Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile 23 și 24 la Faptele Apostolilor [69]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

†

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a.

***

Nu vezi că un număr atât de mare de oameni suferă pedepse? Dumnezeu (zici tu) îngăduie ca să fie aceste lucruri. Folosiți-vă așa cum trebuie de sănătatea trupului, pentru sănătatea sufletului.

Dar vei zice: La ce-mi trebuie munca și truda [asceza] dacă stă în puterea mea să renunț la toate (păcatele) fără muncă?

În primul rând, acest lucru nu e sigur[1]. Se poate întâmpla ca cineva nu numai să nu renunțe la păcatele sale, fără muncă [a ascezei], ci și să plece de aici [, din această lume,] cu toate păcatele [pe care le-a făcut în viață] asupra sa[2]. Totuși, chiar dacă acest lucru ar fi sigur, chiar și așa argumentul tău nu poate fi primit.

El [Dumnezeu] te-a adus pe tine la întreceri/ lupte [duhovnicești]: acolo sunt armele de aur. Când ar trebui să le iei și să le folosești, [atunci] tu își dorești [mai degrabă] să fii salvat fără glorie și să nu faci niciun lucru bun![3]

Spuneți, dacă ar izbucni războiul și împăratul ar fi de față, [și] dacă ați vedea încleștări în mijlocul falangelor dușmane, tăindu-i la pământ, provocându-le sute de răni, alții împungând (cu vârful sabiei), alții hărțuind [dușmanii] (ba aici, ba acolo), alții năvălind călare; și pe aceștia lăudați de Împărat, admirați, aplaudați, încununați.

[Iar] pe alții, dimpotrivă, [i-ați vedea], considerând despre ei că sunt bine departe [de focul luptei], dacă nu sunt răniți și rămânând în ultimele rânduri și stând leneși acolo.

Iar apoi, după sfârșitul războiului, cei dintâi [sunt] aleși [dintre luptători și] chemați, [fiind] cinstiți, numele lor fiind strigate de crainici [în auzul tuturor]. În vreme ce, ale celor de pe urmă, nici numele nu le sunt cunoscute, iar răsplata lor, pentru ceea ce au săvârșit, este numai aceea că sunt sănătoși.

[Deci] cărei părți ați vrea să aparțineți? Chiar dacă ați fi făcuți din piatră, chiar dacă ați fi mai proști și decât lucrurile fără judecată și fără viață, nu ați vrea, de zeci de mii de ori mai bine, să aparțineți celei dintâi[4]?

Da, vă rog și vă implor! Căci dacă ar fi fost nevoie să cădeți luptând, n-ați fi ales să faceți aceasta mai degrabă[5]?

Nu vedeți cum este cu cei care au căzut în bătălii, cât de cinstiți sunt, cât de slăviți? Și totuși ei au murit cu moarte, după care nu au primit nicio cinstire de la împărat[6].

Dar în celălalt război [, în cel duhovnicesc,] nu este nimic de acest fel, ci, fără îndoială, vei fi arătat [Împăratului ceresc] cu rănile/ cicatricile tale. Care cicatrici, chiar și fără prigoniri[7], să ne fie nouă dat să le arătăm[8], prin Iisus Hristos, Domnul nostru, împreună cu Care Tatălui și Duhului Sfânt fie slava, stăpânirea și cinstea, acum și pururea și în veacul fără de sfârșit. Amin.

*

Omilia XXIV

Încă grăind Petros cuvintele acestea, a căzut Duhul Sfânt peste toți cei care ascultau cuvântul.

Și au fost uimiți cei credincioși dintre ai tăierii-împrejur, câți au venit împreună cu Petros, că și peste neamuri a fost vărsat darul Sfântului Duh.

Căci îi auzeau pe ei grăind [în] limbi și mărind pe Dumnezeu (10, 44-46).

Luați aminte la rânduiala providențială a lui Dumnezeu. El nu suportă să aștepte să se termine cuvântarea [Sfântului Petros], nici [nu așteptă] ca, la porunca lui Petros, să se întâmple Botezul [celor ce au crezut în cuvintele lui], ci, când El a făcut să fie limpede [pentru toți] cât de minunată era starea minții lor, și când s-a făcut început pentru lucrarea învățăturii, [atunci] și ei au crezut fără de îndoială că Botezul este lăsarea păcatelor, [și] atunci, numaidecât, vine [și] Duhul peste ei.

Acum, aceasta s-a făcut prin rânduiala de așa fel a lui Dumnezeu, încât să îi procure lui Petros un mare temei de îndreptățire.

Și nu numai că S-a pogorât Duhul Sfânt peste ei, ci [și] grăiau în limbi: ceea ce era lucrul care i-a uluit pe cei care veniseră împreună [cu Sfântul Petros].

Lor, tuturor[9], nu le plăcea situația. De aceea, întreaga [muncă de convingere a lor] este a lui Dumnezeu. În ceea ce îl privește pe Petros, aproape că se poate zice că este de față numai pentru a fi învățat [și el] lecția (împreună cu ei), [aceea] că trebuie să se îngrijească de neamuri și că ei înșiși sunt cei prin care acest lucru trebuie făcut.

Căci întrucât, după aceste mari evenimente, încă se întreba despre acest lucru, atât în Chesaria, cât și în Ierusalim, cum ar fi fost dacă aceste (semne/ mărturii) nu ar fi mers, pas cu pas, în ritmul lucrurilor? De aceea, aceasta se întâmplă cu o oarecare abundență [de semne/ minuni].

Petros observă folosul său și vedeți pledoaria pe care o face, datorită acestui lucru:

Au doară poate cineva să oprească apa, [ca] să nu fie botezați aceștia, care au primit pe Duhul Sfânt ca și noi? (10, 47).

Luați aminte la scopul la care îi aduce, [la felul] cum s-a străduit să scoată acest lucru la lumină. Încât el a fost (pe de-a-ntregul) cu această minte!

Poate cineva, întreabă el, să oprească apa? Aproape că putem spune că este vorbirea cuiva care, în mod biruitor, insistă pe avantajul său (ἐπεμβαίνοντος), împotriva cuiva care ar interzice [aceasta], care ar zice că acest lucru nu ar trebui să se întâmple.

În întregime, lucrul este săvârșit, spune el [cu alte cuvinte], [adică] partea fundamentală a problemei, Botezul cu care noi ne-am botezat.

Și le-a poruncit [ca] pe ei să-i boteze în numele Domnului (10, 48).

După ce s-a lămurit pe sine, atunci [numai], și nu mai înainte, le-a poruncit lor să fie botezați, învățându-i pe ei prin înseși faptele [acestea]. [Pentru că] astfel[10] era neplăcerea evreilor [, pe care] o aveau față de aceasta[11]. Astfel că el primul [Sfântul Petros] se lămurește pe sine, deși faptele [cele petrecute] strigau tare [în favoarea botezului neamurilor], și apoi dă porunca.

Atunci l-au rugat pe el – și bine au făcut – să rămână câteva zile (10, 48).

Și de aici înainte, cu mult curaj, el întârzie [printre cei de alt neam].

---

[1] Nu e sigur că poți să te pocăiești, chiar dacă vrei acest lucru. Nu pentru că păcatul te-ar sili mai presus de voința ta, ci pentru că, de multe ori, mai mult ne imaginăm că dorim și că suntem în stare să ne pocăim pentru păcatele noastre, decât să ne pocăim cu adevărat.

[2] O asemenea „pocăință” fără muncă/ asceză aspră și dureroasă propovăduiesc protestanții și neoprotestanții. În toate predicile neoprotestante de la noi, din ziua de astăzi, se vorbește despre o „pocăință” prin care se înțelege, de fapt, numai intrarea în secta lor și renunțarea la păcate grosolane: băutura, fumatul, curvia, avortul – și această renunțare fiind, de multe ori, numai în ochii lumii, pentru că noii convertiți dintre „păgânii ortodocși” (așa cum ne numesc neoprotestanții) continuă să le practice în ascuns.

Deși au început să vorbească și ei, din ce în ce mai des, despre comentariile scripturale și învățătura Sfinților Părinți, ei nu au câtuși de puțin, prin tradiția lor, ideea de pocăință și asceză curățitoare, așa cum sunt acestea înțelese în Biserica Ortodoxă. Ba dimpotrivă, ei își bat joc (de la Luther și de la toți părinții protestantismului încoace) de tot ceea ce înseamnă muncă de pocăință în tradiția ortodoxă: metanii, privegheri, plâns, tânguire, retragere în Mănăstire sau în pustie și toate celelalte forme de asceză, pe care societatea noastră de azi a început să le considere prea grele și chiar inumane, tocmai din cauza mentalității (neo)protestante, care e foarte comodă în înțelegerea ei despre pocăință.

Aici, Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează că orice părere de rău și lepădare a păcatului, care nu sunt însoțite și de cuvenita durere/ zdrobire a inimii pentru relele săvârșite, se poate să nu fie socotite ca adevărată pocăință înaintea lui Dumnezeu.

[3] Sfântul Ioan face comparație cu luptătorii în arenă: dacă acolo toți își doresc să lupte și să moară cu glorie, să fie considerați și încununați ca viteji, în schimb, creștinii ar dori să lupte pentru Hristos, cu diavolul și cu patimile, fără nicio vitejie, și să fie mântuiți fără ca să treacă prin focul luptei și al durerii.

[4] Din această pildă, se observă, din nou, că pocăința creștină nu înseamnă să te lași de băut, de fumat și de uitat la televizor și să treci la baptiști sau la penticostali.

Și nu înseamnă nici, rămânând ortodox, să te faci că ești credincios de formă, să mergi din când în când la Biserică, dar să nu vrei să depui niciun efort pentru cunoașterea Sfintelor Scripturi, a teologiei Bisericii, a Sfinților Părinți, care nu sunt nici doi-trei și nici ușor de citit și de înțeles și, cu atât mai puțin, nu este ușor de pus în practică învățătura lor.

Iar ca să știm să luptăm cu dușmanii lui Hristos, ar trebui mai întâi să știm să luptăm cu patimile noastre și să fi câștigat războaie pe acest câmp de luptă, interior, despre care mulți predică, (din ce au auzit sau au răsfoit), dar foarte puțini știu să povățuiască, cu adevărat, din experiență duhovnicească proprie.

[5] Dacă vi s-ar fi cerut să cădeți efectiv în luptă.

[6] Nu au mai apucat să primească cinstea cuvenită, în mod festiv, ca omagiu pentru lupta lor.

[7] Chiar nefiind noi prigoniți de nimeni, de-a dreptul, chiar și în vremuri liniștite și în absența persecuțiilor din partea necredincioșilor sau a ereticilor.

[8] Sfinții lui Dumnezeu, cei adevărați, au fost prigoniți în toate secolele și în toate societățile. Cei care au trăit în sfințenie nu au fost prigoniți și torturați numai în vremurile în care au fost persecutați creștinii, ci și în timpul în care creștinii au trăit în pace, fiind invidiați și sabotați tot timpul de confrații invidioși. Nu există Sfânt în istoria Bisericii, a cărui viață să nu fi fost o sfâșiere continuă, din cauza demonilor sau a celor din jurul lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur însuși este un bun exemplu în acest sens, ca și Sfântul Simeon Noul Teolog și mulți alții, nenumărat de mulți.

[9] Evreilor. Care nu puteau încă să conceapă că Dumnezeu ar vrea să dea aceleași daruri tuturor neamurilor, ca și poporului ales. De mult prea multă vreme fuseseră obișnuiți ca Dumnezeu să se adreseze numai lor și să-i lasă deoparte pe idolatri.

[10] Atât de mare.

[11] Nesuportarea ideii că și celelalte neamuri trebuie să primească aceleași daruri dumnezeiești ca și ei.