Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 17 la Faptele Apostolilor [38]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a.

***

Ce situație credeți voi că are mai multă nevoie de furie? Nu ați considera că războiul și bătălia? Dar chiar și atunci, dacă ceva este făcut cu furie, totul este stricat și nefăcut. Căci toți bărbații, cei care se luptă, trebuie cel mai bine să nu fie înfuriați: dintre toți oamenii, aceștia au avut nevoie cel mai mult să nu fie înfuriați, [aceștia] care doresc să rănească.

Și atunci cum este cu putință să te lupți?, veți întreba. Cu rațiune, cu stăpânire de sine, din moment ce a lupta înseamnă a sta împotrivă.

Nu vedeți că chiar aceste războaie (obișnuite) sunt orânduite după legi bine stabilite și după ordine și după vreme? Căci furia nu este decât un impuls irațional, iar o creatură irațională nu poate făptui ceva rațional.

Spre exemplu, acest om[1] a grăit asemenea cuvinte și a făcut-o fără patimă. Și Iliu a zis: Până când veți șchiopăta de amândoi genunchii? (I Împ. 18, 21), dar a grăit aceasta fără patimă. Și Finees a ucis și a făcut-o fără patimă [cf. Num. 25][2].

Căci patima nu îngăduie unui om să vadă [ce face], ci, ca într-o bătălie pe timp de noapte, îl duce cu ochii legați și cu urechile astupate, unde dorește [ea].

Să ne izbăvim pe noi înșine de acest demon, să îl înăbușim de la apariția lui. Să ne punem semnul Crucii pe piept ca pe o frână[3].

Furia/ urgia este un câine fără rușine, dar să îl facem să învețe să asculte de lege. Dacă ar fi într-o turmă un câine atât de sălbatic încât să nu asculte porunca păstorului, nici să nu-i cunoască vocea, totul ar fi pierdut și năruit. El e ținut la un loc cu oile, dar dacă se înfruptă din oi, atunci e nefolositor și e ucis.

Dacă învață să te asculte, hrănește-ți câinele, căci este folositor atunci când este [spre apărare] împotriva lupilor, împotriva hoților și împotriva căpitanului tâlharilor, la care latră, nu împotriva oilor, nu împotriva prietenilor. Dacă nu ascultă, strică toate. Dacă nu învață să țină cont de tine, distruge toate.

Să nu înghită mânia blândețea din tine, ci să o păzească și să o hrănească. Și o va păzi ca să se hrănească în siguranță dacă [mânia e folosită bine și] omoară răutatea și gândurile rele [din lăuntrul sufletului], dacă izgonește pe diavol din orice parte [a ființei noastre].

Astfel blândețea este păstrată, când lucrările rele nu sunt îngăduite nicăieri, astfel devenim vrednici de respect, când învățăm să nu fim fără de rușine. Căci nimic nu face un om atât de nerușinat ca o conștiință rea.

De ce sunt desfrânatele fără rușine? De ce sunt fecioarele rușinoase? Nu sunt astfel primele din cauza păcatului, iar cele din urmă din cauza castității? Căci nimic nu face pe cineva atât de nerușinat, ca păcatul.

Dar totuși, dimpotrivă, ziceți voi, [păcatul] face de rușine. Da, pe cel care se osândește pe sine însuși. Dar pe cel care a trecut de vremea îmbujorării, [păcatul] îl face și mai nebun. Căci deznădăjduirea [de mila lui Dumnezeu] aduce îndrăzneala. Căci cel rău, zice Scriptura, când a ajuns întru abisurile răutăților, defaimă (Pild. 18, 3)[4].

Dar cel care este fără rușine, va fi și lipsit de minte, iar cel care este lipsit de minte va fi îndrăzneț [spre păcat]. Vedeți [, așadar,] în ce fel este destrămată blândețea, când gândurile rele rod în ea.

De aceea există un astfel de câine care latră din toate puterile. Și noi am lovit cu praștia și cu piatra (înțelegeți ce vreau să spun). Și noi am aruncat sulița și am încercuit și am strâns vitele [prin cuvântul predicării]. Deci să ne păstrăm gândurile nerănite [de diavoli].

Dacă câinele este blând cu oaia, dar sălbatic împotriva celor care nu sunt astfel, și veghează atent, acesta este cel mai bun lucru al unui câine. Și, ca oricât ar fi de înfometat, să nu mănânce oaia, și, oricât ar fi de sătul, să nu cruțe lupii.

În acest fel trebuie să fie și mânia: oricât ar fi de provocată, să nu părăsească blândețea, oricât de liniștită, să fie în alertă împotriva gândurilor rele. Să cunoască prietenul și să nu îl părăsească pentru orice lovitură [primită de la acesta] și să alerge la intrus [ca să-l alunge] în ciuda tuturor mângâierilor [acestuia].

[Căci] diavolul folosește mângâieri foarte adesea: dar câinele [mâniei bune a conștiinței] să cunoască pe dată că este un intrus.

De asemenea, să mângâiem virtutea, deși ne aduce durere, și să ne arătăm aversiunea împotriva păcatului, deși ne dăruie plăcere.

Să nu fim mai răi decât câinii care, chiar și atunci când sunt bătuți și sugrumați, nu-și părăsesc stăpânul. Și care, chiar dacă intrusul îi hrănește, tot îl mușcă.


[1] Sfântul Ștefan.

[2] Sfântul Ioan spune acestea pentru cei care ar fi încercat să se justifice oferind exemple din Scriptură, despre Sfinți care au mustrat cu multă asprime și au ucis pe idolatri și pe cei păcătoși. Însă aceste lucruri s-au petrecut într-un context anume, iar Sfinții respectivi vorbeau cu Dumnezeu și Îl aveau pe El călăuzitor și învățător al lor în toate.

În Creștinism însă, metoda cea mai bună este aceea de a te ruga pentru îndepărtarea celor care fac foarte mult rău Bisericii, dacă nu mai este altă soluție, așa cum s-a rugat Sfântul Alexandru al Alexandriei și Dumnezeu l-a omorât pe Arie, ori așa cum s-a rugat Sfântul Vasile cel Mare și Iulian Apostatul a fost omorât.

Dacă cineva este om drept și purtat de râvnă dumnezeiască și nu de alte patimi, Dumnezeu îi va asculta rugăciunea. Dacă nu, poate să fie, de fapt, doar un ucigaș care își închipuie că face voia Lui, la fel ca ucigașii Sfântului Ștefan.

Căci astfel apar crimele pe considerente religioase, care nu sunt motivate, de fapt, decât de răutatea și de cruzimea făptuitorilor, pe care Scriptura îi numește „bărbații vărsărilor de sânge și ai înșelării” (Ps. 54, 24, LXX).

[3] Însă acum se poartă numai ca o bijuterie și oamenii (femeile în special) nu poartă Sfânta Cruce pentru a se înfrâna de la patimi, ci pentru a-și împodobi gâtul cu aur și argint.

[4] În LXX: „Când a ajuns cel necredincios în adâncul răutăților, defaimă”.

8 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *