Reîntoarcere la Nichita [39]
Poemul Pean este despre condiția poetului în lume. Cuvântul „pean” înseamnă cântec de luptă sau imn de biruință[1]. De data aceasta, în ipostaza de luptător se află însuși poetul. De altfel, e binecunoscută afirmația sa: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală” – prin care susținea că existența poetică se aseamănă, prin austeritate, dăruire și tensiune, cu cea a ostașului.
Prima parte a poemului răspunde la o întrebare neformulată: de ce e nevoie de poetul Nichita Stănescu în lume? Iar răspunsul este:
Deși țin în mâna dreaptă
sabia,
și armura cea rezistentă
de străinătatea de gheață a săgeților
mă apără,
totuși,
îmi cer iertare că sunt de față,
și că adaug singurătatea mea
singurătății multiple
a nașterii, creșterii și împlinirii
voastre
sub cerul acesta fix
de deasupra existențelor noastre.
Deși pot înverzi această iarbă
uscată,
fără să am nevoie de verde,
și pot face să dea mugur
ramura uscată,
fără să am nevoie de muguri,
deliberat mă adaug
vouă, egalilor mei, slujind
adevărul
singurul care nu-mi mută
și nu-mi înstrăinează de mine
matricea lumii din care provin,
întru slăvirea ei
și-ntru purtarea ei ca stemă
pe steaguri,
oricând și oriunde.
Întâlnim din nou aluzia la „armura cea rezistentă” pe care ar fi purtând-o, despre care a pomenit și în volumul anterior – de data aceasta având și sabie – și care îl protejează „de străinătatea de gheață a săgeților”.
Și, cu toate că are armură, „totuși”, „străinătatea de gheață” din jur îl face să se simtă în mijlocul unei „singurătăți multiple”. Pentru care poetul își cere iertare, deși nu era el de vină.
Despre „un cer cu stele fixe și etern” vorbea și în poemul Mișcare în sus (vol. O viziune a sentimentelor). Aici, „cerul acesta fix” se opune „nașterii, creșterii și împlinirii/ voastre”, adică caracterului schimbător/ nestătător al vieții omenești.
Poetul are noblețea să spună: „îmi cer iertare că sunt de față” la „străinătatea de gheață” a voastră, că, pentru voi, sunt o „singurătate” în plus.
Cu toate acestea, nu este un poet care a venit să înverzească iarba uscată sau să înmugurească ramura uscată a poeziei, „deși pot înverzi această iarbă/ uscată, /…/ și pot face să dea mugur/ ramura uscată”.
Ca odinioară Eminescu, refuză să cârpească cerul cu stele sau să mânjească marea cu valuri (Epigonii). Căci: „Aceasta e menirea unui poet în lume?/ Pe valurile vremei, ca boabele de spume/ Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate/ Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?/ Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune…/ Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,/ O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers” (Icoană și privaz).
O problemă asemănătoare are și Nichita, care nu vrea să înverzească stilistic iarba și să înmugurească poetic ramura.
Ambii puteau să fie poeți mari și foarte prolifici, devenind virtuozi ai meșteșugului poetic. Dar niciunul nu a dorit să urmeze această cale, cu toate că ambii au făcut dovada stăpânirii desăvârșite a tehnicilor poetice și a unei abnegații, totuși, în crearea și șlefuirea limbajului poeziei.
Nichita mărturisește un ideal comun cu înaintașul său, „slujind adevărul”.
Dacă a simțit ispita[2] de a se lăsa „pradă/ gurii care în loc de dinți/ are statui” (Căderea oamenilor pe pământ, în vol. anterior), a biruit-o însă, încât: „deliberat mă adaug/ vouă, egalilor mei, slujind/ adevărul”. Adică: mă străduiesc să vă slujesc vouă, semenilor mei după umanitate, întru adevăr.
Și avem, în Nichita Stănescu, un mare poet al literaturii române (al doilea, după Eminescu, în opinia noastră) care nu slujește arta pentru artă sau poezia pură, poezia de dragul poeziei.
Și, dacă mărturisește acest lucru acum, nu înseamnă că a început să facă aceasta de aici înainte (sau la un moment dat). Numai cineva care are o înțelegere foarte precară asupra fenomenului poetic și a marilor poeți ar putea să perceapă lucrurile în felul acesta.
În ciuda multiplelor schimbări de registre stilistice, în opera sa, Nichita are (ca Eminescu și ca orice mare geniu) idei vechi și fixe/ stabile ca „cerul acesta fix/ de deasupra existențelor noastre”. Are concepții și credințe adânci, care nu se schimbă odată cu stilul.
Adevărul este „singurul care nu-mi mută/ și nu-mi înstrăinează de mine/ matricea lumii din care provin/ întru slăvirea ei/ și-ntru purtarea ei ca stemă/ pe steaguri,/ oricând și oriunde”. Pentru că adevărul nu are rolul de a te înstrăina de lume, ci de a o cunoaște și înțelege și mai bine. Iar Nichita nu a fost un narcisist, așa cum s-a spus, ci unul care s-a îmbătat de frumusețea ei matematic-foto-fonică, dar care a băut și drojdia dezamăgirilor și suferinței (din cauza) ei.
A doua parte a poemului pune în opoziție poezia nemuritoare cu lumea trecătoare/ deșartă, iar strofele conținând aceste idei alternează. Așa că noi o să le desfacem din această împerechere.
Pe de o parte:
Voi nu rămâneți aceleași, lumi
ale tristeții;
pe ce cămile-n ce deșerturi
oblice, călătoriți? /…/
Voi nu rămâneți aceleași, lumi
ale morții;
unde, sub ce imaginate piramide
vă sustrageți colorii negre? /…/
Voi nu rămâneți aceleași,
cuvinte, care odată
înfloreați pe strigătul ca un trunchi
de chiparos
al conducătorilor de cvadrigă. /…/
Voi nu rămâneți aceleași,
continente, care odată
vă țineați de țărmuri ca și cum
ați fi avut mâini,
mâini mari, îngrozitoare,
pătate de sânge…
Versurile spun totul despre lumea tristeții, a morții, a războiului, cu mâini pătate de sânge, ale cărei cuvinte înfloreau odinioară „pe strigătul ca un trunchi/ de chiparos/ al conducătorilor de cvadrigă”. Însă chiparosul acestor cuvinte a pierit ca o iluzie a puterii ce era (comparația este de sorginte biblică – a se vedea, spre exemplu, cap. 31 din Iezechiil).
Iar rolul poetului în această lume a deșertăciunii, a tristeții și a morții:
Sunt o lentilă măritoare
rostogolită între cei ce se privesc
în ochi,
rostogolită prin-naintea celor
cărora nu li s-au mai închis
pleoapele. /…/
Sunt prietenul și răzbunătorul
eroilor morți;
Pe fostele câmpuri de luptă
trec ținând în mâini o liră
eoliană. /…/
Sunt o frază gravată
pe porțile unei cetăți moarte,
citită mereu de alți trecători,
tradusă mereu într-o altă limbă
încă neinventată.
Cetățile mor, civilizațiile pier, însă poezia e „tradusă mereu într-o altă limbă/ încă neinventată”.
Și, dacă episodul anterior pare un Memento mori prescurtat, aici Nichita folosește chiar metafora lirei eoliene („Pe fostele câmpuri de luptă/ trec ținând în mâini o liră/ eoliană”), pe care credem că a dedus-o dintr-un vers eminescian: „Atârnau arfe îngereşti pe vânturi” (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!) – metaforă derivată, la rândul ei, din Ps. 136, 2, după cum am arătat și am comentat altădată, comentariu pe care cred că este esențial să îl reamintim aici:
„Versuri magnifice, în acest sens, ni se par şi acestea: „În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngereşti pe vânturi”.
Imaginea arfelor atârnate în crengi apare şi în Memento mori („Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare”) şi provine din Psaltire, din psalmul 136 („În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre” – 136, 2), care aminteşte captivitatea babilonică a poporului ales.
Acest psalm a fost transpus superb de Dosoftei în versuri şi i-a prilejuit acestuia o poezie adesea citată în istoriile literare („La apa Vavilonului,/ Jelind de ţara Domnului,/ Acolo şezum şi plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm”…) […].
Eminescu vede aceste „arfe” atârnate şi părăsite în sălcii de poporul robit, captiv, el le vede cântând singure mai departe: „În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngereşti pe vânturi”!
Când poporul nu mai înalţă imne lui Dumnezeu, pentru că, spune el, „cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” (136, 4), atunci lauda adusă lui Dumnezeu nu încetează, pentru că îngerii Lui fac să răsune arfele codrilor şi pădurilor, pe care urechea lui Eminescu le-a auzit cu auzul interior al inimii […].
Codrii atârnă arfele îngereşti pe vânturi, într-un gest care mimează perfect antica atitudine a poporului evreu, care a refuzat să-I cânte lui Dumnezeu psalmi la solicitarea babilonienilor, a păgânilor, a celor care nu înţelegeau străfundurile spirituale din care izvorăşte această cântare.
Cuvintele întru lauda lui Dumnezeu nu au sens în faţa celor care nu le înţeleg şi nu Îl cunosc pe El. La fel, codrii îşi „atârnă” îngereasca lor cântare „pe vânturi”, încriptând această cântare dumnezeiască pentru urechile celor surzi. Şi – esenţial – Eminescu îşi atârnă îngereasca lui arpă, poetica lui cântare, pe versuri greu de înţeles, care intenţionat nu sunt explicite, pentru că sunt destinate numai celor care au extrem de fin şi de sensibil auzul interior al spiritului lor viu” [3].
Cred că Nichita a sesizat aceste semnificații. Și este foarte important faptul că se concepe ca un poet „ținând în mâini o liră/ eoliană”, cântarea sa fiind îngerească, greu inteligibilă.
Iar lumea prin care trece este pe locul unde au fost „câmpuri de luptă”, cuvintele sale fiind gravate „pe porțile unei cetăți moarte”, traduse „mereu într-o altă limbă/ încă neinventată”.
Ceea ce frapează, ca și la Eminescu, este sentimentul vechimii, al antichității lucrurilor, sub semnul acelui biblic „nimic nou sub soare” (Eccl. 1, 9).
Lumea e un vechi câmp de luptă, iar el e poetul „celor/ cărora nu li s-au mai închis/ pleoapele”, cântând celor vii dintr-o „liră eoliană”. Și așteaptă gravat „pe porțile unei cetăți moarte” – sau „orașul pământului nostru” (Focul și gheața) –, să fie citit „mereu de alți trecători”, de alți trecători pe acest pământ.
Critica literară a remarcat, în primele volume, un Nichita „poet solar, de fervoare romantică”[4]. Dar și „mai târziu, s-ar fi dorit mai degrabă [poet] «antic» decât modern («Cea mai mare bucurie a unui poet este să fie antic. Pentru că dacă ești modern, te învechești.») […]. Neomodern fiind, s-ar fi vrut, dacă nu străvechi, măcar neoromantic”[5].
[1] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/pean.
[2] A se vedea ce am spus mai sus despre poemul Ideea cu gură sau: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/22/reintoarcere-la-nichita-28/.
[3] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 333-335, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.
[4] Ion Pop, Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, Ed. Albatros, București, 1980, p. 19.
[5] Alexandru Condeescu în studiul introductiv la: Nichita Stănescu, Opera magna, vol. I, op. cit., p. IX.