Reîntoarcere la Nichita [31]

Însă, odată cu volumul acesta, se ivește în poezia lui Nichita nu numai neîncrederea în cuvinte, ci și decepția sfredelitoare, sentimentul îmbătrânirii și presentimentul morții. Numai că nu este vorba de oboseală existențială ca o dezertare ori de o epuizare a resurselor interne creatoare, ci de o nemulțumire mai adâncă, născută de o neliniște spirituală reală.

După ce lăsase în urmă copilăria fumegând, printre ruine, „cu morțile-i nerepetate” (Îmbrățișarea, vol. O viziune a sentimentelor), Nichita a fost, până acum, aproape numai iubire, numai entuziasm, numai țâșnire și țintire în sus. Și a fost astfel pentru că a crezut în acestea, arzând „ca de napalm” în trăirile sale. Începe, de aici înainte, perioada tristeților mature.

De acum înainte ne vom obișnui cu acea fluctuație între dezamăgire și entuziasm, între bucuria de a trăi și de a iubi și disperare.

Uraganul de sentimente vitale/ vitaliste se domolește, iar poetul trebuie să facă față unui șuvoi de tristeți și dezamăgiri. Însă, „poetul…moare…întotdeauna,/ înainte de a se descuraja”, după cum va spune mai târziu (Artă poetică, vol. Opere impersonale).

Nichita acuză o îmbătrânire spirituală a lumii, în Peisaj cu bătrâni:

S-au tocit sandaua, talpa, osul,
drumul, pământul, lava.
E mai mult loc liber, ne putem întinde
în fusul spațiului gol, – orgoliul, slava.

Chiar și aerul și-a tocit vânturile
de penele, și ele tocite.
E mai mult loc liber, ne putem întinde
mai leneș zborurile obosite.

Sufletul s-a tocit de alte suflete,
iar bătăile inimii, nemaiîntâlnind
niciun spațiu care să le răsfrângă
,
se umflă și explodează, rând pe rând.

Ce lumină slăbită! Raza joacă-n ea însăși
ca-ntr-o țeavă prea lungă; și sunetul ud
se risipește în cercuri atât de largi, încât cuvintele
cad printre ele și nu se aud.

Nu se mai găsesc oameni în stare să comunice, cuvintele divaghează în sunete ude, cad printre oameni „și nu se aud”.

Bătăile inimii nu mai au niciun ecou în ceilalți și omul moare singur, neînțeles și nemângâiat. Nu mai există niciun spațiu de întâlnire între oameni.

Sufletele trec unele pe lângă altele indiferente, reci, iar întâlnirile lor nu mai sunt o bucurie, ci un surmenaj, ca și cum s-ar toci frecându-se unul de altul, extenuate de prezența altora, a celorlalți.

În spațiul tocit de indiferență, golit de neiubire, acolo se întinde „orgoliul, slava [deșartă], se întind „zborurile obosite” ale oamenilor obosiți de zboruri spirituale.

„S-au tocit sandaua, talpa, osul /…/ Sufletul s-a tocit de alte suflete”: pentru că mersul printre oameni nu mai e o bucurie, fiind receptat de ei înșiși ca o rutină, ca un rodaj obositor, ca o mecanică sterilă, nesemnificativă.

Semnificația întâlnirilor umane este eludată, pentru că oamenii privesc viața egoist, își obiectualizează semenii, considerându-i drept niște lucruri sau chiar obstacole de care se freacă în fiecare zi, în felul acesta obiectualizându-și propriul suflet.

Pentru că forța de frecare, care afectează lucrurile, făcându-le să se risipească treptat, până la desființare, acționează ca lege fizică în univers numai asupra materiei, nu și asupra sufletelor.

Însă, atunci când sufletele se consideră pe ele înseși ca muritoare, ca având o existență asemenea cu a lucrurilor, care petrece în lume, trece și dispare, atunci se întâmplă ceea ce descrie Nichita în acest poem.

Sandaua/ încălțămintea noastră poate să se tocească, dar dacă ajung să se tocească oasele și sufletele din noi, e semn că lumea suferă grav. Iar suferinței umane îi urmează o suferință cosmică – așa după am arătat că se întâmplă în poezia noastră modernă, începând cu Eminescu[1] – : „Chiar și aerul și-a tocit vânturile/ de penele, și ele tocite. /…/ Ce lumină slăbită! Raza joacă-n ea însăși/ ca-ntr-o țeavă prea lungă”

Țeava razei e prea lungă pentru lumina din ea, care nu mai ajunge la noi…

De aceea, poemul Raid în interiorul pietrelor este o rugăciune pentru…amânarea unei descompuneri finale a lumii, pentru ca lumea să mai existe, chiar și în starea în care se află acum, după căderea oamenilor pe pământ:

Raid în interiorul pietrelor,
în structurile fixe.

Mă rog pentru plictiseală, pentru spleen,
pentru mișcarea atât de înceată
încât orașul să aibă-n el solemnitatea de lemn
a unei table de șah,
iar sunetele să fie atât de rotunde, încât
să poată fi culese din aer, cu mâna,
și de săgeata în zbor, păianjenii să-și fluture leneș
plasele lor de o geometrie lipicioasă.

Mă rog pentru plictiseală,
de firul ierbii mă rog,
să nu cumva să-și iasă din sine,
ci să stea lipit de propria lui monotonie,
cum stau secundele de ore și orele de timp.

Mă rog de mere,
și în genunchi mă las
în fața umbrei merelor, ca să rămână
nedespărțită de ele;
și cu tâmpla însângerată izbesc în tunetele ploii,
ca să le-ndemn să urmeze
mai îndeaproape nesăbuitele zigzaguri
ale fulgerelor.

Mă rog de soare să rămână rotund,
mă rog de lună să rămână distantă
și fără de viață,
mă rog de ea să-și păstreze circurile întocmai
și nu cumva să le schimbe-n ventuzele vinete
ale unei meduze, moarte, în spațiu.

Mă rog pentru plictiseală, pentru spleen,
de mine însumi mă rog, pentru plictiseală,
neștiind niciodată cum să-mi înlătur
inima, planeta străină din mine
în jurul căreia mă închid ca un aer pietrificat.

Raid în destinele fixe,
în structurile nemișcătoare:
mă rog pentru plictiseală, pentru spleen…

E o rugăciune îndreptată (aparent) către lucruri, pentru ca să rămână așa cum sunt, ca universul acesta să nu se destrame încă, pentru ca oamenii să continue să existe, chiar dacă se mișcă mecanic, ca pe o tablă de șah, ca și cum ar fi ghidați – e un sentiment pe care îl exprimase, în imagini virulente prin obsesivitate, Bacovia (după cum și poezia la care ne-am referit anterior, ca stare de spirit, ne amintește de Arghezi).

E o rugăciune pentru ca lucrurile și făpturile din acest univers „să nu cumva să-și iasă din sine”.

Mai bine plictiseală, spleen și monotonie, numai să stea mai departe, lipite, „secundele de ore și orele de timp”, numai soarele să rămână mai departe pe cer și luna să nu devină o meduză moartă în spațiu. O meduză care să tragă după ea, în moarte, tot universul…Iar aceste imagini poetice ne dovedesc faptul că Nichita cunoștea și tradiția Bisericii, dar și pe cea a poeziei. Pentru că „luminătorii” au fost creați de Dumnezeu, „pe bolta cerului”, ca „să fie semne” (Fac. 1, 14, Biblia 1939), inclusiv ale sfârșitului acestei lumi[2].

Iar Nichita dorește, chiar pentru sine însuși, să rămână, mai degrabă, „ca un aer pietrificat” în jurul planetei străine a inimii, decât să plece de pe această planetă…

Nu vrea încă să plece, după cum în copilărie se temuse ca nu cumva să cadă spre cer

Iar inima e acea „planetă misterioasă/ pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc și să mor” (cum o definește în Frunzișuri, vol. Dreptul la timp). Pentru că adâncimea ei e necunoscută, uneori, chiar și omului în pieptul căreia bate.

Coerența de viziune, în opera lui Nichita, în ciuda evoluțiilor sale stilistice sau a celor pe plan sentimental, e un lucru de remarcat. În această privință, se aseamănă, din nou, cu Eminescu. Chiar dacă poetul va ajunge, din ce în ce mai mult, să i se facă „somn de frumusețe/ și moarte de sublim” (cum va spune mai târziu, în Liniștea de după mit, vol. Operele imperfecte), aceasta se petrece în planul expresiei poetice.

Dar Nichita Stănescu a navigat pe ape mișcătoare ale stilului poetic în jurul unui pământ al cugetărilor/ reflecțiilor pe care le-a adâncit din ce în ce mai mult (Evocare: „Între ape, numai ea era pământ”, vol. Operele imperfecte), fără ca evoluția stilistică să le anuleze sau să reprezinte o modificare a lor în mod dramatic.

Vrem să facem o precizare. Am vorbit, în mai multe rânduri, despre asemănări între Nichita Stănescu și alți poeți. Ele ni se par indubitabil reale și vom continua să facem asemenea apropieri, pe parcursul comentariului nostru.

Însă am vrea să se înțeleagă, în același timp, că acestea nu afectează caracterul foarte personal al poeziei lui Nichita. Întâlnirea lui, în versuri, cu un alt poet, nu este neapărat aleatorie, dar se datorează unei înrudiri de caracter, de concepție sau de viziune asupra lumii și a lucrurilor, nu simplei imitații, sub imperiul impresionabilității. Nichita și-a verificat și chiar, poate, și-a aprofundat trăirile și cugetările (le-a conceptualizat sau le vizionat mai bine, în versuri) cu ajutorul lecturilor literar-poetice, dar nu a imitat nimic din orgoliu sau din dorința de a scrie ceva mare.

De aceea, el e foarte personal atât în gândire, cât și în exprimarea poetică, urmând un parcurs creativ unic, care trebuie cercetat și urmărit cu mare atenție pentru a fi înțeles.


[1] A se vedea capitolul Desemnificarea cosmosului și începuturile modernității ideologice în poezia română, din cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 556-624, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] A se vedea comentariul nostru la versurile eshatologice din Scrisoarea I, inserat în Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit. supra, p. 535-547.

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *