Predică la Duminica întâia după Cincizecime, a tuturor Sfinților [2016]

Iubiții mei[1],

duminica de azi vrea să ne învețe comuniunea, cea la care noi suntem deficitari. Vrea să ne învețe ce înseamnă a fi împreună. Pentru că a fi împreună înseamnă a fi cu Dumnezeu. Și dacă suntem cu El,  suntem și moștenitori ai Împărăției Lui.

Căci azi, când îi pomenim împreună pe toți Sfinții lui Dumnezeu, din toate veacurile, știuți și neștiuți de către noi, dar și pe Îngerii Lui[2] – căci Sfinții și Îngerii sunt împreună în Împărăția lui Dumnezeu –, noi pomenim comuniunea Sfinților cu Dumnezeu și între ei.

Fiindcă, în ciuda faptului că unii Sfinți sunt dintr-un secol și alții sunt din alt secol, că unii au trăit înainte de întruparea Domnului și alții după întruparea Lui, în Împărăția Lui trăiesc împreună Îngerii cu Sfinții. Și cu toții se iubesc și unii cu alții comunică și se cunosc unii pe alții, prin slava lui Dumnezeu, încât ei formează adevărata comunitate, adevărata comuniune de făpturi ale lui Dumnezeu.

Și așa ar trebui să fie și Biserica noastră! Biserica ar trebui să fie comuniunea oamenilor duhovnicești, care se iubesc unii pe alții și își dau întâietate unii altora, căutând fiecare binele aproapelui său.

Căci dacă am fost născuți din Dumnezeu [In. 1, 13], prin Botez, și dacă zilnic suntem hrăniți cu Sfintele Taine și ne rugăm zilnic și zilnic ne umplem de harul lui Dumnezeu, atunci Biserica ar trebui să fie o încântare dumnezeiască, locul în care să mergem cu bucurie și cu mare încredere, pentru că aici am găsi oameni Sfinți, oameni care să ne umple cu frumusețea lor dumnezeiască.

Însă oamenii necinstesc Biserica, cel mai adesea, din cauza credincioșilor Bisericii și nu pentru învățătura ei. Nu vor să vină la Biserică din cauza noastră, a celor care slujim și venim la Biserică, pentru că noi nu trăim creștinește, ci lumește. Pentru că ei, oamenii lumești, oamenii care ar dori să se apropie de Biserică, vor să vadă că noi suntem Sfinți, că noi suntem lumini vii, că în noi arde harul Duhului Sfânt, că noi suntem aprinși de slava lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, din perspectiva noastră, a celor care venim la Biserică, viața creștină e plină de frumuseți dumnezeiești și de mare împlinire interioară, dar și de curse și de ispite. Cerințele vieții bisericești sunt imense, pentru că sunt dumnezeiești, iar creșterea în sfințenie e nesfârșită. Pentru că Sfinții au crescut mereu în sfințenie pe pământ, dar ei cresc în sfințenie și în cer. La fel toți Îngerii cei sfinți ai Domnului: ei cresc mereu în sfințenie, pe măsura luminării lor de Dumnezeu.

Așa că nimeni nu poate să fie cât vrea el să fie de sfânt și de curat, ci fiecare e sfânt și curat în măsura în care poate și trăiește cu Dumnezeu. Pentru că e o mare diferență între ce vrem și ce putem să trăim cu Dumnezeu.

Căci mulți, când citesc Viețile Sfinților, li se pare că pot și ei posti, că se pot și ei ruga, că pot și ei răbda, că pot și ei să se curățească ca Sfinții. Însă, când închid cartea și privesc la ei înșiși, ei sunt creștini ortodocși pe cât au citit teologie, pe cât s-au nevoit, pe cât au dat milostenie, pe cât au iertat, pe cât au privegheat, pe cât s-au curățit. Căci cunoașterea teologică crește în noi pe măsura curățirii noastre de patimi. Noi înțelegem ceea ce citim pe măsura noastră și nu pe cât au dorit Sfinții care au scris cărțile Bisericii. De aceea trebuie să avem o părere smerită despre ceea ce suntem și facem, adică o părere realistă. Căci dacă trăim cu iluzia că noi devenim, imediat, fără niciun efort ascetic, ceea ce citim, ajungem să fim niște creștini de plâns. Pentru că creșterea în înțelegerea teologică și duhovnicească e direct proporțională cu creșterea în curăție și în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, în această duminică a tuturor Sfinților, trebuie să știm faptul că putem trăi sfânt la orice vârstă. Există o sfințenie a copiilor, o alta a adolescenților, o alta a tinerilor, o alta a maturilor, o alta a bătrânilor. Căci Biserica are și Sfinți copii și Sfinți adolescenți și Sfinți tineri și Sfinți foarte bătrâni. De aceea, trebuie să predicăm în Biserică același adevăr pentru toți, pentru că fiecare îl înțelege potrivit vârstei lui și a creșterii lui duhovnicești.

Da, nu va înțelege pruncul și copilul și adolescentul tot ce se spune la Dumnezeiasca Liturghie sau la Botez sau la Nuntă sau la Înmormântare, dar, dacă va participa, va înțelege pe măsura lui și va simți harul lui Dumnezeu potrivit lucrării fiecărei Taine în parte!

El, copilul și tânărul, trebuie să fie aici, în Biserică, și Dumnezeu îl va lumina! După cum Dumnezeu ne luminează pe fiecare în parte și ne arată calea Lui.

Însă, trebuie să fim încredințați de faptul că Dumnezeu are nevoie de fiecare dintre noi. El are nevoie de fiecare în Biserica Lui. Pentru că ce poate unul nu poate celălalt, iar puterea tinereții se poate înfrăți cu înțelepciunea bătrâneții pentru a sluji lui Dumnezeu.

La strană, spre exemplu, fiecare dintre noi învățăm cum să Îi cântăm lui Dumnezeu. Dacă avem un cântăreț care știe să cânte bisericește și știe rânduielile slujbelor Bisericii, el îi inițiază pe cei care vor să cânte și să citească la strană. Aici, la strană, luăm prima oară contact cu teologia Bisericii. Psalmii și cântările din cărțile de cult sunt prima teologie pe care o învățăm. Apoi, dacă ne cumpărăm cărți de rugăciune, dacă ne cumpărăm Ceaslov, dacă citim Scriptura, dacă citim cărți ale Sfinților, ajungem să înțelegem că teologia din cărțile de cult e aidoma cu cea din celelalte cărți ale Bisericii. Pentru că în cărțile patristice găsim aceeași mărturie despre Dumnezeul treimic, despre Hristos, despre Maica Domnului, despre Sfinții și Îngerii Lui, despre lume, despre mântuire, despre Judecata Lui și despre Rai și Iad, aceeași cu mărturia dată de cărțile de la strană.

De aceea, dacă ne apropiem de strana Bisericii și de cărțile de cult, ne apropiem de teologia Bisericii, a cărei aprofundare nu are sfârșit ca și mântuirea noastră. Căci mântuirea noastră începe odată cu Botezul, dar nu se termină odată cu viața noastră pământească. Pentru că, în Împărăția lui Dumnezeu, cei care sunt vrednici de ea, își trăiesc propria lor mântuire, propria lor răscumpărare, propria lor bucurie veșnică. Însă și-o trăiesc împreună cu bucuria tuturor celor din Rai, bucurându-se fiecare de fiecare în parte.

Adică Raiul nu e pentru egoiști, nu e pentru cei care se separă de alții, nu e pentru cei care strică credința Bisericii, ci e al acelora care trăiesc sfânt și în comuniune sfântă cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu.

Tocmai din acest motiv, când aud de schisme, când aud de nevorbire între membrii Bisericii, când aud de neconlucrare între oamenii Bisericii, aud știri improprii Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că Împărăția e a păcii, a iubirii, a smereniei, a comuniunii. Împărăția este a celor care sunt cu Dumnezeu tot timpul și care nu suportă împărțirile, excluderile, manifestările lipsire de frățietate.

Pe de altă parte, cine dorește să trăiască sfânt, oricâte probleme ar avea pe pământ, pricinuite lui de oamenii Bisericii sau de cei din afara ei, va răbda până la sfârșit. Iar marele sinaxar al Bisericii, marea carte a tuturor Sfinților Bisericii, e plină de Sfinți care au suferit enorm de mult, din tot felul de motive nedrepte, și Dumnezeu a fost cu ei!

Pătimeau Sfinții, erau excluși, erau bătuți, erau minimalizați în chip și fel…dar Dumnezeu îi umplea de slava Lui și îi întărea pe ei. Adesea, Sfinții Îngeri veneau ca să îi ajute pe Sfinții care pătimeau, le aduceau mâncare cerească sau îi vindecau în mod minunat de rănile lor. Și ei pătimeau în trupul lor ca într-un trup străin, fără ca să simtă rănile, pentru că Dumnezeu îi umplea cu slava Lui și îi făcea mai tari decât durerea.

Însă cine a răbdat și rabdă până la sfârșit, până la moarte, se face mai tare nu numai decât durerile, ci și decât moartea. Pentru că moartea e trecerea la viața veșnică pentru Sfinții Lui. Căci Sfinții, întăriți fiind de Dumnezeu, se fac locașuri vii ale Lui, și de aceea moartea lor e intrare în Paradis, e intrare în Împărăția Lui.

Însă sfințenia nu se dobândește în afara Bisericii, ci în Biserică. Ea se dobândește ca mădulare vii ale Bisericii. Pentru că cei care s-au nevoit prin munți și prin crăpăturile pământului, prin pustii și locuri neștiute de oameni, nu erau în afara Bisericii, ci în Biserică, pentru că mărturiseau și se nevoiau pentru teologia și viața Bisericii. Iar viața Bisericii e viața cu Dumnezeu, e viața sfântă.

Așadar, dacă ne vedeți pe noi, oamenii Bisericii, că nu trăim sfânt, trebuie să știți că ne vom lua plata noastră de la Dreptul Judecător. Însă și voi, cei care nu veniți la Biserică și o disprețuiți, veți fi judecați de același Judecător drept, tot de Domnul. De aceea, nu cine e sfânt sau e nesfânt în Biserică trebuie să ne preocupe în primul rând, ci cum să ne sfințim viața.

Dacă vom începe să ne sfințim viața, ne vom da seama de greul vieții ortodoxe. Și dacă vom fi conștienți de el, tot mai conștienți, pe atât ne vom simți nevrednici de Sfinții lui Dumnezeu și vom căuta, cu mult dor, ajutorul lor. Și dacă vom vrea ajutorul Sfinților, vom vrea să îi cunoaștem și să ne închinăm lor. Și dacă ne vom închina lor, le vom cere să se roage pentru noi Preacuratei Treimi, ca să ne miluiască și pe noi. Căci Sfinții, stând înaintea lui Dumnezeu, se pot ruga neîncetat pentru mântuirea noastră.

Astfel, iubiții mei, vom înțelege ce înseamnă mila lui Dumnezeu: înseamnă viața noastră! Căci de mila Lui se leagă viața noastră veșnică. Dacă nu vom fi miluiți de Dumnezeu, nimeni nu ne poate ajuta. Dar dacă suntem cu El, nimeni nu va fi împotriva noastră cu adevărat.

De aceea, în această mare și dumnezeiască zi a Sfinților, să făgăduim fiecare că ne vom osteni și mai mult pentru a-i cunoaște pe Sfinții Lui! În inima noastră să ne luăm angajamentul sfânt de a citi și mai mult Viețile Sfinților și de a fi avizi de tot ceea ce ține de viața lor. Pentru că orice detaliu al vieții lor e important pentru viața noastră. Cum se rugau, cum dădeau milostenie, cum iertau Sfinții e important pentru noi. Pentru că trebuie să le urmăm pilda vieții lor.

Și dacă învățăm de la Sfinți și privim spre Sfinți mereu și ne rugăm lor mereu, ne vom umple continuu de prietenia și de bucuria de a fi cu ei. Vom simți tot mai mult că Sfinții fac parte din viața noastră, dacă îi cunoaștem și îi cinstim cu multă evlavie, ca pe niște prieteni ai lui Dumnezeu.

Și fie ca prietenii Lui, Sfinții, să nu ne lase niciodată, ci să ne întărească în toate greutățile vieții noastre! Căci nici Domnul nu ne-a trecut cu vederea, ci a venit la noi, la oaia cea rătăcită și a adus-o în staulul Său. Așa după cum ne spune Sinaxarul de azi: i-a așezat pe Sfinți în locul îngerilor căzuți[3].

Dumnezeu să binecuvinteze Biserica Sa și să fie mereu cu ea! Să ne întărească pe toți și anul bunătății Sale, 2016, să fie pentru toți o mare bucurie duhovnicească! Amin.


[1] Scrisă în zilele de 24-25 iunie 2016, zile de vineri și sâmbătă, foarte călduroase.

[2] Pentru că, în Sinaxarul zilei, ni se spune că azi pomenim și cele 9 Cete Îngerești, cf. Penticostar, ed. BOR 1999, p. 373.

[3] Idem, p. 372.

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *