului, pentru că întotdeauna ceea ce părea o feerie de fericire s-a terminat în multă suferință.

Și poetul se întorcea mereu la înțelepciunea dintâi

De altfel, imaginea păianjenului, în literatura noastră veche, urmând Psaltirii, era simbol al acestei lumi degrab trecătoare și plină de mreje: „A[n]ii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă” (Dosoftei, Psaltirea în versuri, Ps. 89, 35-36); „painjini sunt anii şi zilele noastre” (Miron Costin, Viiața lumii).

Iar scenariul erotic cuprinde – ca mai totdeauna la Eminescu – și anumite detalii tanatice:

Și când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Gestul fetei de a „se-ntinde drept” (expresie veche), cu „mâinile pe piept” are în mod evident ceva mortuar în sine, la care se adaugă și atingerea Luceafărului pentru a-i închide ochii.

Nu vedem ceva ocult în acest lucru. E ca și cum în spatele sclipitoarelor imagini s-ar afla mereu spectrul morții. Pe lângă experiența personală a lui Eminescu, faptul în sine ni se pare un reflex al apelului îndelung la cugetarea la moarte, înregistrat în tot Răsăritul ortodox și în literatura noastră românească cu prisosință.

Luceafărul își întețește intențiile seductive folosindu-se de oglindă, pentru a-și…înmulți lumina: „Și din oglindă luminiș/ Pe trupu-i se revarsă,/ Pe ochii mari, bătând închiși/ Pe fața ei întoarsă /…/ El tremura-n oglindă”.

Se face un luminiș în oglindă. E un fel de primă întrupare a Luceafărului, folosindu-se de oglindă ca de un mediu materializant și care dublează intensitatea razelor sale.

Sau luminișul din oglindă devine dublul terestru al Luceafărului.

Însă fata de-mpărat dorește ca el să aibă o înfățișare reală: să coboare și să pătrundă „-n casă și în gând”.

După cum spuneam altădată, în cărțile noastre, pătrunderea este în casa sufletului și în gândul minții[2], poetul urmărind, de fapt, în aceste strofe, treptele infiltrării patimii în suflet, așa cum le descriu învățăturile isihaste, pe care Eminescu le cunoștea. Și se poate face comparația cu luna „stăpân-a mării”, lunecând pe bolta lumii, care „în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,/ Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!” (Scrisoarea I).

Diferența esențială constă în faptul că luna pătrunde în casă și în gând cu „lumina ta fecioară”, în timp ce Luceafărul are aici o lumină pătimașă, rece.

Pentru că și fereastra sufletului, și gândul minții se pot deschide fie spre lumină curată și sfântă, fie spre sclipirile tentațiilor.

Într-o variantă manuscrisă, Părintele îl mustră pe Luceafăr pentru că: „Din noaptea vergină tu chemi/ Voința fără sațiu”[3].


[1] Cf. M. Eminescu, Opere, VI, ed. Perpessicius, p. 110.

[2] A se vedea teza noastră doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 390-391, 395-396, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 414.

Did you like this? Share it: