Ființa și credința (vol. 2). Persoana [5]

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a.

*

Atât pentru filosofie cât și pentru teologie adevărul este Lichtung/ luminare a ființei, trăit în mod iubitor și comunional, p. 150. Pentru că „adevărul este un act de libertate, adică un act al spiritului”, p. 150. Iar pentru teologie, „libertatea sau adevărul este eliberarea de păcat, pentru că păcatul este tocmai ceea ce îmbolnăvește, falsifică și distruge omul, îl supune naturii și mecanicii, adică îl înrobește”, p. 150.

Autorul blamează „fantasmagoria adevărului impersonal”, p. 152, pentru că adevărul e personal. Și de aceea „gândirea umană poate produce noțiuni și idei goale, poate imagina sau construi adevăruri închipuite, tocmai pentru că aparține persoanei, pentru că persoana e realmente libertate, adică puterea de a cultiva sau denatura adevărul”,  p. 152.

Dogma trinitară „nu este o invenție ingenioasă sau o construcție logică ambițioasă, ci este deplina, adică adevărata imagine a lui Dumnezeu ca Suprem al existenței”, p. 153. Iar persoana este „o realitate inepuizabilă…capabilă de adevăr”, p. 153.  Persoana e „chemată la plenitudine, la o existență adevărată”, p. 153-154. Iar omul primește adevărul prin revelația lui Dumnezeu, p. 154, căci adevărul este Hristos Domnul, potrivit Sfântului Iustin Popovici, p. 154, n. 503.

Și autorul ne atrage atenția că „trecerea de la gândirea filosofică la cea teologică înseamnă a înțelege diferența dintre substanță și persoană, a înțelege că numai persoana este ființa întreagă (adică spirit și libertate) și, prin urmare, numai  persoana este locașul și păstorul adevărului”, p. 156.  Pentru că filosofia este impersonală, pe când teologia e fundamentată pe tripersonalitatea lui Dumnezeu.

„A cunoaște adevărul înseamnă a trăi adevărul. Dacă adevărul este Iisus Hristos, Persoana absolută, atunci a-L cunoaște înseamnă a-L trăi, a-L asimila în noi, ca unica lege existențială, ca rânduială organică a vieții noastre”, p. 157. „A căuta adevărul înseamnă a iubi: atât adevăr vei găsi, pe cât vei iubi o persoană”, p. 157. Însă „iubirea este numai personală; o „iubire” impersonală este o închipuire, o contradicție în termeni”, p. 157.

„A afla adevărul înseamnă a înțelege că ești aflat și cunoscut de adevăr”, p. 158. După ce îl citează pe Fericitul Sofronie Saharov în n. 511, în următoarea îl citează pe Părintele Rafail Noica cu adevărul că „nu…noi apărăm adevărul, [ci]…noi trebuie să intrăm în adevăr și să lăsăm Adevărul să ne apere pe noi”, p. 158.

Nu există adevăr impersonal dar nici adevăr teologic „în sine”, p. 158, „ci numai concret, experimentat și asimilat”, p. 158. Căci fără întruparea lui Dumnezeu, existența lui Dumnezeu este „„o idee pură”, o ideologie umană”, p. 158.

Din p. 159 începe secțiunea: I., 6. Adevăr, minciună, dubiu. Sartre, Heidegger și post-heideggerienii. „Negația este un parazit al afirmației”, p. 159, pentru că minciuna este „numai un parazit al adevărului”, p. 159. Însă „falsul nu ține numai de logică ci și de ontologie”, p. 160. Filosofia operează cu termenii de adevăr și fals, pe când teologia cu termenii de adevăr și minciună, p. 160. Iar „teologia socotește că opusul adevărului nu e falsul ci minciuna”, p. 161, pentru că „numai persoana poate minți, obiectul nu”, p. 161.

În p. 161, autorul îl pomenește pe Sfântul Clement Alexandrinul. Și mă bucur că Părintele George Remete îl mărturisește ca Sfânt pe Sfântul Clement Alexandrinul cât și pe Sfântul Dionisie Areopagitul, în timp ce alți teologi ortodocși nici nu știu că Clement Alexandrinul e Sfânt, iar despre Sfântul Dionisie Areopagitul vorbesc ca despre „un fals autor”, care nu a trăit în sec. I d. Hr ci mult mai târziu.

„Minciuna e contrariul adevărului, pentru că ea se opune adevărului ca viață și vrea să-l des-ființeze”, p. 162. „Minciuna este încercarea de a da chip nimicului”, p. 162: un adevăr exprimat de Sfântul Atanasie cel Mare. De aceea „omul se poate juca cu nimicul”, p. 163, distorsionând astfel realitatea lumii dar și realitatea sa personală, interioară.

Omul este schimbător, p. 163. Dar „a fi în adevăr înseamnă a vedea existența ca unitate, mai exact a vedea pe Dumnezeu ca Adevărul infinit și creator care le ține pe toate și în Care se unifică toate”, p. 164.

„Omul lui Sartre nu e de fapt persoană, nu e adevărat pentru că nu e liber”, p. 169. Căci el a ajuns „să confunde aparența cu realitatea [și]…chiar să dea prioritate aparenței”, p. 170. De aceea a făcut afirmații penibile, p. 170. Pentru că el a exclus ideea de Dumnezeu, p. 170.

Heidegger s-a ocupat de Nietzsche într-un studiu de aproape 1.000 de pagini, în două volume, ajungând la concluzia că pentru Nietzsche „adevărul este ființarea”, p. 173.

Sunt de acord cu faptul că analiza etimologică este „prima dintre cele accesibile cercetătorului și…inevitabilă”, p. 174-175.

Autorul consideră că „spiritul elin…este strălucirea rece și tăioasă a tragicului, și nu cea caldă a vieții și optimismului”, p. 175-176. Iar „noțiunea de persoană era necunoscută gândirii eline și constituie noutatea absolută adusă de Creștinism”, p. 177.