Biserica – laborator al învierii [1]
Pr. Lect. Dr. Sorin Șelaru, Biserica – laborator al învierii. Perspective asupra eclesiologiei Părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. Basilica, București, 2014, 327 p., 26 de lei.
***
Tocmai din p. 11 a cărții aflăm că e vorba de teza sa doctorală…Dar nu avem de-a face cu varianta cu care a devenit doctor (?!) ci cu „o formă revăzută și restructurată a tezei doctorale susținută în anul 2008 la Facultatea de teologie protestantă din Strasbourg (Franța)”.
Să înțeleg că autorului i-a fost rușine cu varianta literară cu care a devenit Doctor în Teologie? Pentru ce trebuie să fie restructurată o teză doctorală, care, se presupune, că este o lecție impecabilă de sistematizare? Mai ales că e făcută într-o facultate protestantă și cu un subiect pur românesc, pe care l-au mai tratat și alții în teze doctorale.
Cartea e formată dintr-o Introducere în două subsecvențe, din 7 părți, Concluzii finale și Referințe bibliografice.
Prima subsecvență a Introducerii: Omul și opera (p. 5-9). A doua subsecvență: Eclesiologia Părintelui Stăniloae (p. 10-11).
„Părintele Dumitru Stăniloae este cel mai subtil și profund teolog ortodox contemporan”, p. 5.
În p. 10, autorul spune că îndumnezeirea este „o particularitate a teologiei ortodoxe neopatristice”. Fără ca prin asta să însemne că este o noutate în domeniul teologic.
Autorul va încerca „să surprindă câteva dintre aceste coordonate fundamentale [ale teologiei stăniloesciene], pentru a revela atitudinea Părintelui Stăniloae în fața tainei Bisericii, modul său de a o aborda și de a o explica”, p. 11.
Părintele Șelaru subliniază faptul că Părintele Dumitru nu s-a ocupat și de teologia canoanelor Bisericii, p. 11, după cum nu s-a ocupat nici de teologia dogmelor Bisericii în mod sistematic ci doar esențializând discuțiile Sinoadelor Ecumenice. Tot la fel nu a introdus, în mod sistematic, teologia liturgică în Dogmatică și nici nu a făcut aprofundări scripturale sistematice pentru a le introduce în Dogmatică. Ci a scris Dogmatică la modul revoluționar într-o perioadă unde mai nimeni nu își traducea sursele patristice pe care le discuta iar traducerea Scripturii, conform edițiilor critice, nici nu era luată în calcul. Tocmai de aceea vedem că el nu dă importanță, în scrierile sale, edițiilor științifice ale Scripturii ci citează din edițiile sinodale românești lipsite de precizie și de fidelitate lingvistică și își rezumă discursul dogmatic patristic la cei pe care el i-a tradus. Tocmai de aceea nu găsim pasaje extinse din Sfântul Irineu al Lyonului, Sfântul Augustin de Hippo, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Marcu al Efesului etc, ci din Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Simeon Noul Teolog etc.
Cultul Bisericii nu a fost comentat de Părintele Stăniloae în mod sistematic și nici Viețile Sfinților nu au fost luate în calcul. Pentru că ideea de scriitură dogmatică, în vremea sa, se reducea la discutarea strictă a scrierilor dogmatice, lucru pe care astăzi trebuie să îl depășim.
Partea întâi începe în p. 13 și are titlul: Biserica – adunare a oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi.
Autorul s-a rezumat la citări care au de-a face cu titlul secțiunii și nu consimte cu ideea că datoria sa e aceea de a face o sinteză personală a teologiei stăniloesciene.
Un alt titlu: Iconomia trinitară – fondată în comuniunea personală intratrinitară, p. 16.
În p. 18, autorul numără pe Fiul ca „a doua Persoană a Sfintei Treimi” în manieră subordinaționistă. Când, în Treime, nimeni nu este primul, al doilea sau al treilea, pentru că toate cele trei persoane sunt veșnice și fără de început. Iar a număra persoanele înseamnă a le subordona, adică a nega veșnicia Lor. Aceeași greșeală am sesizat-o și la Acad. Sorin Dumitrescu în cartea sa Noi și Icoana, despre care am scris în Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. 2), fără să mă refer și la lucrurile incorecte din carte. Acesta, cu numărarea Fiului ca „a doua persoană” a Treimii, este unul dintre ele.
În p. 25, aceeași mentalitate subordinaționistă: Duhul Sfânt e numărat ca „a treia Persoană” a Treimii.
Din p. 25: Problema lui Filioque.
Nota 57 a cărții este identică cu n. 62.
Părintele Sorin Constantin Șelaru consideră că „atitudinea conciliantă” a Părintelui Stăniloae vizavi de Filioque, în ultima parte a vieții sale, se datorează dialogului ecumenic și studiilor contemporane pe această temă, p. 28. Cred, dimpotrivă, că a vrut să fie amabil în articolul de la Roma, din 1982 (citat în p. 28, n. 63), mai degrabă decât să își retracteze opiniile.
Din p. 28 începe secțiunea: Relațiile veșnice trinitare și consecințele lor iconomice.
De unde până unde „tema centrală a mișcării ecumenice” este eclesiologia, când, la întâlnirile interconfesionale, s-au discutat diverse teme teologice? Așa ne-ar plăcea nouă să fie, însă nu eclesiologia e în prim-planul acestor discuții.
„caracterul de persoană al cuiva nu poate fi separat de existența sa”, p. 31.
Din p. 34: Înfierea oamenilor de către Dumnezeu Tatăl.
Din p. 37: Duhul Sfânt – capătul dinspre lume al lui Dumnezeu.
Din p. 40: Prezența nedespărțită și neconfundată a lui Hristos și a Duhului Sfânt în Biserică.
Duhul Sfânt ne orientează către Hristos ca centru, p. 43, al vieții duhovnicești.
În p. 44, autorul subliniază existența unor texte ale Părintelui Stăniloae „cu un evident caracter triumfalist”. Eu nu le-am citit până acum…pentru că ele nu există.
„Nu există…din perspectiva Părintelui Stăniloae, opoziție sau separare, interval sau succesiune temporală între lucrarea lui Hristos și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică”, p. 47.
Din p. 47: Fără relații de opoziție sau alternanță în cadrul eclesiologiei.
Din p. 54: Critica teoriei celor două iconomii divine ale lui Vladimir Lossky.
Din p. 57: Documentul de la München și consecințele eclesiologice ale relațiilor intratrinitare.
Se referă la documentul catolico-ortodox din 1982, numit Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina tainei Sfintei Treimi[1], p. 57. Și aici, în p. 57, autorul ne spune că Părintele Stăniloae a participat la redactarea acestui document, dimpreună cu alți doi ortodocși și 3 romano-catolici. Ceilalți doi ortodocși: Prof. Megas Farandos și ÎPS Chiril de Viborg. Catolicii: Cardinalul Willebrands și teologii André de Halleux și Jean-Marie Roger Tillard, p. 60.
În 1972, Părintele Dumitru Stăniloae a făcut parte din delegația BOR la Vatican, p. 58, dimpreună cu ÎPS Antonie Plămădeală și cu Pr. Dumitru Popescu, p. 58, n. 163. Dată în care s-a întâlnit personal cu Papa Paul al VI-lea, p. 58.
Însă Documentul de la München este un act de compromis și cu ambiguități, p. 62.
Primele concluzii, p. 70-71.
Partea a doua a cărții începe în p. 73: Biserica plină de Hristos.
Din p. 76: Noțiunea de taină/sacrament în teologia Părintelui Stăniloae.
Din p. 93: Instituirea și actualizarea Bisericii.
Din p. 97: Raportul dintre Hristos și Biserică: nedespărțire și distincție.
Autorul îmi dă impresia, cel mai adesea, că a căutat citate pentru diverse teme, că citatele sunt lipite de titluri și că nu are puterea de a gândi sintetic opera lui Stăniloae. Pentru că nu se explică altcumva această discuție fragmentară despre gândirea Părintelui Dumitru decât prin inabilitatea autorului de a fi una cu cel discutat. Dacă l-ar fi asumat la modul personal nu ar mai fi avut privirea unui om din afară.
[1] A se vedea:
Pingback: Biserica – laborator al învierii [2] | Teologie pentru azi