Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 16 la Faptele Apostolilor [29]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

†

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.

***

Și după ce s-au împlinit 40 de ani, s-a arăta lui în pustiul muntelui Sinai un Înger al Domnului în para focului, în rug (7, 30).

Vedeți că nu a fost împiedicat [planul lui Dumnezeu] din cauza trecerii timpului?

Căci pe când [Moisis] era în exil, pe când era un străin, după ce petrecuse multă vreme într-un pământ străin, încât avea și doi fii, când nu se mai aștepta să se mai întoarcă, atunci i-a apărut lui Îngerul[1]. Îl numește Înger pe Fiul lui Dumnezeu, după cum Îl numește pe El și om.

Iar El Se arată în pustiu, nu în templu.

Vedeți cum se întâmplă multe minuni și nici vorbă de templu, nici vorbă de jertfă.

Iar acolo [a fost aceasta] nu numai în pustiu, ci în rug.

Când a văzut Moisis, s-a minunat de vedere și, apropiindu-se ca să ia aminte, s-a făcut glasul lui Dumnezeu către el (7, 31).

Da, a fost găsit vrednic și de glas:

Eu sunt Dumnezeul părinților, Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov (7, 32).

Iată cum El arată că nu este nimeni altul decât Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov, El, Îngerul marelui sfat (Is. 9, 5 LXX).

Acum spune ce mare bunătate iubitoare arată Dumnezeu aici.

Și tremurând Moisis, nu cuteza să privească. Și Domnul i-a zis: Scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, căci locul în care stai este pământ sfânt (7, 32-33).

Niciun cuvânt despre templu[2], iar locul este sfânt prin arătarea și lucrarea lui Hristos. Acesta este cu mult mai minunat decât locul care este în sfânta sfintelor [din templu], căci acolo nu se spune nicăieri că ar fi apărut Dumnezeu în acest fel, nici că Moisis ar fi tremurat [vreodată acolo] în acest fel.

Și apoi este măreția purtării Lui de grijă pline de duioșie:

Văzând am văzut chinuirea poporului Meu, care este în Egipt, și am auzit geamătul lor și M-am pogorât să-i eliberez. Și acum vino să te trimit în Egipt (7, 34).

Luați aminte cum [Sfântul Ștefan] arată că atât prin blândețe, cât și prin pedepse, dar și prin minuni, Dumnezeu îi trăgea pe ei la El: dar ei erau încă aceeași.

Însă au înțeles[3] că Dumnezeu este pretutindeni [, nu doar în templu].

Auzind aceste lucruri, să zburăm și noi către El în suferințele noastre.

Și geamătul lor, zice El, Eu l-am auzit. Nu numai din cauza nenorocirilor lor.

Dar dacă cineva ar întreba: de ce a îngăduit El ca să fie maltratați acolo? De ce? În primul rând, pentru că, pentru orice om drept, chinurile sunt cauzele răsplătirilor sale. Și, în al doilea rând, pentru ce i-a chinuit: a fost pentru a-Și arăta puterea, că poate (să facă toate) și nu numai aceasta, ci și că poate să îi disciplineze.

Luați aminte, de fapt, că atunci când erau în pustie[4], s-au uns cu grăsime, s-au îngrășat, s-au lățit și au lovit (cf. Deut. 32, 15). Și oriunde și întotdeauna viața ușoară a fost un rău.

De aceea, de la început, El i-a zis lui Adam: În sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta (Fac. 3, 19).

---

[1] Sfântul Moisis ieșise din îndemnul lui Dumnezeu, simțit în inima lui, în mod duhovnicesc, ca să-și ajute poporul. Dar, atunci când, din cauza nerecunoștinței și a invidiei celor de un neam și de o credință cu el, a trebuit să fugă într-o altă țară, schimbând traiul său bun de până atunci, la curțile faraonului, pentru o viață cu mult mai aspră, în ținuturi mai mult pustii, el nu L-a învinuit pe Dumnezeu pentru ce s-a întâmplat.

Atunci când îl omorâse pe egiptean, n-a făcut-o din nesocotință sau din impulsivitate, nu din cauza tinereții sau a proastei creșteri (nu era cazul), ci din cauza râvnei pentru dreptate. Iar când a fost respins și batjocorit de ai săi, nu s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, ci a acceptat ceea ce El a lăsat să se întâmple.

A primit cu inimă mare nefericirea și nedreptatea groaznică ce l-a lovit, ca și Sfântul Iosif, înaintea lui. De aceea Dumnezeu nu l-a părăsit și l-a cercetat din nou, după multă vreme. Ceea ce reprezintă o paradigmă pentru experiența ascetică ortodoxă, în care Dumnezeu îi încearcă îndelung pe nevoitorii Săi.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra acestui lucru, pentru că evreii pe care îi mustra Sfântul Ștefan legau sfințenia lui Dumnezeu de un lăcaș sau de lăcașurile de cult și de jertfele pe care le aduceau ei. Cu alte cuvinte, considerau că pot să tragă la ei sfințenia lui Dumnezeu cu forța, doar zidind temple și înjunghiind berbeci și țapi.

Însă Sfântul Ioan Gură de Aur spune, în mod repetat, că sfințenia nu stă în ziduri. Zidurile, oricât de frumoase și de glorioase, le dărâmă Dumnezeu într-o clipită atunci când oamenii nu Îl mai văd și nu Îl mai caută pe El din pricina acestora.

[3] Din predica Sfântului Ștefan. Adică au înțeles ceea ce dorea acesta să le spună. Însă faptul că au înțeles nu i-a făcut mai buni, ci dimpotrivă, răzbunători, pentru că se năruia părerea lor bună despre ei înșiși, care credeau că-L țin pe Dumnezeu prizonier în templu, prin jertfele pe care le aduceau ei. Iar Dumnezeu le-a făcut praf și templul și părerea de sine, așa cum face și cu noi când ne mândrim ce Biserici și Mănăstiri și ce slujbe frumoase avem noi, și uităm că trebuie să clădim mai întâi relația interioară cu Dumnezeu, care se face pe baza cunoașterii profunde și vaste a teologiei Sale și a experiențelor duhovnicești sfințitoare.

[4] Când au scăpat din robia egipteană.