Oul cu iris insistă pe aceeași metaforă, a nașterii din ou pentru a avea…vedere:
Fiecare vorbă caldă, sub ea
clocește un ou al vorbirilor noastre.
Vii verbe, o, voi,
cu frunze verzi-albe-albastre.
Oul deschide deodată o pleoapă:
sub iris se aude bătând
pliscul nenăscutei păsări, copilărești
numai în ea însăși zburând.
Sar cojile! La început
privirea dă din aripi în unda
despărțită în delta pe care o face
când se varsă în oră, secunda.
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subțiindu-se, alungindu-se,
șiră-a spinării de frunză; – privire.
Astfel de poeme au, fiecare, o decriptare și o frumusețe aparte, de aceea nu trebuie privite ca variațiuni pe o temă anume.
Cuvintele sunt calde, clocesc „un ou al vorbirilor noastre”. Ouă din care ies alte „vii verbe” și…înfrunzesc.
Oul reprezintă un zbor latent, după cum e și o vedere latentă. De aceea: oul cu iris.
Și observăm că pe Nichita nu l-a ispitit câtuși de puțin rămânerea în ou, nu l-a tentat deloc ideea de a nu experimenta zborul sau vederea (care pot fi înțelese ca duhovnicești).
El nu spune, ca Ion Barbu: „Îl lasă-n pacea întâie-a lui,// Că vinovat e tot făcutul,/ Și sfânt doar nunta, începutul” (Oul dogmatic) – deși, chiar în ce privește versurile barbiene, am oferit o altă interpretare decât cea care li se dă îndeobște[1].
Dimpotrivă, el ar sparge la nesfârșit, dacă ar fi nevoie, toate cojile negre, numai să-și poată întinde ochiul cât mai departe și înălța aripa cât mai sus.
E în așteptarea unui mare eveniment, atunci când „aude bătând/ pliscul nenăscutei păsări /…/ în ea însăși zburând”.
Omul însuși e o pasăre nenăscută, „în ea însăși zburând”, care trebuie să iasă din sine (Elegia oului, a noua) și să zboare „într-un aer mai curat – care e gândul” (Lauda omului): în aerul lui Dumnezeu, care e gândul curat.
E o fericire – ca în primele volume – care se produce „la început” (la începutul lumilor, început a cărui explozie de bucurie se repetă cu fiecare naștere în parte), când „privirea dă din aripi în unda” deltei timpului („despărțită în delta pe care o face/ când se varsă în oră, secunda”).
„E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ când lumile-ți încep la căpătâi /…/ şi fiece mirare e un nume”… „și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu/ e mai puternică decât mine” (Cântec II și Cântec I, din vol. O viziune a sentimentelor)…
Nichita simte nevoia să vascularizeze această fericire, să o vadă înfrunzind, trecând ca o măduvă prin vertebrele frunzelor.
E o fericire pe care am sesizat-o în psalmii lui Dosoftei sub forma acelei dimineți/ nașteri a lumii, când ochiul ceresc și genuin al lunii „dă zare” universului[2]. Sau, la Eminescu, în înserările ce rememorează de fiecare dată geneza lumii, cu izvorârea stelelor pe cer.
Oul nichitian e un ochi din care sare pasărea vederii.
„Apoi nici măcar/ nu mai e pasăre în izbucnire/ ci se duce subțiindu-se, alungindu-se,/ șiră-a spinării de frunză; – privire”: nu mai e pasăre care se naște/ răsare („în izbucnire”)[3] din oul ochiului, ci se subtilizează până la a deveni privire. Acea privire care e coloana vertebrală a frunzei, a biologiei universale, care sprijină cosmosul contemplându-l.
N-am putea trece mai departe, însă, fără să remarcăm plasticitatea viziunilor poetice nichitiene: „Oul deschide deodată o pleoapă”, „privirea dă din aripi în unda/ despărțită în delta pe care o face/ când se varsă în oră, secunda” etc.
O asemenea forță, în literatura noastră, de a vizualiza evenimente care se produc doar în plan spiritual/ metafizic, a avut-o doar Eminescu, cel care putea să vadă poetic, spre exemplu, „sure văi de chaos” (Scrisoarea I), „al vremurilor vad”, „templul [timpului] unde secolii se torc” (Memento mori) sau cum „vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște” (Luceafărul). [Etc, etc.]
La fel, a vizualiza cum secunda se varsă în oră, făcând o deltă, denotă o remarcabilă forță de plasticizare a ceea ce nu are echivalent în imagini.
Delta mirifică a secundei, când se varsă în oră, este prezentul, prezentul continuu, pe care îl constatăm, dar nu îl putem prinde niciodată.
Iar privirea cu aripi care bat în unda timpului și care devine „șiră-a spinării de frunză” este acea „măreție a ochiului care transformă vederea în cuvânt și în înțelesul cuvântului […] Frumosul, în poezie, descinde din înțelesul măreției, iar nu din transformarea cuvântului în son sau culoare”[4].
[1] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/12/09/poezia-lui-ion-barbu-iii/.
Articol reluat și revăzut aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/06/poezia-lui-ion-barbu-adevarul-elementar-ermetizat-2/.
Comentariul a intrat în cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, op. cit., cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.
[2] A se vedea cartea noastră, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. 1, Dosoftei, op. cit., p. 110-113, 128-129, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.
[3] „Soarele a izbucnit peste lume strigând” (O călărire în zori, vol. Sensul iubirii).
[4] Antimetafizica, op. cit., p. 292-293, 295.