Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 21 la Faptele Apostolilor [58]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

†

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a.

***

Spuneți, dacă – așa cum stăm noi împreună – împăratul ar trimite și ar chema pe unul dintre noi la palat, ar fi drept, întreb, să lăcrimăm și să jelim? Îngerii sunt de față, trimiși din Cer și de acolo veniți, trimiși de la Împăratul Însuși, pentru a-i chema pe cei împreună-slujitori cu ei, și ce spuneți, plângeți?

Nu cunoașteți ce taină este cea care se petrece, ce cutremurătoare, ce înfricoșătoare și vrednică într-adevăr de imne de laudă? Nu ați învățat ceea ce ar fi trebuit să știți, că aceasta nu este vreme pentru lacrimi? Căci aceasta este o mare taină a Înțelepciunii lui Dumnezeu. Ca și cum și-ar părăsi locuința, sufletul iese, grăbindu-se pe calea către Domnului lui, iar voi jeliți?

Atunci ar trebui să faceți aceasta și în ziua nașterii unui copil: căci aceasta [adormirea] este într-adevăr o naștere și încă una mai bună decât aceea. Căci aici sufletul iese într-o cu totul altă lumină, este eliberat ca dintr-o închisoare, iese ca dintr-o luptă [, ca să meargă la odihnă].

Da, spui tu, e foarte corect să spui aceasta, [dar] în cazul celor de a căror mântuire suntem siguri.

Atunci, ce te împinge pe tine, o, omule, încât, chiar într-o asemenea situație, să nu consideră astfel? Spune, ce poți să osândești într-un copil mic? De ce jelești pentru el? Sau ce [poți osândi] în cel care s-a botezat de curând? Căci și acesta se află în aceeași situație. De ce jelești pentru el?

Căci, precum soarele răsare limpede și luminos, la fel și sufletul, părăsind trupul cu conștiința curată, strălucește cu bucurie.

Nu este astfel spectacolul împăratului venind ca să primească în stăpânire o cetate (ἐπιβαίνοντα πόλεως), nu este astfel acea tăcere plină de groază, ca atunci când sufletul, părăsind trupul, pleacă însoțit de Îngeri.

Gândiți-vă cum este apoi sufletul, în ce mirare, în ce minunare, în ce desfătare! De ce jeliți? Răspundeți-mi! Oare numai în cazul păcătoșilor faceți voi aceasta?

Dacă ar fi așa, nu aș interzice tânguirile voastre, dacă într-adevăr aceasta ar fi scopul. Această plângere ar fi apostolică, aceasta ar fi după modelul Domnului, căci chiar Iisus a lăcrimat pentru Ierusalim. Aș vrea ca tânguirile voastre să fie determinate de această poruncă.

Dar când grăiți cuvintele celui care ar vrea să îl cheme înapoi (pe cel adormit) și vorbiți despre îndelunga intimitate [cu acela] și despre binele/ binefacerea lui, atunci nu din acest motiv jeliți (, pentru că ar fi fost un păcătos), ci [luați aceasta] doar ca pretext ca să grăiți astfel.

Jeliți-l, bociți-l pe cel păcătos, și eu însumi voi da drumul lacrimilor, eu mai mult decât voi, cu cât e mai mare osânda la care este vrednic unul de acest fel. Și eu voi plânge, cu un asemenea scop.

Dar nu numai voi trebuie să-l plângeți pe unul ca acesta, [ci] întreaga cetate trebuie să facă același lucru și toți cei care vă întâlnesc pe cale, așa după cum oamenii îi bocesc pe cei [condamnați,] care sunt duși ca să fie dați morții.

Căci aceasta este într-adevăr o moarte, o rea moarte: moartea păcătoșilor.

Dar (la voi) toate sunt pe dos. [Căci] o astfel de plângere [a celui păcătos] arată o minte înaltă și exprimă multă învățătură, [pe când] cealaltă arată puținătate de suflet.

Dacă am plânge toți cu acest fel de plângere, am îndrepta oamenii pe când ei încă ar fi în viață. Căci, după cum, dacă v-ar fi revenit vouă sarcina să le administrați medicamente care să împiedice moartea trupească, le-ați fi folosit, la fel și acum, dacă această moarte ar fi moartea pe care o plângeți voi, ați fi împiedicat-o să se întâmple, atât în voi înșivă cât și în acela [adormit].

Pe când acum, purtarea noastră este o enigmă perfectă^[1], pentru că stând în puterea noastră să împiedicăm venirea ei [a morții sufletești], o lăsăm să se întâmple și jelim din cauza ei atunci când se petrece [odată cu moartea trupului].

Cu adevărat vrednici de plângere sunt aceia, (atunci când ne gândim) la vremea când vor sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, la ce cuvinte vor auzi atunci, la ce vor suferi! [Căci] acești oameni nu au trăit cu niciun scop. Ba nu, nu cu niciun scop, ci cu scop rău!

Se poate spune în mod potrivit și despre ei: Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-a fi născut niciodată (Mc. 14, 21). Căci ce câștig este acesta, întreb, de a fi petrecut atât de mult timp spre a se răni pe sine însuși? Dacă ar fi trăit degeaba, nu era aceasta, vă întreb, destulă pedeapsă [pentru el]?

Dacă cineva, care a fost angajat ca slujitor 20 de ani ar trebui să afle că a făcut toată munca sa în zadar, nu ar lăcrima și nu s-ar jeli și nu ar gândi despre sine că este cel mai nenorocit om? În vreme ce aici este un om care a pierdut munca unei vieți întregi, [căci] nici măcar o zi nu a trăit pentru sine însuși^[2], ci pentru bogăție, pentru dezmăț, pentru lăcomie, pentru păcat, pentru diavol.

Atunci, spuneți, nu vom boci după un astfel de om? Nu vom încerca să-l smulgem din primejdiile lui? Căci se poate, da, se poate, dacă dorim, să-i micșorăm osânda, dacă facem rugăciuni neîncetate pentru el, dacă dăm milostenii pentru el.

Oricât ar fi de nevrednic, Dumnezeu va ceda în fața stăruinței noastre. Căci dacă Pavlos a arătat milă unuia (care nu i-a cerut mila) și pentru binele altora l-a cruțat pe unul (pe care nu l-ar fi cruțat), cu atât mai mult este cu dreptate pentru noi ca să facem astfel.

Din averea lui sau din a ta sau prin ce mijloace vrei, ajută-l pe el: toarnă untdelemn sau mai degrabă apă. Nu are fapte de milostenie ale lui însuși ca să arate? Lasă-l să aibă măcar pe acelea ale rudelor sale. Nu a făcut niciuna de la sine/ el însuși? Să aibă măcar pe cele care se fac pentru el, pentru ca soția sa să ceară cu nădejde iertare pentru el, în acea zi [a Judecății], întrucât a plătit răscumpărarea pentru el.

Cu cât trebuie să răspundă pentru mai multe păcate, cu atât are nevoie mai multă de milostenii, nu numai pentru acest motiv, ci și pentru că milostenia nu mai are aceeași putere acum, ci cu mult mai mică. Căci nu este același lucru să o fi făcut el însuși sau să o facă altul pentru el. De aceea, puterea [milosteniei] fiind mai mică, să o facem mai mare prin cantitate.

Noi să nu ne îngrijim de [a ridica] monumente [funerare] și nici de comemorări [necreștine]. Aceasta este cea mai mare pomenire: așezați văduvele să stea împrejurul lui [, după ce au primit milostenii, în numele lui, pentru iertarea lui]. Spuneți-le lor numele lui [și] cereți-le lor, la toate, să-și spună rugăciunile lor pentru el, cererile lor [către Dumnezeu]. Aceasta Îl va îndupleca pe Dumnezeu.

Deși nu s-au făcut de către omul însuși, măcar, din cauza lui, altcineva este autorul pomenirii/ milosteniei. Chiar și acesta este tot o lucrare a milostivirii lui Dumnezeu: văduvele stând împrejur și lăcrimând^[3] știu cum să salveze [sufletul], cu adevărat, nu din moartea de față, ci din cea viitoare.

Mulți au avut de câștigat chiar prin milosteniile făcute de alții în numele lor, căci chiar dacă nu au primit desăvârșită (eliberare), măcar au aflat o oarecare mângâiere de atunci înainte. Dacă nu ar fi așa, cum se mântuiesc copiii? Și totuși acolo, copiii înșiși nu contribuie cu nimic, ci părinții lor fac toate^[4]. Și adesea vedem femei dând milostenii pentru copiii lor, deși copiii înșiși n-au dat nimic.

Multe sunt căile prin care Dumnezeu ne dă să ne mântuim, numai noi să nu fim nepăsători!

Dar cum [se vor face acestea] atunci când cineva este sărac?, spui tu.

Iarăși spun, măreția milosteniei nu este măsurată prin cantitatea dată, ci prin scop^[5]. Numai nu da mai puțin decât îți este cu putință [și, dacă faci așa], atunci ai plătit totul^[6].

Dar cum [se vor face acestea] atunci când cineva este părăsit și străin și nu are pe nimeni care să se îngrijească de el?, spui tu. Și de ce nu are pe nimeni, te întreb? În chiar acest lucru îți pătimești/ suporți goliciunea ta, pentru că nu ai pe nimeni care să îți fie prieten în mod cinstit.

Aceasta este astfel orânduită înadins, încât, chiar dacă nu am fi noi înșine buni/ virtuoși, să putem a căuta să avem însoțitori buni și prieteni – [înțelegând prin aceasta] atât soție, [cât] și fiu și prieten – ca să secerăm ceva bun prin ei, un mic câștig, într-adevăr, dar totuși un câștig.

Dacă îți stabilești ca obiectiv să te căsătorești nu cu o femeie bogată, ci să ai o soție devotată și o fiică credincioasă, [atunci] vei câștiga mângâiere. Dacă vei căuta să ai un fiu nu bogat, ci credincios^[7], de asemenea vei câștiga această mângâiere.

Dacă îți faci din acestea obiectivele tale, atunci tu însuți vei la fel ca ei [ca membrii credincioși ai familiei tale]. Și acesta este un lucru al virtuții, să alegi [să ai] asemenea prieteni și asemenea soție și copii.

---

[1] Cu sensul: e de neînțeles.

[2] Pentru mântuirea sa.

[3] Precum pe Tavita.

[4] Mai sus, Sfântul Ioan a vorbit despre copiii mici, care nu sunt de osândit, iar aici vorbește despre milostenii date pentru iertarea copiilor. Nu este însă nicio contradicție. Pentru că mai sus s-a referit la prunci și la copilași de vârstă foarte fragedă, care nu au avut conștiința păcatului înainte de a muri. Aici însă cred că se referă la copii de vârste mai mari, care n-au atins încă maturitatea ca să poată face milostenii din averea lor (pentru că nu dispuneau de ea), dar nici nu mai sunt atât de mici încât să nu poată să facă greșeli și păcate cu voia, cu gândul sau cu fapta. Iar pentru aceștia, dacă Domnul îi cheamă la El, părinții trebuie să facă milostenii, spune Sfântul Ioan, ca și pentru adulți, ca să fie iertate greșelile lor.

După cum se vede, Sfântul Ioan și creștinii din vremea sa nu făceau cum facem noi astăzi, să-i proclamăm automat „îngeri”, dacă au murit, chiar și pe adolescenți și pe cei tineri, chiar trecuți de 20 de ani, doar pentru că ne place nouă să credem că tinerii n-au păcate multe. Și asta cu toate că știm foarte bine că viața lor nu e deloc una de „îngeri”.

Pe de altă parte, auzim foarte des, chiar pe creștinii noștri ortodocși, vorbind despre pomenirile Bisericii noastre ca despre o…datorie pe care o împlinesc, pentru că: așa e datina. Sau: așa am apucat de la strămoși. Numai că aceste explicații arată debusolarea teologică a celor care vorbesc astfel și totala neînțelegere duhovnicească a importanței darului care se face în numele celui adormit.

Dar, pentru că oamenii au din ce în ce mai puțin chef de milostivire și li se pare, de fapt, o pierdere de vreme și o risipă să organizeze mese pentru pomenire sau să împartă săracilor pachete cu daruri, de aceea numesc acest lucru o datină seacă de împlinit sau o datorie, în sensul de corvoadă pe care trebuie să o faci (pentru că „așa am pomenit de la părinți”) și apoi scapi de ea.

Pentru că nu unesc aceste pomeni/ milostenii cu rugăciunea fierbinte pentru cei adormiți și nici nu simt, prin harul lui Dumnezeu, comuniunea duhovnicească în care se află împreună cu cei adormiți și ușurarea de păcate pe care o primesc, și ei și aceia, prin aceste fapte de milostenie.

[5] Iarăși, Sfântul Ioan a vorbit mai sus despre a încerca să suplinim prin cantitatea milosteniilor faptul că cel adormit a fost nepăsător față de mântuirea lui. Pe când aici spune că nu prin cantitate se măsoară măreția milosteniei, ci prin intenție. Încât pare a se contrazice. Însă acestea nu sunt contraziceri decât pentru cei care nu vor sau cărora le e lene să gândească contextul afirmațiilor sale. Pentru că efortul cantitativ mai mare care se cere din partea rudelor celui nepăsător față de viața veșnică nu reprezintă o judecată negustorească sau o dreptate legalistă, ci se integrează în purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de toți oamenii, adesea neînțeleasă și mai presus de percepția noastră, prin care El trimite sau înmulțește ajutorul față de cei lipsiți și disperați. Și totodată îi face mai râvnitori spre cele bune pe cei rămași în urma celui mort în păcate.

Judecățile lui Dumnezeu sunt adânc de taină și necesită multă rugăciune, cugetare pentru a le putea înțelege măcar puțin. Însă, întrucât ne ocupăm tot mai puțin cu gândirea sau reflecția – ca și când acestea ar ține de „matematică superioară” sau de „fizică cuantică” și nici nu ar trebui să ne caracterizeze pe noi toți, ca oameni –, iar rugăciunea trebuie să o facă „preoții în altar” și pentru noi (sau mai citim din când în când niște rugăciuni), de aceea nu ne inițiem deloc în a cunoaște și a trăi viața cu Dumnezeu și teologia slujbelor Bisericii noastre.

[6] Dacă faci milostenie din tot sufletul și pe cât poți tu să faci, din atât cât ai, pentru cei săraci și lipsiți (și aici pot fi multe categorii de oameni, nu numai cerșetorii de la colțul străzii, care adesea au făcut o afacere din a sta acolo; căci pot să existe și săraci duhovnicește, pe care să-i ajuți cu învățătura ta duhovnicească și teologică, ca să-și îndrepte moravurile și să nu mai păcătuiască, să aibă credință și nădejde în Dumnezeu etc.), atunci plătești datoria celui adormit și care a neglijat cele pentru mântuirea sa.

Însă nu trebuie să înțelegem această plătire în contul mortului nepăsător ca pe o negustorie pură, în care dăm bani și cadouri și cumpărăm mântuire. Pentru că Dumnezeu ne mântuiește și pe noi și pe ei (cei adormiți) pentru râvna și dorința bună a sufletului, pentru dragostea și jertfelnicia de care putem fi în stare pentru a veni în ajutorul celui iubit de noi, care a adormit. Dumnezeu nu dă la schimb, pentru lucruri materiale, ci pentru că cel care dă și-ar pune și sufletul, dacă ar putea, pentru cel pentru care dă.

Dimpotrivă, în cuvintele Sfântului Ioan, atunci când vorbește de plată, trebuie să simțim nădejdea mai presus de logică în milostivirea lui Dumnezeu, care îngăduie, chiar și după moartea omului nepocăit, să mai existe încă o cale de mântuire. Atunci când omul, după părerea noastră omenească, n-ar mai fi vrednic de milă.

[7] Adică să îți crești copiii, să îi dai la școală și să le susții educația nu cu scopul ca ei să devină bogați (care este singurul scop pe care îl nutresc, astăzi, mulți dintre români), ci cu acela ca să devină oameni învățați virtuoși și credincioși.

Întreaga societate românească actuală merge prost și e stăpânită de corupție pentru că, din fașă, scopul prestabilit al educației copiilor este unul prost și rău, adică acela ca, în urma anilor de studii, copiii să o ducă cât mai bine, să fie bogați și să se lăfăie în bani, dacă se poate.

Am trăi cu toții bine dacă oamenii nu ar mai vâna facultățile din care ies bani și posturile „bune” pentru copiii lor și dacă copiii ar fi încurajați să-și urmeze fiecare vocația (adică: chemarea de la Dumnezeu) și nu am avea peste tot oameni incompetenți, angajați prin pile, mite și nepotisme.

Corupția din guvernele și parlamentele noastre o începe și o susține în mod permanent omul de jos, care corupe tot ce poate în jurul lui, numai să îi fie bine, dar i se pare că nu e vinovat, doar pentru că nu învârte tot atât de mulți bani ca cei de sus.

Însă acestea se întâmplă pentru că oamenii nu sunt credincioși și nu vor să își învețe copiii să fie credincioși, cu tot ceea ce derivă din aceasta: să respecte și să iubească munca, să fie blânzi, buni, împăciuitori, sârguitori, înțelepți și competenți în tot ceea ce fac. Să fie, adică: exemple de ortodocși pentru toată lumea.

Dimpotrivă, chiar dacă au credință sau spun că au, mulți dintre românii noștri o ascund după ușă ca pe o coadă de mătură atunci când ar trebui să o afișeze și să arate că tot ceea ce sunt ei, în sens bun, este rodul credinței. Și aici un mare rol îl joacă ceea ce au fost învățați în familie și ce au înțeles din comunitatea în care au crescut.

Însă, fără credință nu vom avea oamenii competenți de mâine, în toate domeniile, care să ducă România mai departe, ci hoarde de avari care se vor gândi numai la cum să ajungă mai sus și ce să fure mai repede.

Și pentru aceasta nu sunt de vină guvernele, ci fiecare părinte în parte, care nu și-a făcut datoria de om credincios.