Eminescu demetafizicizat
Alex Ștefănescu a început, de curând, o serie de comentarii la poemele antume ale lui Eminescu. Care sunt, însă, submediocre, pentru înălțimea poziției de la care le emite autorul.
După câteva mostre online[1], până acum a publicat, în 2015 și 2016, mai multe comentarii, la editura Allfa, într-o serie intitulată Eminescu. Poem cu poem. Sunt comentarii ale antumelor eminesciene, adică la Luceafărul, Călin (file din poveste), Doina, Floare albastră, Scrisoarea III etc., etc.
Cineva a zis că respectivele analize sunt pentru elevii de gimnaziu, în cel mai bun caz. Și are dreptate. Alex Ștefănescu comentează de parcă a găsit caietul unui elev căruia i-a fost lene să gândească și i-a plăcut să…povestească poemele și…a socotit că ar fi bine să le publice pe numele său.
Cel puțin aceasta este senzația pe care mi-au oferit-o comentariile sale.
Se poate spune, desigur, că accesează informații, ca istoric literar, pe care un elev de gimnaziu nu le poate avea, dar nu posedă absolut deloc veleități critice care să poată fi aplicate la textul eminescian.
Autorul leapădă toată profunzimea poeziei lui Eminescu, ceea ce reiese cu prisosință mai cu seamă din comentariul Luceafărului.
Și face aceasta în favoarea unei receptări sentimentaliste a liricii eminesciene și chiar…senzaționaliste, în ambele accepțiuni ale cuvântului: atât senzualist, cât și senzaționalist-monden.
Alex Ștefănescu supralicitează erotismul eminescian: „În sfârșit, este de neuitat versul: «De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc», în care este exploatat subtil contrastul dintre mișcarea fetei adormite și activitatea secretă din corpul ei. În cele mai îndrăznețe cărți erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers” (comentariul la Călin…, p. 26). Cu acest vers, Eminescu este așezat între…Emil Brumaru și Sharon Stone[2]. Descrierea „fetei adormite”, datorită îmbibării de erotism, i se pare, în consecință, „de o frumusețe literară fără seamăn” (p. 21).
Referințele la Sharon Stone, Meryl Sreep, Christian Dior etc. tind să facă din Eminescu un eveniment nu modern, ci monden.
Însă, ceea ce este menit să producă cea mai mare confuzie e faptul că Alex Ștefănescu apreciază la superlativ, cel mai adesea, versurile poetului, neezitând să-l așeze lângă marile genii ale poeziei. Și asta nu de puține ori, în ciuda pauperității severe a unui comentariu literar apt să demonstreze o asemenea încadrare a poetului.
Sigur, nu Alex Ștefănescu a descoperit această alăturare a poetului nostru de Homer, Shakespeare, Dante, Goethe etc. Au muncit alții, mulți, înainte, ca să determine așezarea lui în rândul acestora. Alex Ștefănescu și Manolescu (cărora li s-a cerut părerea în legătură cu o antologie tradusă în engleză și difuzată în Australia…) vor să culeagă doar laurii…
Așadar, autorul apreciază adesea, la superlativ, cum spuneam, versurile lui Eminescu, însămânțând „comentariile” cu observații de genul: „Este o risipă de frumusețe literară care ne intimidează. Dacă ar fi să luăm în considerare numai imaginea «dragul codru, troienindu-și frunza toată», tot am simți că ne aflăm în fața unui mare poet” (comentariul la Scrisoarea III, p. 44).
În altă parte, țin minte, ne comunică cum a descoperit el cu încântare că, la Eminescu, codrul e „bătut de gânduri” și nu de vânturi – ceea ce e rizibil, pentru că, despre natura ca logos cosmic la Eminescu (pentru care codrul e bătut de gânduri și nu de vânturi), au vorbit alții, mult, mai demult și mai de curând. Însă autorul nu se dă în lături de a se declara entuziasmat de o asemenea metaforă, care, desigur, pentru el nu are niciun substrat cognitiv, el rămânând la pura încântare, ceea ce ne îndeamnă și pe noi să facem. Adică: să nu mai gândim…
Problema este: cum a reușit Alex Ștefănescu performanța uluitoare de a-l așeza pe Eminescu lângă Dante și ceilalți (ba chiar și lângă Biblie, el comparând opera lui Eminescu, la un moment dat, cu Biblia), printr-o receptare de o asemenea superficialitate?!
Ipocrizia criticului se dă singură pe față, pentru că el se arată nedumerit „cum a reușit Iosif Vulcan de la revista Familia din Oradea să vadă un mare talent în tânărul de șaisprezece ani, Mihail Eminovici” (Venere și Madonă, p. 11). Dar Alex Ștefănescu, oare, cum a reușit să-și dea seama că Eminescu trebuie pus în panteonul marilor genii, din faptul că i-a plăcut cum și-a troienit codrul frunza sau cum a sugerat Eminescu dezvirginarea fetei de-mpărat (și altele asemenea)?
Răspunsul nu poate fi decât unul singur: în veci Eminescu nu poate fi un poet mare, genial, receptat printr-un astfel de „comentariu”! Așezarea lui în rândul geniilor nu se poate face decât tocmai prin acele comentarii care înțeleg substratul mistico-filosofic al versurilor, pe care Alex Ștefănescu vrea să le înlocuiască cu această farsă grotescă.
Criticul încearcă să ne livreze un Eminescu demetafizicizat și prin tot felul de observații…„subtile”, de genul: „Mereu ne închipuim că Eminescu, cu privirea îndreptată spre stele, nu-i vede pe oameni. În realitate, el vede tot. Numai că nu-l interesează tot” (Călin…, p. 27). Dar este un om ca toți oamenii, care trăiește pe pământ și nu în sfere înalte. Și la fel era și Nichita, ne spune el mai departe…
…și un Eminescu vitalist: „Refuzul existenței se arată a fi expresia unei mari vitalități ofensate. De altfel, o dovadă de vitalitate este chiar perfecțiunea poeziilor considerate «pesimiste». Cine disprețuiește viața, cultura, comunicarea cu oamenii nu mai are resurse să caute cu ardoare «cuvântul ce exprimă adevărul». La Eminescu…se investesc eforturi uriașe pentru a ajunge la coerență și monumentalitate. Poetul, care pare un pesimist radical, este însuflețit, de fapt, de un optimism al creației” (Rugăciunea unui dac, p. 34).
Însă teza despre un Eminescu nepesimist am reluat-o și demonstrat-o eu – după foarte mulți ani în care a făcut carieră „nihilismul” eminescian – în articolele și cărțile mele despre Eminescu (aici și aici). Doar că scopul lui Alex Ștefănescu, prin a afirma un Eminescu nepesimist și vitalist, nu este acela de a restaura adevărul, ci de a-l îndepărta pe poet de orice perspectivă filosofică, de ipostaza lui meditativă, gravă, profundă.
Se poate vorbi despre un vitalism eminescian, însă trebuie avută mare grijă, pentru a nu fi confundat cu vitalismul unui Coșbuc sau al unui Macedonski sau al unui Emil Brumaru, care sunt din spețe diferite. Însă Alex Ștefănescu tocmai asemenea confuzii vrea să stârnească.
În fine, o ultimă observație: ca mulți alții, Alex Ștefănescu îl absolvă de vină pe Maiorescu: „Sărăcia nu are nimic dezolant sau umilitor, este sărăcia văzută de un prinț deghizat în cerșetor, așa cum s-a considerat probabil întotdeauna poetul” (Călin…, p. 45). A se vedea și comentariul la Cugetările sărmanului Dionis, p. 33, unde poetul „dă tonul unei lamentații voioase pe tema sărăciei, în care, de altfel, se complace”.
Rosa del Conte spunea, despre Maiorescu, că „frizează cinismul”[3], în vestitul articol de după moartea poetului. Cinism în care se complace, pe mai departe, și Alex Ștefănescu.
Rațiunea conceperii acestor „comentarii”, însă, așa cum se află expusă pe coperta tuturor „exegezelor” alexștefănesciene, ne-a indignat cel puțin la fel de mult ca și conținutul. Iată ce spune autorul, spre seducerea cititorilor:
„Unii cunoscuți mă întreabă de ce este nevoie de aceste comentarii. «Nu s-a scris destul despre Eminescu? Credeți că o să găsiți interpretări mai originale ale poeziilor lui decât cele care s-au adunat de-a lungul timpului?» Doamne ferește, numai originale n-aș vrea să fie interpretările mele! Dorința de originalitate i-a făcut pe mulți exegeți să se…îndepărteze de textul eminescian.
Este ca și cum, la un concurs de tir, după ce primii participanți au nimerit ținta, următorii ar trage intenționat în afara ei, fiecare tot mai departe, ca să nu-i imite pe cei dintâi! S-a ajuns la aberații, la considerații critice cu totul străine de poeziile lui Eminescu. S-a ajuns la o filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului.
Inițiativa mea critică s-ar putea numi «întoarcerea la text». Să citim încă o dată, cu atenție, poeziile lui Eminescu și să încercăm să înțelegem prin ce anume ne farmecă”.
Multor cumpărători neinstruiți le-ar putea suna cool aceste cuvinte. Probabil că asta s-a și vrut.
Însă, Alex Ștefănescu se contrazice singur, din nou, în mod flagrant. Cum s-a întors la text, dacă, în același timp, comentariile sale „nu sunt originale”?! Și dacă nu sunt originale, atunci ce sunt, plagiate? Oricum, așa cum spuneam, el pare că a găsit caietul vreunui elev, pierdut pe stradă…pentru că la aceasta se rezumă comentariul său aplicat pe text.
Dar autorul își regăsește, brusc, morga critică și susține că el „s-a întors la text”. Adică, ar fi conceput un comentariu autentic, în conformitate cu ce spune textul, pentru că unii critici literari au deviat, în analiza lor, prea departe de adevăratele preocupări și gânduri ale poetului.
Nu e de înțeles, în primul rând, de ce să fi așteptat să ajungă septuagenar ca să „se întoarcă la text”. După ce a avut toată viața de critic literar la dispoziție și nu și-a dat niciodată osteneala, în trecut, să asculte ce spune textul (oricare text) – în orice caz, nu în modul în care are pretenția că procedează acum.
„Întoarcerea la text” are însă problemele ei specifice, în cazul poeziei romantic-moderne. Într-o carte publicată recent, în 2013, și reeditată în 2015, de care am pomenit deja, făceam, la final, următoarea observație: „În principiu, ne pronunțăm pentru o judecată critică clară și contra evaziunii speculative. Trebuie făcută însă precizarea că, în cazul lui Eminescu (dar și al unei părți semnificative din poezia românească), interpretarea literală este pasibilă de tot atâtea erori ca și speculația extravagantă și vană”[4]. Și îmi mențin poziția.
Pe de altă parte, Alex Ștefănescu a tot avut timp și prilejuri să ia atitudine împotriva celor care, cum zice dânsul, au tras cu arcul în nori sau au ajuns la considerații critice „cu totul străine de poeziile lui Eminescu” ori la o „filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului”.
Dacă îi are cumva în minte (și) pe Ion Negoițescu, Ioana Em. Petrescu sau Amita Bhose (între alții), de ce nu a luat, între timp, o atitudine clară împotriva derapajelor critice din paginile lor? Eseurile lor (mai ales ale primilor doi) au fost și sunt în mod neabătut inserate în bibliografia pentru elevi și studenți. Mai mult, după câte știu, în anturajul critic în care se mișcă Alex Ștefănescu, au fost întotdeauna agreate și elogiate.
Dacă nu e vorba (și) de aceștia, atunci pe cine vizează domnul Ștefănescu? Pentru că, mai derapanți, cu mult, decât cei numiți mai sus, nu cred că există, care să fi tras cu arcul în lună. Mă gândesc, desigur, în primul rând, la cei care au fost luați foarte în serios de conștiința și istoria critică.
Autorul insinuează că el i-ar continua pe „primii participanți [care] au nimerit ținta”. Mă întreb care ar fi aceia: Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu?! După câte știm, pe atunci critica nu cunoștea sau nu lua în considerare decât antumele (ca și Alex Ștefănescu, acum), încă dibuia în întuneric în ce privește înțelegerea adâncă a poetului și ezita între elogii și acuze de nebunie și incoerență la adresa lui Eminescu, cele din urmă datorită, adesea, unor fapte de poezie care astăzi sunt considerate, unanim, virtuți stilistice.
Lăsând gluma la o parte și neseriozitatea lui Alex Ștefănescu, faptul că unii exegeți s-ar putea să fi greșit – sau cu siguranță au greșit – în anumite poziții critice ale lor, vizavi de Eminescu, nu e un motiv ca să ne întoarcem la episoade primitive de receptare a lui Eminescu.
Nu-l putem citi astăzi pe Eminescu ca și cum n-ar fi existat nicio școală critică și nicio evoluție exegetică în stare să ne deschidă drumul înțelegerii operei lui. Nu putem să-l mediocrizăm pe Eminescu, pentru că unii au filosofat prea mult și pe alții…i-a durut capul.
De altfel, nu faptul în sine de a filosofa comentând opera eminesciană e un lucru eronat, ci a face speculații care nu își află temeiul în lucrările sau în caietele lui, adică fără o argumentare solidă.
Și dacă cei care au „filosofat” pe marginea poeziei lui au mai și căzut în eroare (în proporții diferite, de la caz la caz), înseamnă că noi trebuie să vedem unde au greșit și cum să continuăm lucrurile care sunt bune. Pentru că, după logica lui Alex Ștefănescu, dacă mai sunt trenuri care se ciocnesc și avioane care cad, înseamnă că trebuie să ne suim la loc în căruță.
Chiar dacă au greșit în comentariul lor, cei vizați nu au greșit, însă, când au susținut că Eminescu e mare. În schimb, Alex Ștefănescu, pretinzând că urmărește cu atenție textul poemelor, ne prezintă un Eminescu poet mediocru, care, practic, nu sare departe de pașoptiști, cu toate numele sonore din poezia universală, cu care l-a învecinat criticul.
Sau tocmai acesta este scopul și toate aceste pretinse motivații nu sunt decât o ascundere după copac?
Să înțelegem că, dacă strategia începută cu niște ani în urmă, la Dilema, n-a mers, s-a trecut la alta?
[1] Acestea au fost publicate sub un titlu curios: Un vers din Eminescu. Prin 2007, scrisesem un articol cu acest titlu: Doar un vers din Eminescu, cf.http://www.teologiepentruazi.ro/2007/03/15/doar-un-vers-din-eminescu/.
Să fie o simplă coincidență?
[2] Iată și comentariul meu: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, Ed. Universității din București, 2013, p. 174, n. 575: „Erotismul e subtil și complex: sânii Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii [pe când]/ Stelele-n cer mișcă-auritele zodii (Ecò). Ca de multe ori în poezia lui Eminescu, aparențele înșală, întrucât corespondența nu se referă la sfericitate/ rotunzime, la analogia formală dintre sâni și sferele celeste, ci la energia sau dinamica interioară care mișcă-auritele zodii, mișcă stelele cerului, dar care, aceeași energie, face ca: de a vârstii ei căldură fragii sânului se coc (Călin (file din poveste)). Aceeași iubire mișcă, concomitent, cerul cu stelele și inima omului. Într-o ultimă variantă a Glossei, cu sens modificat: Timpul care bate-n stele/ Bate pulsul și în tine”.
Am reeditat această carte, într-o ediție exclusiv online, cu titlul Eminescu între modernitate și tradiție, ediția a doua, revăzută și adăugită, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.
Aici, comentariul de mai sus se află la p. 280, n. 591.
[3] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediția a II-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 37, n. 9.
[4] Cf. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu între modernitate și tradiție, ediția a doua, op. cit., p. 839, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.