Viețile Sfinților 1. 3

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a…

*

Din Viața Sfântului Pangratios în limba română[1] aflăm că părinții Sfântului Pangratios s-au născut în părțile Antiohiei, în vremea întrupării Domnului, și că părinții lui l-au luat cu ei în Ierusalim și ei L-au auzit și văzut pe Domnul predicând și au crezut în El. S-au botezat la Ierusalim, apoi s-au întors la casa lor[2], unde Sfântul Pangratios sporea „în înțelepciune, pricepere, cugetare și în citirea Dumnezeieștilor Scripturi”[3].

Însă, dacă L-au văzut pe Domnul predicând…și apoi s-au botezat, înseamnă că au stat la Ierusalim mai mult timp, până după Cincizecime. Apoi s-au întors acasă.

Dar acasa lor nu era în Antiohia ci „în părțile Pontului”[4]. Iar Pontos [Πόντος] sau Pontus[5] era „o regiune de pe coasta de sud a Mării Negre situată în Turcia de astăzi”[6].

Sfântul Apostol Petros ajunge în Pontos și Sfântul Pangratios îl primește în casa lui[7]. Datorită predicii Sfântului Petros „mulți au crezut, iar el i-a botezat împreună cu toți robii [din casa] lui Pangratie, și [lor] le-a hirotonit episcop un bărbat preaînțelept și ucenic, cu numele Maximin”[8].

Sfântul Pangratios își dă averea milostenie și își eliberează robii din casa lui și pleacă împreună cu Sfântul Petros în Antiohia. Aici îl găsesc pe Sfântul Apostol Marchian, care convertise pe mulți oameni la credință. Iar Sfântul Petros îi botează și îi întărește în învățătura teologică, făcând multe minuni, tămăduind boli și alungându-i pe demoni din oameni[9].

Sfinții Pangratios și Marchian sunt trimiși ca Episcopi în Apus de Sfântul Petros, de unde se subînțelege că el i-a hirotonit Episcopi. Și la malul mării ei găsesc două corăbii venite din Sicilia. Corăbierii văd în Episcopii Domnului „slava cea de sus”, slava lui Dumnezeu și de aceea cred în Domnul și se botează. Fiind binecuvântați și sărutați cu sărutare sfântă de Sfântul Apostol Petros, Marchian călătorește cu corabia lui Gomil, iar Pangratios cu a lui Licaonid, care deveniseră creștini.

Licaonid îl duce pe Sfântul Pangratios în Sicilia, în locul numit Falcon.

Falconia l-a născut pe Falcon, un copil foarte frumos, care a murit prematur și pe care mama lui a început să îl cinstească ca pe un zeu. De aici zeul Falcon[10]. Și zeului Falcon i se jertfeau „trei tineri și 73 de viței aleși de parte bărbătească”[11]. Însă jertfele nu se aduceau „zeului” inexistent ci demonilor.

Când Sfântul Pangratios a ajuns acolo și a coborât din corabie, el a ieșit cu un toiag în formă de cruce. Iar demonii din idolul Falcon, știind cine a venit acolo, au mărturisit că Fiul lui Dumnezeu, Cel ce S-a născut din Fecioara Maria, a trimis aici „o sabie ca un fulger”[12]. Sabia ca un fulger fiind Sfântul Pangratios, cu toiagul său în formă de cruce.

Făcând semnul Sfintei Cruci și poruncindu-le demonilor să tacă, ei au tăcut. Și pe Licaonid, Sfântul Pangratios îl învață să nu se teamă de demoni, pentru că creștinii au în ei harul Sfântului Duh[13].

Sfântul Pangratios ia cu sine „Sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie și Icoana Domnului Hristos” și astfel face rugăciune spre răsărit, către Dumnezeu, pentru ca să îi întoarcă pe necredincioși la credință și să îi alunge pe demoni din acel loc[14]. Iar după rugăciune el strigă către demoni: „O, necuraților diavoli, vă jur pe voi cu Sfânta Treime, să ridicați pe nesimțitorul Falcon și toată capiștea, așa cum se află, și să o aruncați departe în mare, ca la 30 de stadii, și acolo să vă afundați împreună cu ea”[15].

Conform datelor existente în ed. BOR 1988 a Sfintei Scripturi, p. 1413, un stadiu este echivalentul a 185 de metri. Iar conform DEX 2009, un stadiu, pentru greci, „varia între 147 și 192 de metri”. Să luăm de bună prima variantă și să înmulțim 185 cu 30: rezultă 5. 550 de metri.

Adică peste 5 kilometri jumătate. Aceasta e distanța pe care au parcurs-o demonii, ducând pe sus, prin aer, templul idolesc.

Pentru că la cuvântul Sfântului, „s-a făcut zgomot mare și s-au arătat mulțime de diavoli în formă de corbi și vulturi, care au răpit capiștea și idolul și i-au aruncat în mare”[16]. Martorul ocular al acestei minuni a fost marinarul Licaonid, cel creștinat, care îl adusese pe Sfântul Pangratios în Sicilia.

Ighemonul insulei, Bonifatie, află de la Licaonid ce se petrecuse cu idolul Falcon. Și datorită relatărilor lui Licaonid, Bonifatie începe să creadă în Hristos. Și el îl roagă pe Licaonid să îl aducă în fața lui pe Sfântul Pangratios[17]. Licaonid însă îi spune lui Bonifatie să cheme populația pentru întrecerea de cai și să facă sărbătoare. Și la această sărbătoare o să vină și Sfântul Pangratios[18].

La această sărbătoare sportivă vin aproximativ 200.000 de bărbați din eparhia lui Bonifatie și el le dă tuturor o cină. Iar a doua zi au ieșit cu toții pe câmp, dar Sfântul Pangratios nu a vrut să meargă pentru ca să nu tulbure poporul. Ci l-a chemat pe Bonifatie la el după sărbătoarea sportivă. Când Bonifatie l-a văzut pe Sfânt, el era îmbrăcat în veșmintele sale arhierești. Și avea lângă el Icoana Domnului Hristos și Sfânta Cruce. Dar când l-a văzut, Bonifatie a avut o vedenie: pentru că a văzut cum lumina dumnezeiască înconjura fața Sfântului Pangratios. Și când Sfântul l-a sărutat pe Bonifatie, el, tremurând, a strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Cred în Tine Iisuse Hristoase, Dumnezeul[e] cel adevărat”[19].

Sfântul l-a binecuvântat cu semnul crucii și i-a poruncit să șadă lângă el. Dar Bonifatie i-a spus că vede văpaie dumnezeiască împrejurul lui. Iar Sfântul a înțeles că trebuie să își scoată veșmintele arhierești, pentru că harul lui Dumnezeu i se arăta ca văpaie din ele. Și după ce le-a dezbrăcat, Bonifatie a ascultat cuvintele mântuitoare pe care i le-a spus Sfântul Pangratios.

După cină, Sfântul nostru a slujit Utrenia. Și aici se petrece o altă vedenie dumnezeiască: Domnul Hristos a venit ca un fulger la ei, pentru ca să le lumineze inimile. După care îl învață pe Bonifatie din Evanghelia după Matei, scrisă în evreiește – semn că știa limba ebraică – până la miezul nopții. După care Bonifatie declară că el „crede din toată inima în Domnul Hristos”[20].

Sfântul Papias de Ierapoleos confirmă acest lucru, vorbind despre Evanghelia în ebraică a Sfântului Matteos[21].

Înainte de a merge la palatul lui Bonifatie, Sfântul Pangratios le scrie demonilor și le cere să nu facă tulburare și să fie „ca niște surzi și muți”. Și după ce demonii i se supun și îi răspund cu glas, Pangratios merge cu oamenii săi la ighemonul Bonifatie și locuiește în palatul lui timp de 40 de zile. La sfatul Sfântului, Bonifatie ridică o Sfântă Biserică în 30 de zile. Și când Sfântul slujește în Biserică, „toți câți erau în Biserică au văzut un foc înfricoșător, care, ca un fulger, lumina toată Biserica în chip preaminunat”. Iar când el a terminat Dumnezeiasca Liturghie, toți idolii din Tavromenia au căzut și s-au zdrobit[22].

Sfântul Ierarh Pangratios îi botează pe cei care au crezut dar nu și pe Bonifatie, pentru că a simțit că nu e „creștin desăvârșit”. Însă Sfântul stă la masă cu Bonifatie și cu Licaonid, binecuvântând pâinea întru pomenirea Născătoarei de Dumnezeu[23].

Slujitorii idolești își află idolii sfărâmați iar Bonifatie se înfricoșează de mânia poporului idolatru. Însă el le vorbește pe ocolite și le spune că poate că „a venit un alt Dumnezeu mai tare” și de aceea s-au sfărâmat idolii[24]. Și el îi trimite să își întrebe zeii ce se petrece.

Când idolatrii îi întreabă îndelung pe idolii lor, le răspunde un demon, căruia ei îi spuneau Lison. Și demonul le spune că „Dumnezeirea cea în trei ipostasuri a cercetat zidirea Sa și a trimis pe Cuvântul Său, tămăduind pe toți” și că Dumnezeu „a făcut cerul, pământul, marea și toată lumea și [l]-a zidit pe om. [Iar] El a trimis acum…sabie de foc, cu care a pierdut pe Falcon, pe Die și pe ceilalți zei” și i-a făcut „nelucrători”[25]. Demonul a spus adevărul, din voia lui Dumnezeu, însă idolatrii au cerut „ajutorul” pe mai departe de la zeul lor[26].

Ei hotărăsc să îl aducă jertfă pe Bonifatie iar ighemonul a cerut ajutorul Sfântului Pangratios. Iar Sfântul i-a spus să nu se teamă, profețindu-i faptul că a doua zi va vedea „puterea lui Hristos”.

În timp ce Sfântul Pangratios își făcea rugăciunile de noapte, idolii puși la locul lor cad din nou și se sfărâmă. Oamenii idolatri, ieșind în fugă din templele lor, trec pe lângă Biserică și sunt uimiți de „cântarea duioasă” a Sfântului. Căci „glasul Sfântului era foarte dulce și melodios”. Însă nu văd Biserica în care el cânta. Numai după ce Sfântul își termină rugăciunea și iese afară și „gonește întunericul cu semnul Sfintei Cruci”, atunci li se deschid ochii păgânilor și ei văd Biserica iar Sfântul li se arată ca un Înger al lui Dumnezeu[27].

Înfricoșați, idolatrii l-au întrebat pe Sfânt dacă el e Dumnezeu. Iar el le-a răspuns că este zidirea lui Dumnezeu, ca și ei, numai că el nu se închină demonilor. Ci el e trimisul lui Dumnezeu ca să propovăduiască „cuvântul vieții și al adevărului”, care duce la viața veșnică. Căci cei care Îl iubesc pe Dumnezeu se îndulcesc veșnic de vederea lui Dumnezeu, pe când cei care se închină la demoni se vor munci veșnic împreună cu ei[28].

Idolatrii se umilesc și mărturisesc că au văzut în el harul dumnezeiesc, dar îi cer să nu le pedepsească zeii, pentru că „ne-au ajutat în războaie de multe ori”[29]. Căci demonii „îi ajutau” pe idolatri pentru ca să le rămână fideli.

Însă Sfântul le cere să meargă și să îl pregătească pe Bonifatie pentru jertfă, pentru că acolo le va arăta „puterea” Dumnezeului său[30].

Idolatrii încep să înțeleagă faptul că Dumnezeul lui Pangratios e „mai puternic” decât zeii lor, pentru că tocmai de aceea le-a distrus idolii. Xantip, doctorul idolatrilor, le întărește și mai mult această convingere, spunându-le că, recent, a venit la el „un om cu chip minunat și vrednic” și i-a adus o Sfântă Evanghelie. Pe care i-a prezentat-o drept „carte doctoricească”, vindecătoare.

Iar el a citit cartea, scrisă de cei 4 Evangheliști, care l-au învățat că Iisus este Fiul lui Dumnezeu…iar casa lui, când a primit Evanghelia, „toată s-a luminat de o lumină cerească și câți neputincioși zăceau acolo, munciți de felurite boli, toți s-au tămăduit în acel ceas”[31].

Poporul vrea să se întoarcă la Sfânt după mărturia lui Xantip, „dar diavolul nu i-a lăsat pe niciunul, ci i-a silit să se ducă la palat”[32]. L-au luat pe Bonifatie, l-au dezbrăcat, l-au legat cu mâinile la spate și l-au dus în fața idolului Lison, lucru care i-a plăcut demonului. Iar idolul avea „un șarpe foarte mare și prea înfricoșat, care bea sângele jertfelor”.

Aici, la această manifestare păgână, vine Sfântul Pangratios, îmbrăcat în veșmintele sale arhierești și cu Sfânta Cruce în mână, care s-a arătat tuturor „ca o văpaie de foc”. Legăturile lui Bonifatie se dezleagă iar idolatrii cad cu toții la pământ, pentru că nu suportau slava dumnezeiască. După ce îi binecuvintează, ei se pot ridica și Sfântul îl alungă pe demon din idolul Lison[33]. „Atunci diavolul a făcut îndată un zgomot mare, încât toți s-au cutremurat; apoi idolul s-a dezrădăcinat din acel loc înfricoşat şi neclintit, împreună cu diavolul care era sălăşluit într-însul, şi a căzut în mare, iar haina lui Lison, adică acel șarpe mare, a rămas în groapă. Atunci Sfântul l-a legat de grumaji și l-a tras afară. Șarpele, făcând mai întâi o șuierătură groaznică, s-a despicat de sus până jos. [Iar] poporul, văzând nişte minuni preaslăvite ca acestea, a strigat: «Mare este Dumnezeul lui Pan- gratie!»”[34].

Ca și idolul dinainte, și acesta a fost aruncat în mare, dimpreună cu demonii care locuiau în el. Iar șarpele a fost omorât în mod minunat.

Paharele pline de sânge animal, cât și taurii și țapii aduși jertfe, au fost aruncați la câini de către idolatrii care se leapădă de idolatria lor. Ei au intrat în templele lor și și-au sfărâmat idolii, „i-au scuipat și i-au călcat în picioare”. Și cei care au făcut asta erau peste 100.000 de oameni[35]. După ce s-au curățit și au postit timp de 3 zile, au venit cu lumânări și cu haine pentru Dumnezeiescul Botez. Și Sfântul Pangratios a botezat într-o zi 24.000 de oameni, făcându-se în toată cetatea „bucurie mare și veselie”[36].

Au venit și cei care locuiau lângă muntele Etna[37] și s-au botezat, pentru că auziseră despre minunile Sfântului[38]. „Căci el tămăduia șchiopi, orbi, slăbănogi, idropici, îndrăciți și alți neputincioși”. Xantip aduce Sfânta Evanghelie pe care a primit-o în mod minunat, iar „Sfântul a citit-o poporului și toți au primit-o cu bucurie și cu mare evlavie”[39].

Femeia bolnavă de lepră, care e vindecată și apoi se îmbolnăvește din nou la porunca Sfântului Pangratios, datorită necredinței ei, după ce ajunge la conștiința pocăinței cere din nou vindecarea. Iar el însemnând-o cu semnul Sfintei Cruci o tămăduiește și „fiindcă a crezut din tot sufletul” ei, Sfântul o învață dreapta credință, după 8 zile o botează și o face diaconiță a Bisericii, cu numele de Benedicta[40].

După aceea Benedicta și-a sfărâmat idolii și și-a lăsat întreaga bogăție slujind Domnului.

După mai multe vindecări minunate, Sfântul Pangratios botează 8.000 de bărbați, în afară de femeile și copiii lor, și a slujit Dumnezeiasca Liturghie pentru ca să îi împărtășească pe cei botezați[41]. Vedem din nou, ca și în viața Sfântului Rumwold, că Botezul preceda în vechime Dumnezeiasca Liturghie. Că se slujea în mod special Dumnezeiasca Liturghie pentru cei nou botezați, pentru ca toți să se împărtășească în comuniune.

Însă la Dumnezeiasca Liturghie, „Biserica s-a deschis deasupra și a venit un foc ceresc, care l-a înconjurat” pe Sfântul Pangratios. Și vedenia au avut-o pentru ca să fie încredințați că Sfânta Euharistie e sfințenie mare și că la ea nu se vine oricum.

Fața Sfântului era „ca o făclie de foc”. Iar el le-a spus să nu se teamă, pentru că „focul acesta nu arde, ci [îi] luminează pe cei ce se împărtășesc”[42]. Îi luminează duhovnicește, îi sfințește interior, pentru că ei se unesc cu Trupul, cu Sângele și cu dumnezeirea lui Hristos și se umplu de harul dumnezeiesc necreat.

Sfântul Pangratios îi „împărtășește pe toți credincioșii care erau botezați, iar pe cei necredincioși i-a făcut catehumeni, adică i-a pregătit pentru Sfântul Botez, și a treia zi a botezat 5.000” de oameni[43].

În fața armatei Tavromeniei, formată din 540.000 de oameni, Sfântul Pangratios se arată în veșmintele sale arhierești, într-un loc înalt din câmp[44]. Soldații păgâni văd fața lui „luminând ca o lumină” și credeau că este Dumnezeu. Însă cei creștini le-au spus că oamenii nu sunt dumnezei ci robi ai lui Dumnezeu și mulți dintre soldați au cerut Sfântul Botez, pentru că au crezut în Hristos[45].

Sfântul slujește Dumnezeiasca Liturghie pe câmpul de luptă. Cei credincioși se împărtășesc, dar necredincioșii au asistat cu evlavie. Și atunci Dumnezeu a făcut o altă mare minune: „un nor s-a pogorât și [l-]a acoperit pe marele Pangratie, și poporul, văzând aceasta, a căzut la pământ minunându-se, iar când a înălțat Sfânta Pâine, norul s-a suit la cer”[46].

Iar soldații păgâni „au crezut din tot sufletul” în Dumnezeu. De aceea, după 3 zile de catehumenat și de postire, i-a botezat pe toți acolo, pe câmpul de luptă[47]. Acolo, înainte de luptă, le-a hirotonit preot pe Evagrie, ucenicul său și scriitorul Vieții sale. Evagrie a fost făcut Preot militar pentru armată. Și armata creștină a avut steaguri creștine, cu chipul Domnului la cel principal și cu Sfânta Cruce la toate celelalte[48].

Diaconiței Benedicta i se alătură „două fecioare frumoase, surori după trup, dar orfane”, care doresc să trăiască în feciorie[49]. Pe cea mai mare dintre fecioare, Sfântul o hirotesește diaconiță. Însă păgânul Elid le dorește pătimaș pe cele două fecioare și îi trimite pe demoni asupra lor. Dar demonii i-au mărturisit lui Elid că „am văzut la acele femei un mare ajutor, și nesuferind vederea lui, am fugit fără a face ceva. Deci, fă ce voiești, că noi fugim de acel loc, precum au fost izgoniți, de dumnezeiasca putere, Falcon, Lison și Joe”[50].

Elid le închide pe Sfintele Fecioare în temniță și ele se pregătesc pentru mucenicie[51]. Sfânta Diaconiță i-a prorocit surorii sale că ea va fi martirizată a doua zi, iar aceasta după ceva vreme. A doua zi prorocia sa s-a împlinit: Diaconița a fost bătută până la sânge în fața surorii sale, i s-a tăiat capul și i l-au aruncat într-o peșteră. Și, în timp ce a doua Sfântă Fecioară a fost închisă într-o casă, Sfântul Pangratios, dimpreună cu cei credincioși, „a luat din peșteră Sfintele Moaște ale Diaconiței și le-a îngropat cu cinste, după cum se cuvine”[52].

Pentru că Sfânta Fecioară nu dorește să jertfească idolului Scamandru, a fost bătută, i s-a tăiat capul și i-a fost aruncat în aceeași peșteră. Iar credincioșii au îngropat-o pe Sfânta Muceniță lângă sora ei, Sfânta Muceniță și Diaconiță martirizată mai înainte.

Poporul însă, auzind atrocitățile pe care le-a făcut Elid, cum le-a martirizat pe cele două Sfinte Fecioare, a vrut să îl ardă de viu dimpreună cu idolii lui. Însă Sfântul i-a oprit și le-a spus că judecata lui Elid e de competența lui Bonifatie. Iar cei credincioși au zidit o Biserică în numele celor două Sfinte Mucenițe Fecioare[53].

Însă, începând de la această dată, „iudeii și mondanii s-au sfătuit împotriva Sfântului Pangratie ca să-l omoare”[54]. Nu știm însă cine sunt mondanii. Dar știm foarte bine cine sunt iudeii…

Sfântul Pangratios însă a cunoscut „acel gând rău și viclean” al acelora și a adunat poporul credincios și le-a vorbit despre sfatul lor[55]. Trimișii iudeilor și ai mondanilor vor să convingă poporul credincios să se întoarcă la păgânism, pe când Sfântul Pangratios îi mustră pe iudeii care au cunoscut Legea lui Dumnezeu și au părăsit-o și L-au lăsat pe Dumnezeu, Care i-a născut pe ei și i-a hrănit, și s-au amestecat cu neamurile păgâne. Cei care îi doreau moartea au fugit spre Siracuza Siciliei[56]. Dintre ei, doar vrăjitorul mondan, care i-a dat cartea vrăjitorească lui Elid, s-a făcut creștin. „El a scris și pătimirile Sfintelor [Mucenițe]”.

Însă cei plecați spre Siracuza au fost înecați în mare, după voia Sfântului Pangratios. Când Bonifatie s-a întors de la război, el l-a întemnițat pe Elid. Iar robii avari, prizonieri de război, aduși de Bonifatie acasă, văzându-l pe Sfântul Pangratios slujind Dum- nezeiasca Liturghie, au crezut în Hristos. Ei au cerut Botezul prin traducător și el i-a botezat.

După acest eveniment binecuvântat, Sfântul Pangratios hirotonește preoți și diaconi în eparhia sa, pentru ca să zidească Biserici și să se ocupe de cei credincioși[57].

Iar Preotului Evagrie și Diaconului acestuia, Epafrodit, Sfântul Pangratios le-a poruncit să scrie „Tainele Bisericii, praznicele cele mari, citirile, poruncile și câte alte se cuvine să le știe credincioșii”[58]. Din accentul pus pe credincioși rezultă că cei doi trebuiau să facă o exegeză a cultului, o explicație a cultului Bisericii pentru cei credincioși. Dar pentru ca să facă asta, atunci trebuiau să aibă la îndemână cărțile de cult ale Bisericii. Și aici e vorba despre sec. I al Bisericii.

Însă, din amănuntele ulterioare, înțelegem că, de fapt, cei doi au scris/ copiat cărțile de cult ale Bisericii din eparhia Sfântului Pangratios. Pentru că „Sfântul, venind înaintea poporului, le-a dat pentru fiecare ținut preot și diacon și astfel s-a dus fiecare în patria sa. După aceea eu[59] am mers în toate eparhiile și i-am sfătuit să citească slujba Bisericii și celelalte de nevoie credinței”[60].

Bonifatie îi taie capul lui Elid, cel care le-a martirizat pe Sfintele Fecioare. Iar după doi ani, preoții din eparhii au venit la Sfântul Pangratios și i-au cerut să le sfințească Bisericile. Bonifatie și alți bogați au dat milostenii pentru Biserici și pentru ierarhia Bisericii. Astfel se fac „vase de aur, de argint și veșminte de mătase pentru toate Bisericile”[61].

În urma unei vedenii dumnezeiești, Sfântul Pangratios află că trebuie să îl hirotonească Preot pe Diaconul Epafrodit și să îl trimită „în părțile Taraconiei”[62]. Noul Preot încalecă pe un măgar, călătorește 3 zile și animalul nu vrea să meargă mai departe. În timp ce citea Sfânta Evanghelie și Crucea era lângă el, o femeie îl vede și rămâne uimită. Pentru că a văzut slava lui Dumnezeu în el[63]. Și bărbatul femeii vede în Epafrodit Preotul slava lui Dumnezeu și el îi arată că știa despre Hristos[64].

Bărbatul femeii crede în Hristos și cere să fie botezat. Și-a adus haine noi, Epafrodit l-a botezat în râu…iar în timpul Botezului, bărbatul L-a văzut pe Domnul, Care Și-a întins mâna dreaptă peste capul lui[65].

Când s-a întors la ai săi…secerătorii au crezut „că este foc și toți fugeau de el. Dar femeia sa, cunoscându-l pe dânsul după vorbă, le-a zis lor: «Nu fugiți că acela este bărbatul meu! El vine să ne spună ce i s-a întâmplat»”[66]. Pentru că ea începuse să creadă în Hristos și știa că și bărbatul ei crezuse, pentru că a văzut în el aceeași slavă a lui Dumnezeu pe care o văzuse și în Preotul lui Dumnezeu, în Epafrodit.

Bărbatul le-a spus că a crezut în Domnul și că s-a botezat și de aceea „a luat chipul cel frumos de Înger”. Însă secerătorii, luminați și ei de Dumnezeu, „au aruncat secerile [lor] [și] au alergat [și ei] la Epafrodit”. Epafrodit li s-a confesat și le-a spus că și el a fost mai înainte idolatru și că Îngerul lui Dumnezeu i-a dat lui Sfânta Evanghelie și pe aceasta le-a arătat-o și lor. Și le-a citit din Sfânta Evanghelie și i-a veselit cu propovăduirea dreptei credințe, iar a doua zi le-a promis Botezul[67].

Însă, în acea noapte premergătoare Botezului, „în ceasul al doilea din noapte, au venit mulțime de diavoli, în chip de oameni negri și grozavi”, care au început să se lamenteze. Dar Preotul Epafrodit „și-a făcut cruce anatematizând pe diavol” și i-a învățat și pe catehumeni să se lepede de Satana și să se unească cu Hristos. Și când ei s-au lepădat de Satana și s-au unit cu Hristos, „îndată s-a arătat la răsărit o sabie de foc care [i-]a gonit pe diavoli”[68].

A doua zi i-a botezat în râu și „i-a trimis în diferite părți ca să propovăduiască Evanghelia, dând fiecăruia câte o cruce de cedru, cu care să facă minuni. [Iar ei], ducându-se prin sate și prin multe cetăți, tămăduiau toată neputința cu dumnezeiasca putere [a Preasfintei Treimi], iar diavolii, nesuferind să vadă semnul Sfintei Cruci, fugeau. De aceea, oamenii din acel lor, minunându-se, au întrebat pe bărbații aceia, de unde au luat putere să facă astfel de minuni preaslăvite. [Iar] ei le-au arătat lor pe Domnul Hristos și, crezând, mulți alergau în fiecare zi la înțeleptul Epafrodit și se botezau. Apoi, zidind acolo o Biserică, slujeau Sfânta Liturghie, împărtășindu-i cu Dumnezeieștile Taine. Și pe cât trecea vremea, pe atât și credincioșii se înmulțeau”[69].

Însă Sfântul Marchian, Episcopul Siracuzei, află că Preotul Epafrodit a fost trimis în eparhia lui de către Sfântul Pangratios. Și de aceea i-a trimis scrisoare în acest sens. Dar înainte de a primi răspunsul de la Pangratios, Marchian a fost luminat de Domnul în această problemă.

Preotul Evagrie, cel care a dus scrisoarea Sfântului Pangratios pentru Sfântul Marchian, rămâne la Epafrodit timp de 8 zile. Și apoi, împreună cu Marchian, a mers la Pangratios. Când cei doi Sfinți, Marchian și Pangratios, s-au întâlnit în Tavromenia, ei au cerut unul de la altul binecuvântare, cu smerenie. Iar după ce s-au sărutat frățește, au făcut rugăciune în Biserică, apoi au stat de vorbă[70].

Cei doi Sfinți „erau la chip și la starea corpului asemenea”[71]. Iar Bonifatie și toți boierii Tavromeniei i-au binecuvântare de la Sfântul Marchian.

Când s-au întâlnit cei doi era o zi de sâmbătă. A doua zi, duminica, cei doi Sfinți Ierarhi slujesc împreună Dumnezeiasca Liturghie și…se pogoară foc din cer și înconjoară Sfânta Masa. Credincioșii nu îndrăznesc să vină să se împărtășească, din cauza slavei dumnezeiești, dar Sfântul Pangratios le-a spus că focul dumnezeiesc pe care ei îl văd este „umbrirea Sfântului Duh, care [îi] face pe slujitorii Lui văpaie de foc”[72]. Sfântul Marchian a stat împreună cu Sfântul Pangratios timp de 15 zile. Și, la plecare, Marchian l-a invitat pe Sfântul Pangratios ca să vină să viziteze eparhia lui. Sfântul Pangratios a fost de acord și, într-o zi, pe mare, au ajuns la Siracuza, iar noaptea au rămas la episcopia Sfântului Marchian. Însă ucenicii Sfântului Marchian, „văzându-l, au plâns, spunând că noaptea veneau diavolii și îi înfricoșau, zicându-le că [Marchian] s-a înecat în mare”[73]. Iar Sfântul Marchian caracterizează eforturile mincinoase ale demonilor de a-i înșela și înspăimânta drept „năluciri”[74].

Poporul credincios din Siracuza e adunat ca să fie binecuvântat de Sfântul Pangratios. „Adunându-se toți, au căzut la picioarele Sfântului și i-a binecuvântat pe toți”[75]. Și de aici înțelegem marea importanță pe care o are binecuvântarea arhierească în viața celor credincioși.

Pangratios rămâne 6 zile în Siracuza și se veselește cu Marchian ca doi „adevărați prieteni ai lui Hristos”[76]. Aici are o vedenie despre un viitor război împotriva tavromenilor, dar nu a spus nimănui despre vedenie. Tocmai când a ajuns acasă le-a vestit despre războiul diavolului împotriva lor. Pentru că va veni asupra lor Acvilin, împăratul Calabriei[77]. Cu această ocazie aflăm că numele Tavromenia vine de la numele lui Tavru, un erou local[78].

Acvilin înconjoară Tavromenia cu 600.000 de soldați, pe când cetatea avea doar 40.000 de soldați. Și în prima zi, din voia Domnului, tavromenii au fost biruiți. De aceea și-au adus aminte de idolatria lor și au vrut să îl omoare pe Bonifatie și să predea cetatea vrăjmașilor. Însă atât Bonifatie cât și Sfântul Pangratios i-a învățat pe tavromeni să nădăjduiască în Dumnezeu[79].

Sfântul le-a spus că ei sunt „ostași ai Marelui Împărat” și de aceea nu trebuie să se teamă. Iar dacă au obosit, să plece acasă și să se odihnească, pentru că „Domnul Hristos, Marele Împărat și Dumnezeul cel atotputernic va lupta în război pentru voi”[80].

Soldații însă se mânie la aflarea acestui sfat și, datorită fricii, au vrut să se sinucidă. Însă după ce i-a sfătuit de trei ori și vrăjmașii erau în jurul cetății, Sfântul Pangratios se îmbracă în veșmintele arhierești, îl ia pe Preotul Evagrie și pe Diaconul Tațian, și pleacă spre locul de luptă. Sfântul avea în mână „Cinstita Cruce cu Icoana Domnului Hristos, iar Tațian [Diaconul], Icoana Apostolului Petru”. Suindu-se la loc înalt, Sfântul a binecuvântat în cele patru părți ale lumii și s-a rugat astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, deșteaptă-Ți puterea Ta și vino ca să ne mântuiești pe noi! Vrăjmașul să nu răpească cetatea Ta, ci arată spre ei puterea Ta, prin Sfânta Cruce cea făcătoare de viață și prin curata Ta Icoană”[81].

Și ridicând el Sfânta Cruce iar ceilalți doi slujitori ai Bisericii Sfintele Icoane, „toți vrăjmașii s-au întunecat [la minte] și întorcându-se înapoi se ucideau unul pe altul, socotind că ucideau pe cetățeni[i]” Tavromeniei[82].

Când această minune s-a petrecut, Sfântul Pangratios, cu milostivire, s-a rugat din nou Domnului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, dă umilință în inimile oamenilor acestora, ca să cunoască puterea Ta și să se întoarcă la cunoștința dreptei credințe”[83].

Și Domnul S-a milostivit de armata care se omora pe sine și ei au fugit, tânguindu-se. Iar cetățenii Tavromeniei „văzând o astfel de minune înfricoșată, slăveau pe Domnul, mulțumind lui Pan- gratie”[84].

Însă 4.000 din oastea vrăjmașă au cerut să fie miluiți de creștini. Și ei au fost primiți înăuntru și fiind învățați de Sfântul Pangratios, au crezut în Hristos[85]. Dintre ei a hirotonit preoți și diaconi și pe aceia i-a trimis în Calabria ca să propovăduiască Evanghelia Domnului. Iar unii dintre calabrezii creștinați au mărturisit că în timpul luptei vedeau „trei sori pe zidurile cetății, strălucind mai mult decât soarele zilei” și atunci se omorau unii pe alții[86]. Iar sorii aceia erau Sfânta Cruce și cele două Sfinte Icoane.

Sfântul Pangratios își cunoaște mai dinainte sfârșitul și de aceea îi vestește lui Evagrie că îl lasă Episcop în locul său.

Și de aceea îl trimite la Roma, la Sfântul Apostol Petros, ca să îl hirotonească Episcop. Apoi, când se va întoarce în Tavromenia, să îl boteze și pe Bonifatie, ighemonul[87], care avusese un catehumenat foarte îndelungat. Vederea sa înainte o dovedește și atunci când vorbește despre preotul care murise de trei zile[88]. Însă, în timp ce Bonifatie era la război, l-a lăsat locțiitor pe Artagar, idolatrul. „Acela s-a arătat ca al doilea Iuda, căci avea nemărginită ură către Sfânt”[89].

În timp ce Artagar plănuia omorârea lui Pangratios prin doi robi ai lui, în timpul rugăciunii, Sfântul Pangratios primește vestea adormirii sale: „Pangratie, vino credinciosule și înțeleptule iconom, de te îndulcește de bunătățile [pe care] ți le-am pregătit!”[90].

Artagar îl cheamă la masă. Iar Sfântul Pangratios se împărtășește cu Sfânta Euharistie, își pune omoforul său arhieresc și merge la palat, dar nu mănâncă nimic. Idolatrii aduc la masă pe idolul Scamandru, dar Sfântul, făcând semnul Sfintei Cruci, idolul a căzut la pământ. Iar ei, văzându-și idolul la pământ, l-au lovit „peste cap și peste fața lui cea îngerească” pe Arhiereul Domnului. Îl numesc „vrăjitor” și „pierzătorul zeilor” lor, îl trântesc la pământ pe Sfânt și îl bat fără milă. „Iar altul îl tăia cu sabia, până ce Fericitul și-a dat sufletul [său], zicând acestea: «Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!»”. Și după ce l-au omorât, ucigașii lui „au luat cinstitul lui trup și l-au aruncat într-o despicătură de piatră, departe de palat”[91].

Cel care a văzut cum a fost aruncat trupul Sfântului a fost un copil creștin. Și el a strigat: „De ce ați ucis pe cel Drept fără dreptate?”. Și ucigașii Sfântului au alergat după el ca să îl prindă. Însă copilul a sărit în prăpastie ca să scape. Numai că „Îngerul Domnului l-a răpit înainte de a cădea și l-a pus nevătămat într-un loc, departe de ucigași”.

Preotul Evagrie găsește Sfintele Moaște ale Sfântului Pangratios „în despicătura pietrei”, pentru că, ne spune el, „am văzut o lumină ca un fulger și, apropiindu-mă, am văzut cinstitul lui trup zdrobit, sângerat și fără de chip”[92], desfigurat în bătaie.

Tațian, Licaonid, Bonifatie și mulți alții s-au adunat la Sfintele Moaște. Bonifatie „a plâns cu mare glas, sfâșiindu-și de durere hainele sale”. A venit și Cuvioasa Paula, dimpreună cu fecioarele, vărsând lacrimi de durere[93].

Au luat Sfintele Moaște și au început să îi facă raclă scumpă de aur Sfântului Pangratios. Copilul a spus cine l-a ucis pe Sfânt și Artagar și complicii lui au fost legați și bătuți fără milostivire, „încât li se vedeau oasele”. Iar Bonifatie și-a luat sabia și i-a omorât pe cei care l-au martirizat pe Sfântul Pangratios și le-a aruncat trupurile în mare.

După trei zile, racla a fost gata și au pus în ea Sfintele Moaște și le țineau ascunse de popor[94]. Dar după 7 zile de la adormirea lui, Sfântul i s-a arătat în vedenie lui Evagrie, dimpreună cu alți 12 Sfinți, în timp ce Evagrie era în Biserică. Și i-a cerut să îi îngroape trupul, după cum e „obiceiul cel de obște” al creștinilor[95].

De aceea, Evagrie a adunat poporul credincios, a făcut priveghere, „cântând toată noaptea”, iar a doua zi, Evagrie, Tațian, Licaonid și Bonifatie au deschis racla de aur și au avut parte de o mare minune: „am văzut o minune preaslăvită. Trupul lui nu era după cum îl pusesem [noi], grozav de însângerat, rănit și fără de cap [cu sensul: cu capul tăiat n.n.], ci frumos și strălucind ca o lumină. El era întreg și nevătămat, curat de sânge și nu se vedea nicio rană sau întinăciune cât de puțin, nici pe trup, nici pe hainele lui”[96]. Au găsit Sfintele Moaște întregi, nevătămate, adică cu capul legat la loc de trup, vindecat, neavând nicio rană sau vreo pată pe trup și pe veșminte.

Bonifatie, văzând o astfel de minune, „s-a spăimântat și a plâns mult timp”. Și când au scos Sfintele Moaște la vedere, „tot locul acela s-a umplut de o mireasmă plăcută. De aceea s-a adunat mulțime nenumărată de bărbați și de femei, [de] tineri și [de] bătrâni, care, sărutând Sfintele lui Moaște, [Îl] slăveau pe Cel ce Se slăvește prin cei care Îl slăvesc pe El”[97].

Cu pietre cioplite din Lachedemonia s-a făcut o raclă cioplită pentru Sfintele Moaște, iar din racla de aur s-au făcut vase pentru Biserică.

La 40 de zile după adormirea Sfântului, Evagrie pleacă la Roma și Sfântul Apostol Petros „știa cu duhul toate cele făcute și le-a propovăduit către ucenicii săi, zicând: «Pangratie, Episcopul Tavromeniei s-a săvârșit. Și iată Evagrie, ucenicul lui, vine la noi!»”. Sfântul Petros îl hirotonește Episcop pentru Tavromenia pe Evagrie și l-a lăudat pe ighemonul Bonifatie pentru credința lui. La întoarcere, Episcopul Evagrie îl botează pe Bonifatie, cel care a așteptat atât de mult Sfântul Botez, și el părăsește postul de conducere, își taie părul și se îmbracă în haine sărace[98], slujind Bisericii.

Cu banii aduși de Bonifatie, Episcopul Evagrie zidește o Biserică cu hramul Sfântul Sfințit Mucenic Pangratios. Iar Biserica zidită în cinstea Sfântului Pangratios era „bogată și frumoasă”, „poleită cu aur” și în ea s-au zugrăvit „toate minunile Scripturii Vechi și Noi. Asemenea am zugrăvit cu multă sârguință și icoana dascălului meu, Pangratie, pe care, când o văd și o privesc, mă bucur, încât mi se pare că vorbesc cu dânsul”[99].

Pentru că Sfintele Icoane ni-i aduc pe Sfinți alături de inima noastră și ne fac să ne rugăm lor cu credință și cu evlavie, pentru că ei, stând în fața lui Dumnezeu, se roagă neîncetat pentru noi.

Viața sa în română se termină cu amănuntul că „multe…și nenumărate minuni și semne s-au făcut la sfântul lui mormânt. Pe mulți bolnavi care sufereau de multe boli și se chinuiau, i-a tămăduit [Sfântul Pangratios]. Mulți diavoli din oameni a izgonit, cu nebiruitul dar și cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos” dar, în același timp, că cele despre viața lui s-au spus aici „pe scurt”[100].

Anumite date din ediția românească se regăsesc și în vol. 1 din Vitae Sanctorum Siculorum[101] a lui Octavio Caietano. Și este o ediție în limba latină.

Iar în aceasta găsim faptul că Sfântul Pangratios s-a născut în Antiohia Siriei și că L-a văzut pe Domnul în trup[102]. Pe la anul 40 d. Hr., probabil în luna februarie, Sfântul Pangratios a fost trimis de Sfântul Apostol Petros, dimpreună cu Sfântul Marcianus, Apostolul Siciliei [Siciliae Apostolum], în această insulă[103]. Aici găsim și numele corăbierului care l-a dus în Sicilia și care s-a convertit la dreapta credință: Lycaonid[104]. Dar și numele unuia dintre idolii tavromenilor: Lysonis[105].

După Lysonis e pomenit primul idol din Viața românească: Phalcus, dar și numele mamei copilului: Phalconilla[106]. Dar e pomenit și praefectum [prefectul/ conducătorul] cetății Tavromeniei: Bonifacius[107], cât și Episcopul Epaphroditus, hirotonit de Sfântul Pangratios[108].

Cel care îl ura pe Sfântul nostru este Artagatus[109]. Și Sfântul Pangratios este martirizat prin lovirea cu toiege [fustibus], cu pumnii [pugnis], cu pietre [lapidibus] și cu săbii [gladiis][110]. Iar după ce l-au omorât, l-au aruncat într-o groapă adâncă [in occultam voraginem][111]. Și Sfintele lui Moaște au fost descoperite de către ucenicii lui din cauza marii lumini dumnezeiești care le acoperea[112].

Și în această ediție se vorbește despre canonul scris de Sfântul Iosif Imnograful[113], dar și despre Evagrius, ucenicul și scriitorul Vieții sale și cel care i-a urmat în episcopat[114].

Însă aici nu găsim, nici pe departe, Viața extinsă a Sfântului Pangratios pe care o avem în română, pentru că Viața scrisă de Evagrius e considerată de autorul romano-catolic o scriere plină de „exagerări deșarte [futilibus exaggerationibus]”[115]. Și de aceea nu o prezintă în întregime. Dar nu ne arată care sunt „exagerările”. Și prin aceasta arată că Viața Sfântului Pangratios l-a enervat tocmai prin aceea că datele din ea nu concordau cu imaginea contrafăcută despre istoria Bisericii pe care autorul o avea.

Cele două Sfinte Mucenițe și Fecioare surori sunt Maria și Seia[116]. Îi găsim amintiți și pe Benedicta, Elidus, Paulina și Neophytus Diaconul[117].

În Acta Sanctorum, după cum aminteam la început, autorul cântărilor Sfântului e mărturisit a fi Sfântul Iosif Imnograful[118]. În ediția românească a Mineiului pe luna iunie, după cum am văzut, autorul canonului Utreniei apare ca fiind Sfântul Teofanus Imnograful. Însă textul din greacă și cel din română, ambele mărturisite a fi ale Sfântului Teofanus, au multe în comun cu textul din latină, al Sfântului Iosif Imnograful, dar nu se identifică.

Spre exemplu, cântarea din limba greacă, cu care am început Viața Sfântului din ediția de față, o regăsim și în latină. E a 32-a cântare, din cele 34, ale cântărilor Sfântului Iosif Imnograful: „Imaginem animae ad suum prototypum ascendere probe cognoscens, ubique intactam incontaminatamque servasti; Jesu ac Dei nostri imaginem erexisti, ad simulacra daemonum evertenda”.

În latină, prima cântare ne vorbește despre predicarea Prea Sfintei Treimi de către Sfântul Pangratios[119]. În a doua el este numit „Mucenic al lui Hristos [Christi Martyr]”, în a 5-a este numit ucenicul cel adevărat al Sfântului Apostol Petros, iar în a 6-a este amintită cetatea Tavromeniei[120].

A 11-a cântare din latină seamănă cu a 3-a de la cântarea a 4-a din română și greacă.

În a 14-a cântare din limba latină găsim sintagma Discipulorum coryphaeus [corifeul Ucenicilor][121], cu adresă la Petros, pe care o găsim și în română.

A 15-a cântare are similitudini cu a 2-a cântare a cântării a 4-a. Iar cântările 25-33 din latină le regăsim în română.

În scrierea Sfântului Teodor Studitul, ΕΛΕΓΧΟΣ ΚΑΙ ΑΝATROΠΗ TΩN AΣEΒΩN ΠOIΗMATΩN/ Refutatio et subversio impiorum poematum [Respingere și răsturnare a alcătuirilor necredincioase] (conținută în PG. 99, col. 435-478), găsim o citare din Viața Sfântului Pangratios. Și anume în col. 467-468, unde se spune: „Glasul lui Petru, verhovnicul Apostolilor: «Pune înainte icoana Domnului nostru Iisus Hristos și pe aceea zugrăvește-o/ picteaz-o în [vârful] turn[ului]^[122], pentru ca mulțimile să vadă/ să discearnă chipul pe care l-a asumat Fiul lui Dumnezeu»”.

Iar în PG s-a specificat faptul că textul este din Viața Sfântului Pangratios („ex Vita Sancti Pancratii apud Bollandum mense Aprili 3 die”).

Însă textele prezentate de către noi până acum nu concordă în unele puncte.

În Marele sinaxar grecesc se spune că era ucenicul Sfântului Apostol Petros, că Sfântul Apostol Pavlos l-a hirotonit episcop pe Sfântul Pangratios și l-a trimis în Tavromenia și, totodată, că a fost prins, spânzurat și ars de viu de iudeii și păgânii din Sicilia. Iar Episcopul Siracuzei era Sfântul Ierarh Marcellos.

În Viața sa românească însă, Sfântul este ucenicul lui Petru și tot el l-a hirotonit Episcop și l-a trimis în Tavromenia, iar pe Episcopul Siracuzei îl cheamă Marchian și nu Marcellos. Nu se amintește deloc de Sfântul Pavel Apostolul. Iar Pangratie este lovit peste cap și peste față, trântit la pământ și bătut fără milă și e tăiat cu sabia…dar nu ars de viu. Și din cum s-au descoperit Sfintele sale Moaște și din modul cum s-a vindecat în mod minunat trupul Sfântului Pangratios, varianta arderii de viu cade.

Din Acta Sanctorum aflăm că numele celui care l-a omorât pe Sfântul nostru a fost Artagatus. În română avem Artagar (p. 167) dar și Argatar (p. 169). Cred că forma Argatar e o eroare de tipar și numele lui este Artagar.

De pe saitul bisericii romano-catolice San Pancrazio aflăm că Sfântul Pangratios a venit în Tavromenia în anul 40 și a fost martirizat la anul 100, în timpul lui Traianus. Însă din Wikipedia italiană, din pagina de aici[123], el a ajuns în Tavromenia în anul 40 și a fost martirizat în anul 98 d. Hr., tot în timpul împăratului Traianus.

Cu anul 40, ca an al ajungerii lui Pangratios în Tavromenia, este de acord și Octavio Caietano, în Vitae Sanctorum Siculorum, vol. 1, p. 8, și, totodată, el ne oferă numele de Marcianus.

Dacă luăm însă de bun anul 40, ca an al ajungerii lui Pangratios în Tavromenia, nu putem accepta ca an al martirizării sale nici anul 98 și nici anul 100 d. Hr. Pentru că în ediția românească, Sfântul Pangratios e martirizat înainte ca Sfântul Apostol Petros să fie martirizat. Și Sfântul Petros a fost martirizat în anul 64 d. Hr.[124]. Așa că nu putem să acceptăm ca an al martiriului, conform ediției românești, decât un an până în anul 60 d. Hr.

Însă toate sursele pe care le-am consultat mărturisesc că el a fost Episcopul Tavromeniei și că a murit martiric. Vedeniile și minunile descrise în Viața sa românească sunt copleșitoare, iar modul în care el a orânduit viața bisericească din eparhia sa este un exemplu viu pentru orice episcop de peste veacuri. Nu i-a catehizat pe oameni îndelung, ci i-a botezat, cel mai adesea, după trei zile, după ce i-a povățuit și i-a pus să postească. Iar Botezul îl săvârșea înaintea Dumnezeieștii Liturghii, pentru ca cei botezați să se împărtășească în comuniune. Dimensiunea ascetică și cea comunională a vieții bisericești se împleteau la Sfântul Ierarh Pangratios. Totodată el era un om al predicii și al minunilor. Provoca admirație și cutremur interior în fața păgânilor, pentru că sfințenia vieții sale era o evidență pentru toți.

Găsim în viața sa mărturia că cinstea Sfintele Icoane și Sfânta Cruce și că făcea minuni cu ajutorul lor, dar totodată că slujea Dumnezeiasca Liturghie, unde vedea slava lui Dumnezeu coborându-se peste el și peste Cinstitele Daruri slujite de el. A hirotonit diaconi și preoți, dar și diaconițe, având sub ascultarea sa fecioare. El însuși trăia feciorește, nefiind căsătorit, iar fecioarele trăiau monahal.

Sfântul Marchian/ Marcianus sau Marcellos îi amintește un canon apostolic Sfântului Pangratios în momentul când acesta a hirotonit un preot și l-a trimis în eparhia sa: „Mă minunez cum Sfinția ta ai uitat atât de degrabă învățătura Apostolilor, care zice că episcopul să nu stăpânească alt popor [decât cel al său, din eparhia sa], și ai trimis în eparhia mea pe Epafrodit”[125]. El se referă aici la canonul 35 apostolic care spune că „episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale”[126]. Numai că Sfântul Pangratios făcuse o hirotonie de preot nu pentru că dorise să disprețuiască eparhia altuia, ci pentru că Dumnezeu îi poruncise în mod extatic acest lucru.

Sfântul Pangratios era un făcător de minuni, un văzător înainte, un ascet și un mistic dumnezeiesc, un bun conducător al Bisericii, un convertitor de oameni, un biruitor al demonilor și al păgânătății. El a ajuns la inimile oamenilor prin sfințenia vieții sale și era ascultat pentru că era plin de slava lui Dumnezeu și de teologie.

---

[1] Cf. Viața Sfântului Sfințitului Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei, p. 146-171, în Viețile Sfinților pe luna iulie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 1997, 584 p.

[2] Idem, p. 146. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pontus.

[6] Ibidem. Harta e preluată de aici:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Antic_Anatolia.jpg.

[7] Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. cit, p. 146.

[8] Ibidem. [9] Idem, p. 146-147. [10] Idem, p. 147. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 148. [15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Idem, p. 149. [19] Ibidem. [20] Ibidem.

[21] Cf. TLG, Fragmenta, #001 2.16.3.

[22] Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. cit, p. 150.

[23] Ibidem. [24] Idem, p. 151. [25] Ibidem. [26] Ibidem. [27] Idem, p. 152. [28] Ibidem. [29] Idem, p. 152-153. [30] Idem, p. 153. [31] Ibidem. [32] Ibidem. [33] Ibidem. [34] Idem, p. 153-154. [35] Idem, p. 154. [36] Ibidem.

[37] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Mount_Etna.

[38] Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. cit, p. 154.

[39] Ibidem. [40] Idem, p. 154-155. [41] Idem, p. 155. [42] Ibidem. [43] Ibidem. [44] Ibidem. [45] Idem, p. 155-156. [46] Idem, p. 156. [47] Ibidem. [48] Ibidem. [49] Idem, p. 156-157. [50] Idem, p. 157. [51] Idem, p. 157-158. [52] Idem, p. 158. [53] Ibidem. [54] Ibidem. [55] Ibidem.

[56] Idem, p. 159. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Siracuza,_Sicilia.

[57] Idem, p. 159-160. [58] Idem, p. 160.

[59] E vorba despre Evagrie Preotul, cel care mărturisește acestea.

[60] Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. cit, p. 160.

[61] Idem, p. 160-161. [62] Idem, p. 161. [63] Ibidem. [64] Ibidem. [65] Idem, p. 162. [66] Ibidem. [67] Ibidem. [68] Idem, p. 162-163. [69] Idem, p. 163. [70] Ibidem. [71] Idem, p. 164. [72] Ibidem. [73] Ibidem. [74] Ibidem. [75] Ibidem. [76] Ibidem. [77] Ibidem. [78] Idem, p. 165. [79] Ibidem. [80] Idem, p. 166. [81] Ibidem. [82] Ibidem. [83] Ibidem. [84] Ibidem. [85] Idem, p. 166-167.

[86] Idem, p. 167. [87] Ibidem. [88] Ibidem. [89] Ibidem. [90] Ibidem. [91] Idem, p. 168. [92] Ibidem. [93] Idem, p. 169. [94] Ibidem. [95] Ibidem. [96] Idem, p. 169-170. [97] Idem, p. 170. [98] Ibidem. [99] Idem, p. 171. [100] Ibidem.

[101] Vitae Sanctorum Siculorum, A. R. P. Octavio Caietano, tomus primus, Ed. Abbas Gelosus, Panormi, MDCLVII [1657], p. 7-10.

[102] Idem, p. 7. [103] Idem, p. 8. [104] Ibidem. [105] Ibidem. [106] Ibidem. [107] Ibidem. [108] Ibidem. [109] Ibidem. [110] Idem, p. 9. [111] Ibidem. [112] Ibidem. [113] Ibidem. [114] Ibidem. [115] Idem, p. 10. [116] Ibidem. [117] Ibidem.

[118] Acta Sanctorum, vol. 10, ed. cit., p. 242-243.

[119] Idem, p. 242. [120] Ibidem. [121] Idem, p. 243.

[122] „Turricula” este turnulețul care se află deasupra turnului, într-un castel sau cetate. Icoana lui Hristos trebuia așezată în locul cel mai înalt, pentru a fi zărită de toți.

[123] A se vedea: https://it.wikipedia.org/wiki/Pancrazio_di_Taormina.

[124] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Peter.

[125] Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. cit, p. 163.

[126] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, f. an, f. editură, tipărită la Polisib S. A. din Sibiu, 1992, p. 27.