Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 18 la Faptele Apostolilor [40]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

†

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a.

***

Dar el a vrut să-i conducă pe ei dincolo [de acestea] și a zis: Iată etc., fiindcă, din moment ce a vorbit despre moartea lui Hristos și nu a spus nimic despre Învierea Sa, adaugă acum bucuros și această învățătură.

Stând la dreapta lui Dumnezeu. Căci în acest fel El i S-a arătat lui, încât, dacă s-ar fi putut, evreii să-L primească pe El [Hristos]. Căci, din moment ce această ședere (a Lui la dreapta lui Dumnezeu) era jignitoare pentru ei, de aceea deocamdată aduce înainte numai pe cele referitoare la Învierea Lui. Acesta este de asemenea un motiv pentru care fața lui era slăvită[1].

Căci Dumnezeu, fiind milostiv, a dorit să transforme mașinațiunile lor în mijloace de rechemare a lor la El. Și luați aminte cât de multe semne sunt lucrate!

Și l-au scos afară din cetate și l-au ucis cu pietre. Iarăși: fără cetate (Evr. 13, 12-14)[2]. Și, chiar și în moarte: mărturisire și propovăduire.

Iar martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Și l-au ucis cu pietre pe Ștefan, care se ruga lui Dumnezeu și zicea: Doamne Iisuse, primește duhul meu! (7, 58-59).

Aceasta a făcut-o pentru ca să le arate lor că nu pierea și pentru ca să-i învețe.

Și, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! (7, 60).

Pentru a se curăți pe sine și pentru a arăta că nu din patimă rostise cuvintele de mai înainte, de aceea zice: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Dorind, de asemenea, ca măcar în felul acesta să îi câștige pe ei.

Căci a arăta că le-a iertat furia și urgia cu care îl omorau și că sufletul lui era liber de patimă era modul prin care putea face cuvântul său să fie primit.

Iar Saul consimțea la uciderea lui (8, 1). Prin urmare s-a ridicat prigoană și a fost mare.

Și în vremea aceea a fost o mare prigoană împotriva Bisericii care era în Ierusalim. Și toți s-au împrăștiat în afară, în ținuturile Iudeii și ale Samariei, în afară de Apostoli (8, 1).

Observați cum, încă o dată, Dumnezeu îngăduie să se ridice ispite. Observați și luați aminte cum întâmplările sunt poruncite de providența dumnezeiască.

Ei au fost admirați pentru semne. Faptul că au fost biciuiți nu a fost deloc cel mai rău lucru [care li se putea întâmpla]. (Unii) au fost hirotoniți în problema văduvelor. Cuvântul a crescut. Încă o dată, Dumnezeu îngăduie să se ridice un mare obstacol. Și [anume] o prigoană care nu era una oarecare [, căci se spune că toți s-au împrăștiat etc.].

Căci cei ce mai înainte se temeau de vrăjmașii lor, acum deveniseră mai îndrăzneți. Dar în același timp se arată că nu erau decât oameni, cei care se temeau și au fugit. Pentru ca să nu puteți să ziceți, după acestea, că ei făptuiau (lucrurile lor) numai prin har[ul lui Dumnezeu][3], de aceea au fost prigoniți și ei înșiși au devenit mai temători, pe când vrăjmașii lor se făceau mai îndrăzneți.

Și bărbați credincioși, zice, l-au adus pe Ștefan spre îngropare și au făcut plângere mare deasupra lui (8, 2).

Dacă erau credincioși, de ce au făcut plângere mare deasupra lui? Nu erau încă desăvârșiți. Omul era plin de har și de omenie [și de aceea îl plângeau]. Dar și acestea arată că erau oameni, nu numai frica lor, ci și durerea și plângerea. Căci cine nu ar fi lăcrimat văzând ucis cu pietre și zăcând mort pe acel om blând, pe cel asemenea mielului[4]?

Se potrivește ca panegirice să fie rostite deasupra mormântului său, [pentru] cele pe care le-a reținut Evanghelistul [Luca], în acea cuvântare: Nu le socoti lor păcatul acesta.

Și au făcut plângere mare deasupra lui. Dar să revedem ceea ce s-a spus.

---

[1] Plină de slavă dumnezeiască.

[2] După cum și pe Hristos L-au răstignit în afara Ierusalimului. Și Sfântul Ștefan a fost ucis în afara cetății, pentru că „nu avem aici cetate stătătoare” (Evr. 13, 14).

[3] Pentru a nu se spune că harul lucra în locul lor și, prin urmare, le-a fost ușor să facă toate cele ce au făcut. Însă faptul că s-au temut și că au fugit nu înseamnă că nu erau plini de har și de vederi dumnezeiești. Căci și Sfântul Ilie, pe care l-am prăznuit de curând, s-a temut și a fugit de teama Izabelei, după ce făcuse minuni mari și îi înjunghiase pe cei 850 de slujitori ai lui Baal.

Ajutorul lui Dumnezeu, în mod minunat, vine după multe osteneli și nu înlocuie eforturile omenești ale Sfinților și nici nu îi scutește de chinuri și de suferințe nenumărate, ci numai îi mângâie și îi îmbărbătează, întărindu-i duhovnicește. De aceea vorbim despre sinergie sau despre împreuna-lucrare cu Dumnezeu.

[4] Acest lucru îi contrazice pe protestanții și neoprotestanții care spun că nu trebuie să ne plângem morții. Este foarte adevărat că există, chiar și între ortodocși, un fel de plângere păgână (care nu crede în viața veșnică sau nu ia în considerare mila lui Dumnezeu) sau o bocire ca obicei, care nu ar trebui să fie, nici una, nici cealaltă. Însă acest lucru poate fi eradicat printr-o dreaptă învățătură teologică propovăduită oamenilor.

De aici însă și până la a susține că cei adormiți nu trebuie deloc plânși, pentru că nu au nevoie de plângerea noastră, e o cale lungă. Pentru că, în mod evident, nici Sfântul Ștefan nu ar fi avut nevoie de plângere, din moment ce văzuse cerurile deschise și pe Hristos de-a dreapta Tatălui, primindu-l în Rai. Însă plângerea e pentru multe lucruri și nu înseamnă automat numai deznădăjduire sau necredință. Iar aici avem o mărturie scripturală noutestamentară evidentă care vorbește despre acest lucru.