Cântarea Cântărilor și poezia modernă
Părintele Dorin îmi vorbea ieri despre „arhaismul modern al Scripturii”, pe care l-a constatat în urma traducerilor sale din LXX. Înțelegând prin aceasta faptul că limbajul scriptural este foarte vechi/ arhaic, în exprimarea sa profetic-eliptică și adesea în formule greu de înțeles și derutante, fiind, în același timp, în mod paradoxal, foarte modern pentru cineva care cunoaște și prețuiește arta modernă.
De fapt, dacă ar trebui să revedem foarte succint pașii străbătuți de aceasta –, am remarca faptul că romantismul a promovat întoarcerea la Creștinism și la valorile Evului Mediu, iar simbolismul și modernismul (mă gândesc mai mult la poezie) au pus accentul pe semnul lingvistic înțeles ca simbol tainic, profund, uneori polisemantic, dar nu neapărat polisemantic-hazardat (ceea ce e cu totul altceva, însă la noi s-a pus accentul pe teoria din urmă) și pe destructurarea limbajului uzual și totodată uzat, lesne de înțeles, comod și banal, vehicul pentru un mesaj empiric, dar nu și pentru a exprima realități transempirice.
În discuția despre poeticile moderniste, cu toate acestea, n-am prea văzut să fie implicată Biblia. Însă intuiția noastră este că tocmai ea este cea care a determinat această cotitură esențială în poezia modernă.
Când Părintele Dorin a tradus Cântarea Cântărilor, am rămas uluită de calitatea poetic-modernă a limbajului arhaic, mai mult decât atunci când, cu mai mulți ani în urmă, am citit traducerea lui Ioan Alexandru. Și nu este numai cazul acestei cărți a canonului biblic, dar mă opresc totuși, deocamdată, la ea.
Am selectat câteva pasaje spre exemplificare, numai din capitolul al patrulea al cărții:
Iată, ești frumoasă, apropiata mea!
Iată, ești frumoasă!
Ochii tăi [sunt] porumbițe
[ieșite] afară [din] tăcerea ta.
Părul tău [este] ca turmele caprelor
care s-au descoperit din Galaad.
Dinții tăi [sunt] ca turmele cele tunse,
care s-au suit din baie.
Toate purtând-gemeni
și fără-fiu nu este în[tre] ele.
Ca funia stacojie/ roșie [sunt] buzele tale
și vorbirea ta [este] frumoasă.
Precum coaja rodiei [este] mărul tău,
[ieșit] afară din tăcerea ta.
Ca turnul lui David [este] gâtul tău,
cel zidit întru Talpiot.
O mie de scuturi spânzuratu-s-au pe el
[și] toate săgețile celor puternici.
Cei doi sâni ai tăi [sunt] ca doi pui gemeni ai gazelei,
care pasc în crini.
[Am mers] până unde a respirat ziua
și s-au mutat umbrele.
Voi merge eu însumi către muntele smirnei
și către dealul Libanosului.
Toată ești frumoasă, apropiata mea,
și prihană nu este în tine.
Vino din Libanos, mireasă!
Vino din Libanos!
Vei veni și vei trece
din începutul credinței.
De la capul Sanirului și Ermonului,
de la stânile leilor,
de la munții leoparzilor.
Încurajatu-ne-ai inima, sora mea, mireasă /…/
Grădină închisă [este] sora mea, mireasa.
Grădină închisă [și] izvor pecetluit.
Trimiterile tale: paradis al rodiilor.
Cu rod [din] poame, chiprii cu nardii,
nard și șofran,
trestie și scorțișoară,
cu toți copacii Libanosului,
smirnă [și] aloe,
cu toate cele dintâi miruri.
[În el este] izvorul grădinilor
[și] fântâna apei vii
și [se aude] șuierând din Libanos.
Ridică-te, [vântule de] miazănoapte!
Și vino, [vântule de] miazăzi!
Suflă grădina mea!
Să curgă aromatele mele! [etc.]
Dacă aceasta nu este poezie modernă, nu știu ce mai este poezie modernă.
Și acum să ne uităm la un poem al unuia dintre pionierii simbolismului, Baudelaire:
Mon enfant, ma soeur,
Songe à la douceur
D’aller là-bas vivre ensemble!
Aimer à loisir,
Aimer et mourir
Au pays qui te ressemble! /…/
Des meubles luisants,
Polis par les ans,
Décoreraient notre chambre;
Les plus rares fleurs
Mêlant leurs odeurs
Aux vagues senteurs de l’ambre,
Les riches plafonds,
Les miroirs profonds,
La splendeur orientale,
Tout y parlerait
À l’âme en secret
Sa douce langue natale. /…/
Vois sur ces canaux
Dormir ces vaisseaux
Dont l’humeur est vagabonde; /…/
— Les soleils couchants
Revêtent les champs,
Les canaux, la ville entière,
D’hyacinthe et d’or;
Le monde s’endort
Dans une chaude lumière.
(L’invitation au voyage)
Am sentimentul că dorința de evaziune, nostalgia „luminii calde” și a „splendorii orientale”, dorul după arome și parfumuri exotice („cele mai rare flori”, „ambră” și „iacint”), ca și după „dulcea limbă natală” și după însăși „țara care îți seamănă”, reprezintă tot atâtea elemente care descompun nu numai realitatea, ci și limbajul/ expresia, recompunându-le după o altă logică, care se învecinează foarte mult cu cea biblică.
Chiar adresarea, „Copilul meu, sora mea”, seamănă mult cu „sora mea, mireasă”, din Cântarea Cântărilor.
Dacă iubita are o țară care îi seamănă, atunci păruta voluptate ascunde, de fapt, un sentiment mistic.
Îmi pare chiar că Baudelaire a sugerat aici ceva fundamental: limba natală a poeziei este, da fapt, limba profetică a Scripturii.
L’invitation au voyage nu e o poezie erotică. Baudelaire are destule, dar aceasta nu este una dintre ele. Ea, iubita, seamănă cu o țară, pentru că este o țară: țara făgăduinței.
Belșugul aparent terestru și patriarhal din Cântarea Cântărilor, indica, de fapt, același lucru. Mireasa cu părul ca turmele caprelor și cu ochii ca două porumbițe, cu sânii ca puii de gazelă (etc.) întrupează imaginea unei țări iubite, care este „Paradis al rodiilor” cu mii de aromate/ miresme. Este „grădină închisă [și] izvor pecetluit” după care tânjim: Grădina Raiului.
Comentariile noastre literare vorbesc mereu de nostalgia simbolistă după ceva nedefinit, numai că acest vag sau nedefinit este cât se poate de definit în conștiința poeților. Nedefinit este numai pentru cine nu înțelege exprimarea într-adins obscură/ tainică a poeților.
Și la Baudelaire, decorul interior, de la început, se deschide spre câmpii și mări pe care umblă corăbiile dorului după Infinit. După transcenderea acestei lumi și ajungerea în „țara care îți seamănă”.