Ființa și credința (vol. 2). Persoana [15]

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

*

Din p. 561 începe secțiunea III, 3. Individ, eu, sine, subiect, „om al inimii”, ipostas. Unde autorul spune că „persoana…este…deschiderea totală, raportarea la toți și asumarea totului”, p. 564. Iar „libertatea persoanei permite alegerea, adică raportări diferite la ceilalți”, p. 565. Însă „ne-finalizarea eului în persoană este falsificarea și ratarea omului. Persoana este eul finalizat sau împlinit, iar eul nepersonalizat este promisiune neîmplinită”, p. 565.

Pentru Părintele Remete, sinele este opusul eului, p. 570. Pentru că eul personal înseamnă pentru el „autonomizarea persoanei”, pe când „sinele vrea să fie miezul luminos sau forța luminatoare, capacitatea persoanei de a fi mereu deschisă, luminoasă, expansivă”, p. 570. Adică eul e negativ și sinele e pozitiv.

Se pare că ideea i-a venit de la Sfântul Nicolae Velimirovici: „eu sunt străinul dinlăuntrul meu”, Doamne! „Ajută-mă să mă nimicesc pe mine, ca să nu mai existe niciun „eu” și să mă pot naște din nou”, p. 571, cf. Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Ed. Anestis, 2006, p. 176, cf. n. 1781, p. 571. Și în p. 572 autorul îmi confirmă intuiția.

În p. 578-579, Părintele George Remete admiră sintagma „întregul Adam” a Sfântului Siluan Athonitul, pentru că ea „reușește – ca nicio alta – să redea omul atât ca împlinire maximă a identității și personalității sale (a realizării „de sine”), cât și ca unire totală cu ceilalți, ca maximizare a firii umane însăși”, p. 579. Căci ideea teologică a persoanei „este nu numai presantă și profetică ci și singura care mai poate asigura omenirea și civilizația pe pământ”, p. 582.

Din p. 583 începe secțiunea III, 4. Trup și suflet. Unde ne spune că „a afirma trupul înseamnă în primul rând a afirma realitatea și pozitivitatea trupului”, p. 586. Iar trupul nostru „nu e numai „trup” (căci nu e animal), ci trup marcat de suflet”, p. 587.

În teologia ortodoxă „trupul este și diferit dar și nedespărțit de suflet”, p. 587. Pentru că nu poate exista „un trup uman fără suflet”, p. 587. Iar trupul este „real și valoros…pentru că e creația lui Dumnezeu”, p. 589. De aceea autorul consideră excepțională afirmația ÎPS Antonie Bloom, care spunea că „trupul poate fi numit partea văzută a nevăzutului”, adică a sufletului  nostru, p. 588, cf. Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Ed. Sf. Siluan, Slatina, 2010, p. 127, cf. n. 1833, p. 588.

Pentru teologia ortodoxă „trupul are valoare eternă și definitivă”, p. 589. Iar sufletul este „rațional și nemuritor” pentru Sfântul Atanasie cel Mare, p. 594, cf. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, în PSB 15, ed. 1987, p. 65, cf. n. 1841, p. 594.

Din p. 598, autorul are o polemică corectă cu Oscar Cullmann pe tema nemuririi sufletului.

Teologia ortodoxă nu admite preexistența sufletului dar nici metempsihoza sau metensomatoza, p. 606.

„rădăcinile trupului sunt în suflet”, p. 612. Iar sufletul e cel ce simte cele ale trupului, potrivit Părintelui Stăniloae, p. 613.

În p. 614, autorul folosește din nou sintagma „proeminența persoanei”, pe care nu înțeleg cum trebuie să o receptez. Nu știu, pentru că nu a explicat-o. Ce înseamnă proeminența persoanei în fața firii pentru Remete? Pentru că proeminent înseamnă ieșit în relief. Cum iese în relief persoana în fața firii umane?

Din p. 617 începe secțiunea: III, 5. Persoană și comuniune; păcat și pocăință.

Celălalt este pentru noi, spune autorul, „ființa imperativă”, p. 619. Și „eu nu exist decât dacă-i răspund; altfel îmi anulez propria existență, personeitatea mea ca deschidere și receptare a ființei”, p. 619. Care este însă diferența între personalitate și personeitate? De la cine a preluat cuvântul și cu ce sens?

„imperativul celuilalt este o înțelegere teologică”, p. 621. Celălalt este „deplinătatea mea”, p. 623. În p. 629, autorul numește „persoană eclesială…persoana integrată total în organismul Bisericii”, p. 629.