A 5-a predică la comentariul hrisostomic la Romani
Prima, a doua, a 3-a și a 4-a predică.
Iubiții mei,
venirea noastră în sine și pocăința încep când noi renunțăm la închipuirea de sine. Când ieșim din fanteziile despre noi înșine, când ieșim din plăcerea de noi înșine, pentru ca să ne recunoaștem…păcătoși înaintea lui Dumnezeu. Pentru că numai atunci când nu mai căutăm să ne îndreptățim pe noi înșine, față de noi și față de alții, când nu mai căutăm să ne lăudăm pe noi înșine, ajungem să vedem în noi înșine răul pe care l-au adus păcatele noastre.
Căci închipuirea de sine acoperă, ca o ceață, adevărata noastră realitate. Dar când renunțăm la ea, când ne vedem așa cum suntem, nu mai găsim nimic bun în noi, ci numai păcat, numai decădere. Și de la această vedere interioară vine străpungerea inimii, vine durerea, vine umilința, vine pocăința noastră.
Căci, ne spune Sfântul Apostol Pavlos, „socotim [cu] credința a se îndrepta omul [λογιζόμεθα πίστει δικαιοῦσθαι ἄνθρωπον] [Rom. 3, 28, BYZ]. Pentru că credința e aceea care ne îndreptează prin faptele ei. Prin credința cea dreaptă a Bisericii noi ne sfințim viața.
De aceea, vederea păcatelor noastre e începutul îndreptării noastre, pentru că noi vedem cine nu suntem și, în același timp, cine trebuie să fim. Ne vedem păcătoși, dar înțelegem că Dumnezeu ne cheamă la sfințenia Lui. Iar îndreptarea noastră din păcat, din moarte, înseamnă tot acest drum continuu, interior, al curățirii și al umplerii noastre de har și al sfințirii noastre.
Pentru că nu suntem îndreptați de El, prin har, doar pentru câteva minute, ci pentru a fi astfel în întreaga viață și veșnicie. De aceea, când El ne ridică din morți prin Botez și, apoi, când cădem în păcate, prin pocăința noastră, ne ridică pentru ca să ne îndreptăm continuu întru El. Pentru ca, prin poruncile Lui, noi să trăim după voia Lui, care e dreptatea noastră.
Ajungând la Rom. 3, 29 cu comentariul său, Sfântul Ioannis Hrisostomos subliniază faptul că iudeii necinsteau slava lui Dumnezeu atunci când considerau că El trebuie să fie doar Dumnezeul lor și nu al tuturor[1]. Însă și noi necinstim slava Lui, atunci când considerăm că mântuirea este ușoară, că ea nu presupune asceză continuă. Dar o necinstim și atunci când considerăm că unii nu se pot mântui. Pentru că Dumnezeu voiește ca noi să ne mântuim cu toții și nu doar unii.
Și când acționăm noi împotriva voii lui Dumnezeu cu oamenii?
Când suntem răzbunători, când suntem șovini, când suntem exclusiviști. Căci atunci când ne răzbunăm pe alții, pentru că ne-au greșit cu ceva sau pentru că nu sunt ca noi, sau când îi smintim pe oameni prin comportamentul nostru, atunci luptăm împotriva mântuirii lor. Când considerăm că noi, ca neam sau ca familie, suntem superiori altora, și când îi excludem pe alții din diverse considerente și spunem tot felul de minciuni la adresa lor, atunci îi socotim nevrednici de mântuire. Adică de iertarea lui Dumnezeu.
Însă Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la mântuire! El îi cheamă pe toți cei păcătoși, pe toți cei bolnavi de patimi grele ca să se îndrepteze. Și dacă nu privim cu o astfel de inimă voia lui Dumnezeu, adică cu inimă smerită și doritoare de bine pentru toți, ne facem în inima noastră o imagine idolatră despre Dumnezeu. Ne facem o imagine falsă despre Dumnezeu, dacă Îl privim ca pe un Dumnezeu exclusivist, rece și răzbunător.
Sfântul Ioannis ne spune că legea Vechiului Testament a premers credinței noastre, dar că credința noastră e cea care îl îndreptează pe om[2]. Însă credința nu a desființat legea, ci a desăvârșit-o[3]. Pentru că în cap. al 3-lea de la Romani, Sfântul Pavlos a arătat că și fără lege se poate îndrepta omul, că legea nu l-a îndreptat pe om și că credința nu se războiește cu legea Vechiului Testament ci lucrează împreună cu ea[4].
Însă Sfântul Ioannis Hrisostomos nu vorbește despre o îndreptare prin har care exclude aportul omului. Adică el nu vorbește despre o mântuire exclusiv dumnezeiască, așa cum propovăduiesc azi, în mod fals, multe culte neoprotestante, scoțând din drumul mântuirii orice asceză și curățire de patimi. Căci pentru el mântuirea nu însemna doar ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Ci el ne spune că noi, cei care ne-am îndreptat – care ne-am îndreptat prin credință și prin Botez – trebuie să arătăm și o viață bună[5]. Și expresia cea mai evidentă a vieții bune, duhovnicești, ne spune Sfântul Ioannis, este dragostea[6]. Pentru că dragostea protejează și dovedește prin fapte[7] atașamentul ei. Și el vede toate faptele bune ale noastre drept consecințe ale dragostei noastre[8]. Ale iubirii noastre față de Dumnezeu și de oameni.
Căci a avea dragoste, ne spune Sfântul Ioannis Gură de Aur, înseamnă „a dezlega foamea săracului, a veni în ajutorul celor bolnavi, a scăpa pe cineva din primejdii, a plânge cu cei ce plâng, a te veseli cu cei ce sunt veseli”[9]. Adică a avea dragoste înseamnă a dovedi continuu prezența ei în ființa noastră. A o dovedi prin tot ceea ce facem. După cum, a ni se răci dragostea în noi, înseamnă a renunța la a o arăta, la a o transforma în fapte.
Și când nu mai arătăm dragostea credinței noastre, atunci și noi cădem din credință. Păcătuim. Ne arătăm necredincioși și reci, indiferenți față de aproapele nostru.
Iar Sfântul Ioannis Hrisostomos analizează cu foarte mare seriozitate ce se întâmplă atunci când noi începem să îi invidiem pe oameni[10].
Căci în momentul când noi ne umplem de invidie pe cei care sporesc în Biserică, noi atunci nu ne împotrivim oamenilor, ci voii lui Dumnezeu[11]. Tulburarea noastră interioară, lupta noastră continuă cu cei care sporesc după voia lui Dumnezeu, e o războire a Bisericii împreună cu diavolul[12]. Însă, continuă Sfântul Ioannis, invidioșii, cei care se luptă cu Biserica și cu voia lui Dumnezeu, fac mai mult rău decât diavolul[13]. „Fiindcă de diavol este cu putință de a se păzi cineva, pe când aceștia, sub masca prieteniei, aprind pe furiș focul, în care, de unii singuri, ei mai întâi se bagă. [Căci] pătimesc de o boală care nu numai că nu merită mila și compătimirea altora, ci are în sine chiar mult ridicol”[14].
De ce este ridicolă invidia? De ce este caraghioasă această patimă, care omoară oameni și face mult rău în Biserică și în lume? Pentru că nu suportă binele altora și, implicit, ajutorul lui Dumnezeu în viața altora. Ei luptă împotriva voii lui Dumnezeu, luptă împotriva a ceea ce bun și frumos în oameni, luptă împotriva realizărilor bune ale oamenilor. Pentru că invidia se luptă mai întâi de toate cu virtutea și nu cu parvenitismul. Deși, în zilele noastre, am început să îi urâm nu numai pe cei care sporesc în bine, dar și pe cei care sporesc în rău…însă au notorietate publică. Adică îi invidiem și pe delincvenții de tot felul, dorindu-le banii și huzurul acelora. Traiul lor comod și lipsit de griji.
Însă Sfântul Ioannis Hrisostomos consideră invidia o patimă catastrofală pentru om. Căci, „chiar dacă ar face cineva minuni, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar posti, chiar dacă s-ar culca pe jos, pe pământ, și prin această virtute ar ajunge la înălțimea Îngerilor, totuși, prin asemenea faptă [a invidiei] va fi mai pângărit decât curvarii și preacurvarii, și mai nelegiuit decât tâlharii și profanatorii de morminte”[15].
Pentru că invidiosul luptă cu Biserica și cu voia lui Dumnezeu. Invidiosul îl calomniază pe cel bun, îl prezintă în mod negru, mereu, în discuțiile cu oamenii, și prin aceasta, îl prezintă pe cel bun ca pe un om rău.
De aceea, Dumnezeiescul Ioannis ne sfătuiește să ne învățăm copiii mai degrabă să fie virtuoși decât să le dăm bogății[16]. Căci bogățiile îi vor face să fie nelucrători, pe când virtutea te face să fii lucrător tot timpul.
În Omilia a 8-a, el începe să tâlcuiască cap. al 4-lea din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavlos[17]. Și subliniază că noi ne îndreptăm prin credință, ca și Sfântul Avraam, Patriarhul[18]. Pentru că Sfântul Avraam este Părintele celor netăiați împrejur dar și al celor tăiați împrejur[19], pentru că el a crezut în El și apoi a fost tăiat împrejur.
De aceea, concluzionează el, este ridicolă tăierea împrejur dacă înăuntrul ei nu e credința[20]. Căci avem nevoie de credință, pentru că ea este mai veche decât tăierea împrejur și mai puternică decât legea, pentru că ea a alcătuit legea[21].
Însă credința atrage harul și harul împlinește făgăduința lui Dumnezeu. Iar unde e harul lui Dumnezeu, acolo este și iertarea Lui[22].
Tocmai de aceea noi trebuie să căutăm mereu iertarea lui Dumnezeu, pentru ca să ne umplem de harul Lui. De harul Lui care ne curățește de păcatele noastre.
De aceea, spre finalul predicii de față, el ne deplânge viața noastră de după ce ieșim de la Biserică[23]. Și ne spune că mințim mult, că viclenim mult, că dragostea o călcăm în picioare și aprindem războiul între noi din orice[24].
Și, în loc să ne pocăim, noi ne găsim îndreptățiri hilare, care nu ne folosesc la nimic.
Așadar, iubiții mei, pocăința ne face curați de păcate și, prin ea, putem să ne apropiem de Domnul! Căci împărtășirea cu El, Cel euharistic, e o înarmare a noastră împotriva demonilor[25]. Și dacă ne înarmăm împotriva demonilor, atunci ne și luptăm cu patimile din noi, pe care le-am lăsat să crească în noi datorită păcătuirii noastre.
Și ultima pomenire a predicii Sfântului Ioannis e despre omorârea Sfântului Abel de către Cain, fratele lui[26]. Care e tot la fel de gravă ca omorârea oamenilor prin minciună, prin batjocorirea lor, prin minimalizarea lor.
Fiindcă atunci când noi ne facem motiv de păcătuire pentru alții, noi ne facem criminali ai altora. Când îi terorizăm pe alții, când îi ducem la disperare, când îi lăsăm să moară pe alții, atunci suntem tot ucigași.
De aceea, pentru toate acestea și pentru multe altele trebuie să ne pocăim!
Trebuie să ne pară rău și să cerem iertare lui Dumnezeu pentru ele. Și El ne va milui pe măsura durerii și a îndreptării noastre. Pe măsura conștientizării faptelor noastre. Amin!
[1] PG 60, col. 446/ ed. Athanasiu, 1906, p. 97. [2] PG 60, col. 447/ Idem, p. 98. [3] Ibidem/ Idem, p. 99. [4] Ibidem/ Ibidem. [5] Ibidem/ Ibidem. [6] Ibidem/ Ibidem. [7] Ibidem/ Ibidem.[8] Ibidem/ Ibidem.[9] Ed. Athanasiu, 1906, p. 99. Am diortosit textul.
[10] PG 60, col. 447/ ed. Athanasiu, 1906, p. 100. [11] Idem, p. col. 448/ Ibidem. [12] Ibidem/ Ibidem. [13] Ibidem/ Ibidem. [14] Ed. Athanasiu, 1906, p. 100. Am diortosit textul. [15] Idem, p. 101. Am diortosit textul. [16] Idem, p. 108. [17] PG 60, col. 453/ ed. Athanasiu, 1906, p. 110. [18] PG 60, col. 457/ Idem, p. 114. [19] Ibidem/ Idem, p. 115.
[20] PG 60, col. 458/ Idem, p. 117. [21] Ibidem/ Ibidem. [22] PG 60, col. 459/ Idem, p. 118. [23] PG 60, col. 464/ Idem, p. 127. [24] PG 60, col. 465/ Idem, p. 128. [25] PG 60, col. 466/ Idem, p. 129. [26] Ibidem/ Idem, p. 130-131.