Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 19 la Faptele Apostolilor [50]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

†

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a.

***

Ei i-au acuzat pe Apostoli după aceste [minuni ale lor]. I-au aruncat pe ei în închisoare. Vedeți-L deci pe Dumnezeu făcând minunile.

Spre exemplu, scoaterea lor din închisoare a fost minunea Lui. Aducerea lui Filip: minunea Lui. Întoarcerea lui Pavel a fost purtarea Lui de grijă prin care l-a cinstit pe Pavel, la fel și pe famen [, pentru credința lui].

Acolo Se arată Hristos, din cauza asprimii lui și pentru că Ananias nu ar fi fost convins în alt fel. Cunoscând bine [așadar] aceste minuni, să ne arătăm vrednici [de ele].

Însă mulți, în zilele noastre, chiar dacă vin la Biserică, nu cunosc ce se citește [în Biserică]. Pe când famenul, fie în public, fie stând în carul său, se dedica citirii Scripturilor. Dar voi nu faceți așa: nimeni nu ia Scriptura în mâini. Ba, mai mult, orice altceva în afară de Scriptură.

Spuneți-mi, pentru ce sunt Scripturile? Căci, întrucât depinde de voi, totul este praf. La ce folosește Biserica? Legați Scripturile: poate că Judecata nu va fi astfel [cum se spune în ele], nici pedeapsa.

Dacă cineva le-ar îngropa [Scripturile] în bălegar, ca să nu audă [ce spun] ele, și tot nu și-ar bate joc așa cum faceți voi acum.

Căci, spuneți, în ce fel și-ar bate acela joc de ele? Prin faptul că le-a îngropat. Dar voi? Prin faptul că nu le ascultați.

Spuneți-mi, când este cineva insultat mai mult: atunci când tace iar altcineva nu îi spune nimic sau atunci când vorbește dar nu este luat în considerare?

Așa încât insulta este mai mare aici, când El îți vorbește iar tu nu vrei să auzi. Mai mare este disprețul [în acest caz, decât al celui care ar îngropa Biblia în gunoi].

Nu ne vorbiți nouă (Is. 30, 10)[1], citim că au zis cei din vechime Profeților, dar voi faceți mai rău [decât evreii cei din vechime], zicând [lui Hristos]: Vorbește, pentru că noi [și-așa] n-o să facem [ce zici Tu]!

Pentru că acolo ei i-au îndepărtat [pe Profeți], pentru ca aceia să nu vorbească, simțind că din glasul însuși [al Profeților] ei trebuie să aibă o îndatorire sau o obligație. Pe când voi, în excesul vostru de dispreț, nici măcar aceasta nu o faceți[2].

Credeți-mă, dacă ne-ați astupa gurile, punându-vă mâinile peste ele, insulta nu ar fi atât de mare pe cât este acum [când vă faceți că nu ne auziți]!

Căci spuneți-mi, cine arată un dispreț mai mare: cel care ascultă, chiar dacă se simte împiedicat [în alte sale] făcând aceasta sau cel care nici măcar nu vrea să asculte?

Dacă privim lucrurile ca pe un exemplu de insultă adusă [cuiva], să presupunem că cineva respinge pe altcineva insultându-l și [tot el] îi închide gura, ca și cum ar fi fost [el cel] rănit de jigniri, și pe o altă persoană că se arată nepăsătoare, pretinzând că nici măcar nu i-a auzit [pe cei ceilalți]: spuneți-mi, care dintre cei doi arată mai mult dispreț? Nu credeți că cel din urmă?

Căci cel dinainte se arată a fi [măcar] afectat, în vreme ce cel din urmă nu face decât să astupe gura lui Dumnezeu.

V-ați cutremurat pentru ceea ce am spus? De ce? Gura prin care Dumnezeu vorbește este gura lui Dumnezeu[3].

Tot așa după cum gura noastră este gura sufletului nostru, deși sufletul nu are gură, la fel gura Profeților este gura lui Dumnezeu. Ascultați și cutremurați-vă!

Acolo, în mod obișnuit (pentru toată Biserica), stă Diaconul strigând și zicând: Să luăm aminte! Este glasul cunoscut în toată Biserica, glasul care grăiește și totuși nimeni nu ia aminte.

După el începe citețul: Din profeția lui Isaia, și totuși încă nimeni nu ia aminte, deși profeția nu are nimic omenesc în ea [, ci toate sunt dumnezeiești].

După aceasta zice: Așa grăiește Domnul și, mai departe, nimeni nu e atent. Și după aceste pedepse și răzbunări [ale lui Dumnezeu, despre care se vorbește], totuși, chiar și atunci, nimeni nu ia aminte.

Și care este scuza obișnuită? [Aceea că:] Se repetă mereu aceleași lucruri. Aceasta, mai mult decât toate, vă duce la pieire.

Să presupunem că voi cunoșteați lucrurile [care se citesc în Biserică]. Însă chiar și așa nu ar fi trebuit să întoarceți spatele, din moment ce asemenea [se întâmplă și] în teatre: nu sunt mereu aceleași lucruri jucate, din nou și din nou, și totuși nu vă dezgustați de ele?[4]

Cum îndrăzniți să vorbiți despre aceleași lucruri [care se repetă în Biserică], voi care nici măcar nu știți numele Profeților?

Nu vă e rușine să spuneți că de aceea nu sunteți atenți, pentru că se repetă mereu aceleași lucruri, în timp ce voi nu cunoașteți nici măcar numele acelora din care se citește, deși ascultați mereu aceleași lucruri?

Căci voi ați spus singuri că mereu se spun aceleași lucruri.

Dacă am zis aceasta ca motiv pentru a vă mustra, trebuie să căutați o altă scuză, în locul acesteia care este tocmai lucrul pentru care meritați mustrare. Tu nu îți sfătuiești fiul? Dar dacă el ți-ar răspunde: [Îmi spui] mereu aceleași lucruri!, nu ai socoti aceasta o jignire?

Ar fi fost cazul de a vorbi despre aceleași lucruri atunci când și unii și alții am fi cunoscut lucrurile și arătam că le cunoaștem prin faptele noastre. Sau mai degrabă, chiar și atunci, citirea lor nu ar fi fost superfluă.

Căci cine este precum Timoteos, spuneți-mi? Și totuși lui îi spune Pavel: Fii atent la citire, la sfătuire (I Tim. 4, 13). Fiindcă nu este cu putință, spun că nu este posibil să cuprinzi vreodată mintea Scripturilor. Este o fântână fără fund.

Spune propovăduitorul: Am zis să devin înțelept și atunci [înțelepciunea] s-a îndepărtat de mine (Eccl. 7, 23-24, LXX).

Să vă arăt că lucrurile nu sunt aceleași? Gândiți-vă: câți oameni au vorbit despre Evanghelii? Și totuși, toți au vorbit într-un fel care era nou și proaspăt. Căci cu cât mai mult cineva se oprește asupra lor, cu atât mai mult capătă mai multă pătrundere, cu atât mai mult vede lumina cea curată.

Vedeți despre câte multe lucruri voi vorbi: – spuneți, ce este narațiunea? Ce este profeția? Ce este parabola? Ce este categoria? Ce este alegoria? Ce este simbolul?

Ce sunt Evangheliile, vestirile bune? Și totuși, am auzit adesea că veștile bune nu au nimic trist în ele. Cu toate acestea aceste bune vestiri au multă tristețe în ele. Focul lor, zice, nu va fi niciodată stins. Viermele lor nu va muri niciodată (Mc. 9, 44). Va rândui partea lui, zice, cu ipocriții, cu cei care sunt despărțiți. Atunci El va zice: nu vă cunosc pe voi. Plecați de la Mine, voi, cei care lucrați nedreptatea (Mt. 24, 51; 7, 23).

Desigur, nu ne înșelăm pe noi înșine, când ne imaginăm că vă spunem vouă, în limba voastră maternă, aceste bune vestiri? Păreți deprimați. Sunteți uluiți. Sunteți toți loviți ca și cum v-ar fi căzut casa în cap[5], neputând să vă mai țineți capetele.

Bunele vestiri nu ar fi trebuit să aibă nimic în ele privitor la împlinirea unei datorii, ci mai degrabă ar trebui să sfătuiască spre ceea ce este bun, în vreme ce aceste Evanghelii/ Bunevestiri cer împlinirea unor nesfârșite îndatoriri.

Și iarăși, pentru a aminti și alte lucruri, ca spre exemplu: Dacă cineva nu-și va urî tatăl și mama, nu este vrednic de Mine (Lc. 14, 26). Și: Nu am venit ca să aduc pace pe pământ, ci sabie (Mt. 10, 34; Lc. 12, 51). Și: În lume necazuri veți avea (In. 16, 33).

Minunate bune vestiri sunt acestea, nu-i așa? Căci vestea cea bună este de acest fel: Veți avea acest lucru bun sau acela. După cum în viața obișnuită oamenii își spun unii altora: Ce veste bună voi primi? Vine tatăl tău sau mama ta. Nu zice: Trebuie să faci asta sau aia.

Iarăși, spuneți-mi, în ce fel diferă Evangheliile de Profeți? De ce nu sunt și profețiile numite Evanghelii, bune vestiri? Pentru că și ele spun aceleași lucruri, ca spre exemplu: Șchiopul va sări ca cerbul (Is. 35, 6); Domnul va da cuvânt celor care binevestesc (Ps. 67, 12, LXX[6]); Și: Un cer nou și un pământ nou (Is. 65, 17).

De ce nu sunt numite și aceste Evanghelii?

Însă, dacă voi nici măcar nu știți ce înseamnă Evanghelii, dar disprețuiți citirea Scripturilor, ce pot să vă spun vouă?

Să spun și altceva. De ce patru Evanghelii? De ce nu zece? De ce nu doisprezece? Dacă [ni se spune că] mulți au încercat să alcătuiască o istorisire (Lc. 1, 1), [ne întrebăm:] de ce nu o singură persoană? De ce aceia care au fost Ucenici (Apostoli)? De ce nu cei care nu au fost Ucenici?

Dar de ce [este nevoie] de Scripturi?

Și totuși, dimpotrivă, Vechiul Testament zice: Vă voi da vouă o făgăduință nouă (Ier. 31, 31, MGK)[7].

Unde sunt cei care zic: Mereu aceleași lucruri? Dacă ați fi știut acestea, că, chiar dacă un om ar trăi mii de ani, tot nu sunt aceleași lucruri [de auzit în Biserică], nu ați fi spus aceasta.

Credeți-mă, nu vă voi spune vouă răspunsurile la niciuna din aceste întrebări, nici în particular, nici în public, ci doar dacă cineva le află, voi da din cap în semn de încuviințare[8].

Fiindcă așa v-am făcut pe voi buni de nimic, spunându-vă vouă întotdeauna lucru- rile și dându-vi-le de-a gata să le cunoașteți[9] și nerespingându-vă atunci când ar fi trebuit.

---

[1] În LXX: „Cei care zic Profeților: Nu ne vestiți nouă!, iar celor care văd vedenii [de la Dumnezeu]: Nu ne vorbiți nouă!, ci nouă spuneți-ne și vestiți-ne nouă o altă rătăcire/ οἱ λέγοντες τοῖς προφήταις μὴ ἀναγγέλλετε ἡμῖν καὶ τοῖς τὰ ὁράματα ὁρῶσιν μὴ λαλεῖτε ἡμῖν ἀλλὰ ἡμῖν λαλεῖτε καὶ ἀναγγέλλετε ἡμῖν ἑτέραν πλάνησιν”.

[2] Nici măcar nu mai sunteți deranjați de glasurile Sfinților Profeți sau de glasul lui Hristos Însuși.

[3] Și cine se face că nu aude, nu vede sau are altă treabă Îl insultă pe Dumnezeu mai mult decât cei care se luptă cu Dumnezeu.

[4] Se poate aduce acest argument și pentru multe alte activități din zilele noastre. Îmi amintesc că polemizam odinioară cu cineva, nu despre Scriptură, ci despre poezia religioasă, căreia i se reproșează că e neinteresantă pentru că se repetă, că n-ar fi nimic original în ea. Dar în poezia de dragoste este ceva original, ca sentiment?

Însă problema este cu totul alta și anume: cugetarea la cele dumnezeiești e plictisitoare pentru majoritatea oamenilor, pe când de patimile lor nu se mai satură niciodată.

Așa încât, oriunde și-ar vedea patimile, în teatru, în filme, în jocuri de noroc, în meciuri de fotbal, în certuri și scandaluri, în crime și răzbunări și tot felul de răutăți ecranizate sau spuse în cărți (în romane și poezii), manifestate prin ceea ce se numește cultură sau prin subcultură, oamenii se arată satisfăcuți și neplictisiți, chiar dacă aceleași lucruri se repetă de zile întregi, de luni întregi, de ani, de decenii, de secole și de milenii. Însă pentru Dumnezeu n-au timp, pentru că: „le știu”, „le-au mai auzit”, „s-au plictisit de aceleași lucruri”.

[5] Textual: „you are struck all of a heap”.

[6] Pentru că, în LXX, avem textul: κύριος δώσει ῥῆμα τοῖς εὐαγγελιζομένοις.

[7] În LXX nu există această variantă, însă în MGK avem: θέλω κάμει πρὸς τὸν οἶκον Ἰσραὴλ καὶ πρὸς τὸν οἶκον Ἰούδα διαθήκην νέαν/ voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda o făgăduință nouă.

[8] Sfântul Ioan nu a dorit să le spună dezlegările duhovnicești la întrebările pe care le-a enunțat, răspunsuri pe care el le-a aflat prin mult studiu evlavios și rugăciune. Însă ascultătorii săi din Biserică nu erau vrednici să afle aceste taine dumnezeiești, din moment ce ei nu aveau chef nici măcar să asculte ce se citește în mod obișnuit din Scriptură, ci considerau, ca și astăzi, că ei le știu pe toate și că nu au nevoie de nicio nevoință pentru cercetare.

[9] Pentru care nici mulțumesc nu primesc cei ce au făcut și fac astfel, pentru truda lor.