Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 15 la Faptele Apostolilor [24]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

†

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

***

Și totuși, în cazul nostru, nu sunt [astfel de] lucruri împotrivitoare, ci [altele] foarte prielnice. Căci acolo unde există făgăduințe, acolo unde împotrivirile apar, sunt cu adevărat împotrivitoare. Dar în cazul nostru este exact invers: căci El ne-a spus nouă că vom avea necazuri/ tulburări aici, dar [vom avea și] odihna noastră dincolo.

De ce confundăm timpurile[1]? De ce inversăm lucrurile? Spune, ești suferind și trăiești în sărăcie și în tristețe? Nu te tulbura, căci a meritat să fii necăjit, fiind lăsat să suferi în această lume. Căci suferința de acum este motiv de odihnă [dincolo]. Boala, zice El, nu este spre moarte (In. 11, 4).

Acea suferință[2] este pedeapsă. Aceasta este școală/ educație/ pedagogie și îndreptare. Viața de acum e o luptă. [Și] dacă este astfel, a lupta este treaba noastră acum. Este război și bătălie[3]. Cineva [care este] în război nu caută să se odihnească, în război nu caută să aibă o viață răsfățată, nu este neliniștit pentru bogății, grija lui nu este să-și caute nevastă. Un singur lucru caută: cum să-și învingă vrăjmașii.

Să facem și noi la fel! Căci dacă biruim și ne întoarcem cu victoria, Dumnezeu ne va da toate lucrurile. Să fie aceasta singura noastră preocupare: cum să-l biruim pe diavol, deși, totuși, nu este numai grija noastră care face aceasta[4], ci harul lui Dumnezeu face toată treaba[5].

Deci singura noastră preocupare să fie aceea cum să atragem harul Lui, cum să pogorâm spre noi acel ajutor. Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră? (Rom. 8, 31).

Să facem ca numai un singur lucru să fie preocuparea noastră: ca El să nu ne fie vrăjmaș, ca El să nu Se întoarcă de la noi.

Nu a fi în suferință este un rău, ci a păcătui este un rău. Aceasta este suferința amară, chiar dacă ne-am petrece zilele noastre în lux. Ce să mai vorbim de viața care va veni, [când] este astfel chiar în viața de acum.

Gândiți-vă cum conștiința noastră este înțepată de remușcare și dacă aceasta nu este mai rea decât orice fel de tortură!

Aș vrea să pun întrebarea, în mod cercetător, celor care trăiesc în cele rele, dacă nu ajung niciodată să cugete asupra păcatelor lor, dacă nu tremură, dacă nu sunt în frică și cutremur, dacă nu se gândesc la acei fericiți care trăiesc în abstinență/ nevoință, la cei din munți[6], la cei care trăiesc după rânduieli aspre/ în multă înțelepciune [tus en polli filosofia].

Dorești să afli odihnă în viața care va veni? Îndură suferința în viața aceasta de dragul lui Hristos, căci nimic nu este asemenea cu această odihnă. Apostolii s-au bucurat când au fost biciuiți. Pavel dă acest îndemn, zicând: Bucurați-vă în Domnul (Filip. 4, 4).

Și cum poate fi bucurie acolo unde sunt legături/ lanțuri, unde sunt schingiuiri, unde sunt curți de judecată? [Însă] acolo, mai mult decât oriunde, este bucurie.

Dar spune, cum poate fi bucurie acolo unde acestea nu sunt? Fiindcă cel care nu are conștiința niciunui rău va avea un fel de desfătare peste fire, astfel încât, în măsura în care vorbești despre necazuri, tot în aceeași măsură vei spune și despre desfătarea lui.

Ostașul care a primit nenumărate răni și s-a întors acasă, nu se va întoarce cu o bucurie nemăsurată, purtându-și rănile ca titlu [de glorie], care să vorbească pentru el cu îndrăzneală, și ca semn al cinstirii și al renumelui său? Și tu, dacă vei fi în stare să strigi ca Pavel: Port semnele lui Iisus (Gal. 6, 17), vei putea să ajungi mare și biruitor și renumit. Dar nu este nicio prigoană. Împotrivește-te [atunci] slavei [deșarte] și dacă cineva ar vorbi ceva împotriva ta, nu te teme să fii vorbit de rău de dragul lui Hristos. Stai împotriva tiraniei mândriei, împotriva aprinderii mâniei, împotriva frământărilor desfrânării. Și acestea sunt semne, și acestea sunt necazuri.

Căci, întreb, care este cel mai rău lucru în chinuri[le Iadului]? Nu este acela că sufletul este în dureri și că este în foc? Căci, în celălalt caz[7], și trupul își are partea sa, dar în acesta, întregul [chin] este al sufletului.

Asupra sufletului cade toată asprimea durerii, când cineva se mânie, când cineva este invidios sau orice altceva de acest gen face cineva sau mai degrabă suferă[8]. Căci, de fapt, a fi mânios, a simți invidie nu este o acțiune, ci o pătimire, nu înseamnă a face, ci a suferi. De aceea, cu adevărat sunt numite patimi (pati) sau suferințe ale sufletului, adică răni și vătămări.

Căci este într-adevăr o suferință și mai rău decât o suferință. Amintește-ți, cel ce ești mânios, că faci astfel de lucruri în patimă, într-o stare de suferință. De aceea, cel care nu este mânios nu suferă.

Înțelegeți că nu cel abuzat este cel ce suferă, ci cel care abuză, așa cum am spus mai înainte?

Că el este cel ce suferă este clar în primul rând chiar din faptul că un asemenea lucru este numit cu numele patimii. Și de asemenea este clar din urmările asupra trupului: căci acestea sunt pătimirile/ bolile cauzate de patimi, după cum le numim, provocate de mânie, adică întunecimea vederii, nebunie și nenumărate altele.

Dar mi-a jignit fiul, zici tu, dar l-a făcut mitocan. Consideră că nu trebuie să faci și tu același lucru din cauza slăbiciunii tale. Căci, te întreb, a făcut bine? Nu vei spune asta. Deci lasă nefăcută aceasta care, dacă se face, nu se face bine.

Știu ce patimi sunt provocate în asemenea situații[9].

Dar, zici tu, ce fac dacă mă disprețuiește, dacă o spune iarăși? Arată-i că se află în greșeală. Dojenește-l, roagă-l stăruitor, [căci] mânia este înfrântă prin blândețe. Du-te și obiectează/ ceartă-te cu el[10]. Căci, deși în cazul răului făcut nouă înșine, e bine să nu facem nici aceasta, este însă necesar să o facem în numele altora[11].

Dacă fiul tău a fost jignit, nu considera aceasta ca pe o jignire adusă ție. Poți să fii mâniat din iubire pentru el, dar nu ca și cum ai fi fost jignit tu însuți[12]. Pentru că nu ești discreditat [în societate] din cauză că fiul tău a fost tratat rău, ci se discreditează cel ce a făcut răul[13].

Stinge mânia ta, acea sabie ascuțită las-o să rămână în teacă. Căci dacă o ținem dezvelită, putem să o folosim chiar și atunci când nu este potrivit, fiind trași [spre mânie] prin aceasta. Dar dacă este ascunsă, chiar dacă apare nevoia, totuși, încercând să o tragem în mod disciplinat, mânia se va stinge.

Hristos nu vrea să fim mânioși din această cauză, căci ascultați ceea ce i-a spus lui Petru: Pune la loc sabia ta în teacă (Mt. 26, 52). Iar tu te mânii din cauza fiului [tău]? Învață-l [mai degrabă] pe acest copil să fie înțelept/ filosof. Spune-i lui pătimirile tale. Urmează-L deci pe Învățător (Mt. 26, 52).

---

[1] Vremea ispitelor și a necazurilor și vremea odihnei. Pentru că noi vrem să ne odihnim acum, când e vremea necazurilor.

[2] Care e veșnică.

[3] Duhovnicești, desigur. Război cu patimile noastre și bătălie cu nerăbdarea și neputința noastră de a suporta relele care vin asupra noastră.

[4] Care aduce biruința asupra patimilor și păcatelor noastre.

[5] Cu sensul că împlinește neputințele noastre, numai voință bună să avem și râvnă pentru a ne dezlipi de păcate.

[6] Sihaștri.

[7] Al suferințelor pământești.

[8] Pentru că a da curs patimii înseamnă a suferi dezlănțuirea demonică în sufletul tău.

[9] Totdeauna, când e vorba de cineva apropiat, de copiii în special, se nasc foarte multe pasiuni în asemenea împrejurări, care duc la altercații grave.

Sfântul Ioan urmărește exemple de viață concrete, care pot părea mai neimportante, dar tocmai acestea apar foarte adesea în viața de zi cu zi.

[10] Nu în sensul: ceartă-te cu el ca la ușa cortului, sau înjură-l și tu pe el, cum a făcut și el. Nu la aceasta ne îndeamnă Sfântul Ioan. Ci în sensul: discută cu el, încearcă să-l convingi cu argumente că nu este bine să jignească. Pentru că, dacă are ceva de reproșat, nu trebuie să înjure și să jignească, ci trebuie să spună ce are pe suflet spre îndreptarea lucrurilor.

[11] Care nu se pot apăra. Adică trebuie să luăm apărarea celor care nu au posibilitatea să răspundă ei singuri și să se apere. În cazul de față: în numele copilului care nu poate riposta el însuși.

Sigur, în vremurile noastre, lucrurile stau altfel…

[12] Nu o lua ca pe un afront personal, pentru că și dragostea excesivă de copii este o patimă. A-ți apăra pătimaș copiii sau rudele pe motiv că sunt de un sânge cu tine e tot o formă de egoism.

[13] Adică nu considera că numai răzbunarea spală rușinea, pentru că răzbunarea nu are nici un rost atunci când e vorba de jigniri aduse fără motiv și fără socotință. Dimpotrivă, răzbunarea te transformă din victimă în călău.

Din păcate, și în societatea noastră de astăzi se consideră că nu poți să treci fără să plătești cu vârf și îndesat ofensa pe care ți-a adus-o cineva, pentru că altfel ești considerat prost și decazi în ochii celorlalți. Așa încât trebuie să răspunzi neapărat cu aceeași monedă și pe deasupra.

Ba chiar am observat că lumea noastră postmodernă a devenit ultrasensibilă la orice atingere sau reproș făcut cuiva. Nici măcar un copil nu mai suportă să i se atragă atenția, iar orice om, oricât de neînsemnat, a înțeles că el este egal cu cel care a muncit o viață întreagă să facă ceva și că nu trebuie nimeni să-i ceară nimic, pentru că…se atacă imediat, chiar dacă tu ai dreptate să-i spui una sau alta.

Mai ales, din toată ideologia curentă, oamenii au reținut că fațada e foarte importantă (oricât de neimportant pentru lume, în mod concret, ar fi cineva) și că nimeni nu trebuie să atenteze nici cu cel mai mic cuvânt la ceea ce vor ei să pară că sunt.