Reîntoarcere la Nichita [9]
„Pe mine însumi mă dor” și „n-am să știu că și tu/ te dori pe tine asemeni”. Conjugarea paradoxală a verbelor e o caracteristică a liricii lui Nichita.
E foarte posibil ca literatura veche, Cantemir îndeosebi, cu Ieroglifica sa, să-i fi fost maestru în această privință, a libertăților de limbaj, care se manifestă mai ales în direcția formării cuvintelor și a conjugărilor neobișnuite de care aminteam.
Apropo, însă, de „mă dor” și „te dori”, am aflat la Dosoftei aceeași tactică poetică (să-i zicem), atunci când spune: „am luat și durum și născum”.
Probabil că Nichita n-a cunoscut acest exemplu, care e parte din transpunerea unei rugăciuni a Sfântului Isaias: „Pentru frica Ta, Doamne, în zgău [pântece] am luat și durum și născum, Duh de spăseniia Ta [Duhul mântuirii Tale], carea feacem pre pământ”[1].
Sunt convinsă, însă, că poetului nostru i-ar fi plăcut foarte mult acest „durum și născum”, care poate caracteriza și experiența nașterii poeziei sale.
Așa cum l-a ținut minte și l-a evocat, de mai multe ori, pe acel „șezum și plânsăm” (Ps. 136, 3, Psaltirea în versuri), cu atât mai mult l-ar fi impresionat acest „durum și născum”, pe care, extrapolând, îl putem socoti o formulă metonimică, atât pentru ceea ce încearcă să exprime poetul în Enghidu, cât și în toată poezia sa.
Căci „cuvintele sunt pruncii pe care-i alăptăm/ cu viața noastră” (Palatul vulturului din vol. Opere impersonale).
Poate că nu degeaba au plecat amândoi în veșnicie în aceeași zi, la început de iarnă, când cade prima zăpadă, lăsându-ne nouă ninsori de candori în versuri. „Ninsoarea e umbra de la stele”, zicea Nichita (Învățăturile cuiva către fiul său, în vol. Epica magna)…
Și dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veșnică creștere…
Nichita pare strivit de acest sentiment al universului neîncăpător pentru gândul sufletului său, încât lumea întreagă îi apare ca un „pat”…al lui Procust, „totdeauna neîncăpător gândului meu/ în veșnică creștere”.
În volumul anterior scrisese Lauda omului:
Din punctul de vedere-al copacilor
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii – o emoție copleșitoare…
Ei sunt niște fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!
Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare…
Sunt mișcare-adăugată la mișcare,
și lumina ce-o zărești, din soare!
Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripile crescute înlăuntru,
care bat, plutind, planând,
într-un aer mai curat – care e gândul!
Deși, față de inovațiile stilistice extraordinare pe care le-a adus Nichita în poezia românească, această poezie nu pare, ea însăși, un mare salt, totuși, dacă o judecăm ca perspectivă poetică și ontologică, aduce o viziune înnoitoare care depășește cu mult ce au gândit vreodată alți mari poeți ai României.
Și mă gândesc la Blaga, care ar putea fi bănuit, numai după o anumită sonoritate a ideii, că ar fi putut să o scrie și el. Însă este o impresie falsă.
Astfel, dacă despre Eminescu s-a spus că, părând a mai păstra câte ceva din poezia pașoptistă, ca stil, a făcut însă un salt enorm în gândire (cugetarea înaltă fiind cea care atrage apoi, după sine, și rafinamentul poetic excepțional), încât lirica lui Eminescu nu mai suportă comparație cu nimic din poezia anterioară, prepașoptistă și pașoptistă, tot la fel și despre Nichita se poate spune că, reînnodând legătura cu poezia modernistă interbelică, o întrece însă, atât prin profunzimea gândirii și a problemelor ridicate, cât și prin reinventarea limbajului poetic (cu excepția lui Arghezi). Deși diferența nu este, în acest caz, tot atât de mare ca între Eminescu și pașoptiști.
Revenind la poezie…omul gândește și conștiințele lucrurilor fără conștiință. Pentru că el nu poate să conceapă existența a ceva fără conștiință.
Omul are conștiință în toate simțurile sale (în văz, în auz, în miros, în pipăit), după cum a spus Nichita de multe ori. Fiecare percepție a sa e o antenă a conștiinței. De aceea, orice întâlnește omul, el transformă în conștiință, chiar dacă e un lucru irațional, lipsit de conștiință.
Omul e posesorul unui laser interior nevăzut, cu care decriptează și citește ADN-ul conștiinței tuturor lucrurilor, care nu se vede. Așa încât Nichita poate descoperi și înțelege un punct de vedere al copacilor, un punct de vedere al pietrelor, un punct de vedere al aerului etc.
Există rațiuni inseminate de Dumnezeu în lucruri, care sunt compatibile cu rațiunea umană și, totodată, rațiuni greu de neînțeles pentru rațiunea noastră discursivă…prin care lucrurile iraționale ne percep cumva, la rândul lor, pe noi și pe celelalte existențe. Însă, față de toate celelalte făpturi, numai oamenii sunt păsări ale gândului.
Dar există o rețea de comunicare cu nenumărate ramificații în univers – un fel de www cosmic și dumnezeiesc –, prin care chiar și lucrurile fără conștiință sunt comunicante.
Într-un alt poem, din vol. Obiecte cosmice, va spune: „Ea are gura-n călcâie. Ea se hrănește mergând/ pe muchia unde materia/ se schimbă în gând” (Ideea cu gură).
Dacă, pentru Dosoftei și Eminescu, Dumnezeu a zidit toate „cu gândul” (Ps. 135, 17 etc., Psaltirea în versuri) și toate sunt plasticizarea gândirii lui Dumnezeu (împrumutăm exprimarea teologică a Părintelui Stăniloae)[2], iată că la Nichita întâlnim și ideea că omul (omul poetic, mai bine zis) este un „mecanism” dumnezeiesc (lăsat de Dumnezeu), care poate să macine materia până la gând. Adică poate să ajungă la substratul ei inefabil, care e gândul.
Dar să ne întoarcem la Enghidu:
II
Ca să fie ceva între noi, altcineva – sau eu
însumi – am botezat ceea ce însumi eu făcusem,
rănindu-mă,
mereu împuținându-mă, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fără pricină, ori numai pentru că așa mi-au
surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
cărei alte dureri i-ai spus astfel?
Desigur, înălțimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
ca pe o suliță fără întoarcere,
tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, și-ar trebui
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,
căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?
III
Joc de treceri, mai iuți, mai încete,
pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
arbori, pietrele și râul,
deasupra mai încetului meu trup
târându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
și după aceea.
IV
Și când toate se șterg, ca într-o scoică mările,
nimic nemaifiind, decât în ochii celor
care nu sunt, trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
nu există.
Ceea ce e unic el însuși se doare pe sine, măsurând ca la toance[3],
în munți, trecerea timpului, știindu-se singur,
schimbând cu jur împrejurul lui nume de lucruri.
Prietenia se întemeiază pe vorbire: „ar trebui/ să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând/ de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut”. Între multe cuvinte care se spun și care „nu există”, există însă o întrebare fundamentală: „O, prietene, cum este albastrul tău?”. Pentru că, dacă el a numit cerul cu numele „albastru”, întrebarea esențială, pentru cel ce e prieten adevărat, este: cum este cerul tău?
Pentru că, dacă inițial cuvântul „albastru” pare să denumească un cer obișnuit, care este o „durere” din cauza depărtării (orice este o „durere” din cauza depărtării, a alterității), întrebarea din urmă schimbă această semnificație.
Deci: ce este/ care este cerul tău?
Cu alte cuvinte: în ce crezi în mod fundamental, care este cerul veșniciei tale? Cine este Dumnezeul tău?
Aceasta este întrebarea importantă, fundamentală, oricât de…„moderni” ar fi oamenii. Pentru că e o mare diferență între a crede într-un Dumnezeu care e Treime de persoane și Iubire din veșnicie și a crede într-un Dumnezeu care e Singurătate din veșnicie. Sau între a crede că lumea e creația iubită a unui Dumnezeu care Se întrupează pentru ea ca să o mântuiască, și a crede că lumea e visul inconsistent al unui Brahman.
Pentru că Dumnezeu e idealul cel mai înalt al omului. Și cum e Dumnezeul tău, așa ești și tu.
Cum e „albastrul tău”, așa ești și tu. Așadar: „O, prietene, cum este albastrul tău?”.
Doi prieteni nu pot vorbi cu adevărat, dacă nu își mărturisesc crezurile cele mai intime, credințele cele mai sfinte.
Pentru că – ne spune Nichita în continuare – timpul trece și ia cu el și durerile noastre, vine moartea și omul care a fost pe pământ nu va mai fi niciodată pe pământ. Unicitatea fiecărui om e irepetabilă.
Pe acest pământ nu va mai fi un alt om „asemenea” celui care a fost, pentru a putea respira aproape aceeași conștiință.
Însă omul va exista și după ce va ieși din acest timp, din această durată existențială: „Timpul, el singur peste tot, eu însumi,/ și după aceea”.
Trupul este doar…„încetul meu trup/ târându-se de gând, asemenea caprelor, seara,/ de funie”. Comparația și formularea sunt de inspirație biblică, în mod evident și evident intenționat.
Sufletul/ gândul/ cuvântul omului rămâne în urma lui, după cum va preciza Nichita și mai târziu: „Eu sunt un cuvânt care se rostește/ lăsând în urma lui un trup” (Înaintare, din vol. Epica magna).
Însă poetul ne-a lăsat și o mărturisire importantă legată de acest poem. E mai lungă, dar cred că merită amintită:
„În poate cel mai vechi poem scris al lumii, Ghilgameș, eroul are percepția morții abia în momentul în care Enghidu, cel mai bun prieten al său, moare. Până atunci Ghilgameș ucisese lei, învinsese mortal dușmani, dar ei erau dintr-o zonă dinafara conștiinței lui de sine. De aceea anularea lor totală semnifica numai o victorie a sinelui, dar nu și moartea, pentru că moartea nu poate avea o înfățișare concretă, decât prin anularea sinelui.
Dar Enghidu, prietenul lui Ghilgameș, nu era însă decât un alter ego. Un soi de contemplare a sinelui dinafara lui însuși. De aceea moartea lui Enghidu, «prietenul meu care ucise cu mine lei», este însăși moartea sinelui, pe planul contemplării lui însuși. Este însăși moartea contemplației, adică a legăturii prime, a sinelui cu lumea. […]
De aici și brusca lui hotărâre de a căuta nemurirea. De aici și periplul până la Utnapiștim, unicul om nemuritor al lumii de oameni. De aici și strania rezolvare a celui mai vechi poem, care are ca impuls tema căutării vieții fără de moarte, și anume însăși scrierea lui, a poemului, în cuvinte.
Cuvintele, din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane. Ele supraviețuiesc. Prin ele insul capătă nemurire, capătă viața fără de moarte. […]
Faptul că pleacă în căutarea nemuririi nu este altceva decât argumentarea artei, descrierea pricinii artei. […]
«Nu credeam să-nvăț a muri vreodată» e cel mai vital vers pe care-l cunosc, alături de: «A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!». «Nu credeam să-nvăț a muri vreodată» este versul unui învingător, al unui om care a supraviețuit. Al poetului care a supraviețuit cel mai intens în literatura noastră, pentru că a exprimat cel mai acut pricina și sensul literaturii: a fi [omul în veșnicie]”[4].
Și ne bucurăm, uneori, de astfel de explicații extinse, pentru că Nichita a vrut să-și creeze cititorii, după cum însuși a mărturisit:
„Mi-am pierdut zile bune din viață sau, poate, dimpotrivă, am câștigat zile bune din viață discutând cu cititorii mei. Lectura unei cărți vii, a unei sensibilități vii, adeseori, este la fel de importantă pentru un poet cum e lectura cărților tipărite. […]
Autorul este desăvârșitul personaj propus de operă. Opera poetului niciodată nu propune pe poet. […] Opera creează nu un personaj, ci o mulțime de personaje, adică cititorii ei. Moralitatea operei este de a crea personagii în personalitatea cititorilor”[5].
Rolul operei poetice (și nu numai), adică, este acela de a crea personalitatea cititorului, de a-l ridica din mediocritatea lui și de a-i construi o personalitate, sprijinindu-se de personalitatea autorului.
Iar Nichita a crezut sincer în dialog, în relație, în munca împreună, cu oamenii.
[1] Dosoftei, Psaltirea de-nțăles, op. cit., p. 679.
[2] A se vedea comentariul nostru de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/.
Acest comentariu a intrat ulterior (ca toate celelalte pe care le-am scris pe platforma noastră online, despre Eminescu), în cartea Epilog la lumea veche, vol. I. 2, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.
[3] Toancă, toance = cotitura unei ape curgătoare repezi; vârtej, bulboană, vâltoare, cf. https://dexonline.ro/definitie/toance.
[4] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 17-18.
[5] Idem, Antimetafizica, op. cit., p. 293.