Epistola catolică a Sfântului Apostol Iacovos, fratele Domnului
(884.9 K)PDF
(15.3 K)EPUB
Kindle
Daisy
(27.3 K)Full Text
(226.4 K)DjVu
All Files: HTTPS Torrent (2/0)
***
p. 3: „dacă cineva dintre voi [este] lipsit de înțelepciune, [atunci] să o ceară de la Dumnezeu, Cel care dă tuturor în mod simplu și fără reproș, și i se va da lui!”.
p. 5: „urgia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”.
p. 6: „Dacă cuiva i se pare a fi credincios neînfrânându-și limba lui ci înșelându-și inima lui, zadarnică [este] credința acestuia”.
p. 8: „dacă faceți părtinire, păcat lucrați, osândiți [fiind] de lege ca călcători-de-lege”.
p. 8: „judecata [este] nemiloasă [cu] cel care nu a făcut milă! [Și] mila biruiește [în fața] judecății”.
p. 9: „Căci precum trupul fără duh este mort, în același fel și credința este moartă fără fapte”.
p. 10: „Și limba [este] foc! [Căci] limba este o lume a nedreptății. [Limba este] pusă în[tre] mădularele noastre [dar] spurcă întreg trupul și dă foc drumului vieții și [îi] dă foc de la gheenna”.
p. 14: „[Însă] unul este Dătătorul-legii și Judecătorul: Cel care poate a mântui și a pierde! Dar tu cine ești, cel care judeci pe aproapele?”.
p. 15: „Fraților, nu vă plângeți unii împotriva altora, ca să nu fiți judecați! Iată, Judecătorul a stat [deja] înaintea ușilor!”.
p. 16-17: „Este bolnav cineva în[tre] voi? Să cheme presbiterii Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l [pe el] cu ulei în numele Domnului!”.
p. 17: „De aceea, mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții ca să vă vindecați! [Căci] mult poate rugăciunea lucrătoare a Dreptului”.
Am citit traducerea dumneavoastră, Părinte Dorin, mi-a plăcut, dar aș vrea să vă întreb câteva lucruri, numai în măsura în care aveți timp să îmi răspundeți. Nu vreau să vă încarc timpul, deci numai când puteți. Epistola Sfântului Iacov e una dintre cele mai greu de înțeles pentru mine, nu lingvistic sau expresiv, dar duhovnicește.
Pentru început, cum să înțeleg că trebuie ca cineva „să ceară [de la Dumnezeu] în credință, de nimic îndoindu-se”, căci dacă se va îndoi, nu va primi (1, 6-8)? Eu nici nu sunt convins că cer ceea ce trebuie de la Dumnezeu, cum să cer neîndoindu-mă de nimic?
Sau: „fiecare este ispitit de propria sa poftă” (1, 14). Nu sunt dracii cei care ne ispitesc? Care e diferența între ispita cu care ne ispitim noi înșine și cea care ne vine de la draci, dacă există vreuna, ca și consecințe?
Vă mulțumesc și vă cer încă odată iertare dacă vă încarc timpul!
Vă mulțumesc că ați citit cartea mea, domnule Horia! Mă bucur pentru asta.
A cere în credință ceva de la Dumnezeu, fără să te îndoiești, înseamnă să ceri ceva de la El și să crezi că vei primi acel lucru pe care îl ceri. A cere cu încredere desăvârșită în El, în bunătatea Lui.
Sfântul Iacovos se referă la a cere de la Dumnezeu lucruri mari, folositoare nouă și nu mofturi. De aceea, când e ceva important pentru noi, ca, spre exemplu, să ne căsătorim, să alegem un loc de muncă, să ne mutăm în altă localitate, dacă Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze ce să facem și Îi cerem acest lucru fără să ne îndoim, mai devreme sau mai târziu vom primi răspuns de la El într-un fel anume.
La 1, 14 se vorbește despre patimi. Pofta omului e aici patima lui și nu dorința firească de a mânca sau de a dormi. Și când Sfântul Iacovos ne spune că fiecare este ispitit de pofta lui, el ne spune că patimile noastre, obișnuințele noastre păcătoase sunt cele care ne invită la păcat, la rău. Căci noi ne-am învățat cu păcatul…și patima e obișnuirea cu păcatul. Și tocmai obișnuința cu păcatul ne ispitește să păcătuim.
Adică, în loc să spunem că dracii ne-au învățat să urâm, să curvim, să mințim, să furăm, ar trebui să mărturisim că noi am dorit acest lucru. Pentru că, chiar dacă ne-au invitat alții la păcat, noi suntem cei care am ales să păcătuim. Și astfel, nimeni nu păcătuiește în locul nostru, ci noi păcătuim pentru că vrem. Pentru că alegem să păcătuim.
Ispita de la draci e aceea care ne vine în viața noastră când noi suntem calmi și liniștiți și nu avem niciun chef de nervi și de oboseli sterile. Și demonii ne aduc pe cineva să facă zgomot, ca să ne enervăm, ne face să pierdem ceva, să ni se spargă o țeavă în baie, să ne rănim la picior fără să vrem. Acestea sunt ispite de la draci: care vin din senin, când noi n-avem niciun chef de păcătuire și de nervi și de neorânduială interioară.
Numai bine, domnule Horia! Dacă mă întrebați punctual, ca acum, e un lucru bun. Astfel nu pierdem timpul. Mă bucur că vă interesează lucruri profunde.
Vă mulțumesc foarte mult pentru răspuns, Părinte Dorin! Aș dori să merg mai departe, cu permisiunea sfinției voastre. Astfel, se spune: „Dar dacă aveți râvnă amară și vrajbă în inima voastră, nu vă lăudați și nici nu mințiți împotriva adevărului! Înțelepciunea aceasta nu este [din cea care] se coboară de sus ci [este] pământească, sufletească, demonică” (3, 14-15). Despre ce fel de râvnă e vorba aici și despre ce fel de înțelepciune? Ce înseamnă că e pământească și demonică? Tot așa, în măsura în care avți timp și nu vă deranjez… Doamne ajută!
Domnule Horia,
Sfântul Iacovos, atunci când vorbește despre râvnă amară, se referă la râvna păcătoasă, la râvna non-eclesială, care, împreună cu ura față de alții naște certuri, scandaluri, schisme în Biserică.
Și când ai râvnă amară, aceea de a arăta că tu ești cel mai credincios, cel mai ascet, cel mai teolog…atunci te lauzi și minți împotriva adevărului. Pentru că sfințenia și măreția unui om se văd din ceea ce face toată ziua și nu din ceea ce proclamă toată ziua fără ca să facă. Tocmai de aceea Sfântul Iacovos vorbește de râvnă amară: adică de o mare sforțare interioară pentru a face ceva, dar care ne amărăște interior, ne strică. Pentru că facem ceva, în Biserică, nu pentru a folosi, ci pentru a ne lăuda și a minți împotriva adevărului.
Iar certurile de azi, în relație cu Sinodul din Creta, sunt născute de o râvnă amară: una care se zbate pentru a păcătui și nu pentru a zidi. Căci orice râvnă rea, care nu zidește Biserica, ne umple de amărăciune și de durere.
Tocmai de aceea rezultatul e acesta: râvna aceasta neiubitoare de Dumnezeu și de oameni este o înțelepciune drăcească, pentru că ea produce ceartă, ură, schismă.
Vă mulțumesc pentru comentariu, și, în același timp, pentru că vă gândiți la timpul meu privat! Sunt puțini cei care se gândesc la odihna mea. Vă mulțumesc mai degrabă pentru acest lucru: pentru că vă gândiți și la persoana mea, nu doar la ceea ce scriu. Numai bine!
În fine, ce vrea să spună prin aceste cuvinte: „Cel-care-cunoaște a face binele și nu-l face, păcat [îi] este lui” (4, 17)? Orice lucru pe care l-am fi putut face și nu l-am făcut ni se va socoti ca păcat? Vă mulțumesc încă o dată foarte mult, iertați și binecuvântați!
Da, domnule Horia, așa e: orice lucru pe care nu am încercat să îl facem ne este socotit de Dumnezeu ca un păcat! Dacă am putut și nu l-am făcut e un păcat. După cum e păcat și dacă nu am oprit păcate pe care le puteam opri.
Dumnezeu să vă binecuvinteze întru toate și să ne scriem unul altuia cât mai des! Vorba bună dezgheață inima. O face să fie bucuroasă. Numai bine!
Binecuvântați!
Am o nelamurire în legatură cu ultimul verset (Iacov 5,20) auzit astăzi, 20 iulie, de Sf. Ilie, citit la Apostol:
20. să ştie că cel-care-l-a-întors pe păcătos din rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul lui din moarte şi va acoperi mulţime de păcate.
Când am auzit expresia „îşi va mântui sufletul lui”, mi-a venit în gând că pentru (neo)protestanţi acest verset este un nonsens, deoarece ei se consideră mântuiţi încă de la botez, astfel că pentru ei promisiunea aceasta e fără rost.
Dar ei n-au cum să fie conştienţi de acest fapt deoarece în traducerea lor cel care întoarce un păcătos „va mântui un suflet”. (şi dacă ar fi aşa, nu cumva cel care îl întoarce pe păcătos e mijlocitorul prin care se mântuie un suflet?)
Nu cunosc limba greacă, dar nelămurirea mea e dacă textul grecesc e cumva neclar în privinţa aceasta.
Am citit comentariul dvs. la acest verset, dar atinge doar partea finală a lui.
Doamne ajută!
Domnule Vasile,
ediția pe care am tradus-o în cartea de deasupra este GNT, adică Greek New Testament, și în 5, 20 Sfântul Iacovos se referă la cel care îl convertește pe cineva la dreapta credință. Acela care l-a întors pe cel rătăcit își va mântui sufletul lui din moarte, din moartea păcatului și, în același timp, va acoperi mulțime de păcate, adică va face ca cel rătăcit să nu mai păcătuiască. Căci dacă îl întoarce pe calea Bisericii, el oprește păcătuirea acestuia. Așadar ediția e clară, nu are ambiguități, dacă o înțelegi astfel.
GNT însă e o ediție protestantă a Noului Testament.
Ediția BYZ, ediția ortodoxă, spune altceva: „Să știe că cel care l-a întors pe cel păcătos din rătăcirea căii sale [γινωσκέτω ὅτι ὁ ἐπιστρέψας ἁμαρτωλὸν ἐκ πλάνης ὁδοῦ αὐτοῦ] va mântui suflet din moarte [σώσει ψυχὴν ἐκ θανάτου] și va acoperi mulțimea păcatelor [καὶ καλύψει πλῆθος ἁμαρτιῶν]!”. Și aici accentul cade pe cel care se îndreptează. Pentru că se vorbește despre mântuirea celui rătăcit și nu de mântuirea celui care l-a întors din rătăcire.
Însă ambele ediții au dreptate și sunt complementare! Pentru că se mântuiește și cel care îl întoarce pe cel păcătos, adică mijlocitorul mântuirii lui, dar și cel care se întoarce, care se pocăiește. Pentru că noi trebuie să ne aducem unii pe alții la Dumnezeu și Lui să Îi dăm viața noastră.
Vă doresc numai bine, domnule Vasile, și vă mulțumesc pentru comentariu!