Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [3]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
***
Anton Maria del Chiaro ne furnizează încă două informaţii foarte preţioase despre mitropolitul nostru: anume, că fusese botezat Andrei, ca mirean – informaţie legată de caterisirea mitropolitului, moment în care i s-a luat numele de Antim: „I se ridică şi dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei.”[1] –, şi că a căzut rob în copilărie[2], fără să se menţioneze unde, când exact şi la cine, la turci sau la perşi – se presupune că mai degrabă la turci a căzut rob, care l-ar fi dus la Constantinopol.
Asupra acestui subiect, Djindjihaşvili are amănunte, ajungând la concluzia că Antim „a fost răpit din regiunile de pe litoralul Mării Negre al Georgiei apusene; e posibil să fi fost răpit şi din alte părţi ale Georgiei apusene sau răsăritene, ştiut fiind faptul că, în secolul al XVII-lea, triburile daghestane (locuitorii munţilor Caucazului de nord) răpeau oamenii şi îi vindeau în sclavie în Crimeea, de unde îi duceau la Constantinopol şi în alte părţi ale imperiului otoman”[3]; „iar la vârsta de 16 ani (Antim) a fost vândut la târgul de sclavi din Constantinopol”[4].
Scrie şi Gabriel Ştrempel că, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, locuitorii Georgiei, „bărbaţi, femei şi copii, erau luaţi şi vânduţi ca sclavi în târgurile din Constantinopol şi Alexandria Egiptului. Erau la mare preţ, căci georgienii erau voinici, iar femeile de o excepţională frumuseţe. Turcii numeau Georgia, Gurgistan, ceea ce s-ar traduce prin Ţara sclavilor”[5].
Despre faptul că a căzut rob la turci mărturiseşte şi Mihail Ştefan (Ştefanovici sau Iştvanovici), ucenicul tipograf al lui Antim, în prefaţa Molitvenicului din 1706[6]. Această prefaţă este însă foarte interesantă şi ne vom referi la ea în mai multe ocazii, privind-o mai îndeaproape.
Nicolae Iorga opina că „Antim era georgian din regiunea vechei Tane, Azovul –‚ pe care, la pribegia părinţilor lui, îl stăpâneau încă turcii”[7], fiind originar „din depărtata ţară a Iberiei”[8] (Iviriei). Sau, cum spune într-un articol, „Antim era ivirean din Ivir, Iberia Caucazului”[9].
Mai ştim şi că părinţii lui se chemau Ioan şi Maria, şi aceasta chiar de la Antim însuşi, deoarece aceste două nume se află aşezate primele în sărindarul pe care el îl întocmeşte în Învăţături pentru aşezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinţilor [10], unde menţionează cinci nume: „Ioan, Mariia, Macarie ieromonah, Theodosie arhiereu şi Anthim păcătosul arhiereu”[11].
Considerând foarte preţioasă mărturia autografă a lui Antim Ivireanul, precum şi faptul că Anton Maria del Chiaro, secretar al cancelariei domneşti în timpul lui Constantin Brâncoveanu l-a cunoscut bine pe Antim şi a aflat, poate chiar de la el, unele din informaţiile preţioase asupra biografiei lui, rămân totuşi, multe semne de întrebare şi multe locuri goale pentru ipoteze.
Astfel, I.D. Petrescu îl credea român pe mitropolitul Antim, fiul unor moldoveni fugiţi întâi la cazaci şi ajunşi apoi în Iviria[12].
Episcopul Ghenadie Enăceanu[13] şi mitropolitul Athanasie Mironescu[14] consideră că şi-a petrecut copilăria în Moldova, unde a venit încă din copilărie.
Alexandru Odobescu stabileşte locul naşterii undeva, în Peninsula Balcanică[15], iar numele de Ivireanul îl crede venind de la Mănăstirea Ivirului, de la Sf. Munte Athos, unde s-ar fi închinoviat[16] (de obicei, monahii nu sunt numiţi după locul de origine, ci după numele mănăstirii unde au primit mantia monahală sau în care şi-au trăit cea mai mare parte a vieţii; dar în cazul nostru, acest argument este discutabil).
Iar la Mănăstirea Antim se află şi o parte din Moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei, aduse – după cum se păstrează în tradiţia mănăstirii – de Antim Ivireanul de la Sf. Munte Athos, şi anume de la Mănăstirea Ivirului – de unde Odobescu îl considera venit în Ţara Românească, în timpul lui Şerban Cantacuzino, între 1678 şi 1688 – caz în care ar fi putut participa la tipărirea Bibliei de la Bucureşti –‚ lucru despre care vom mai vorbi.
Arhidiac. Petru I. David[17] considera că cel puţin unul dintre părinţi era valah, pentru că numele părinţilor, din pomelnic, Ioan şi Maria, sunt scrise în româneşte, şi că provenienţa numelui este de la Mănăstirea Iviron, de la Sf. Munte Athos.
Această opinie este în acord cu poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române, afirmată în actul de canonizare al Sfântului Antim Ivireanul, anume că „I se spune Ivireanul (nume dat de el), fie pentru că va fi fost frate de mănăstire în Sfântul Munte Athos, la Ivir (Sf. Ilie?), fie pentru că provenea dintr-o familie mixtă (tată sau mamă valahă); altfel nu se poate înţelege cum a cunoscut fiinţial pe români, istoria şi limba lor; numai aşa se poate dezlega problema originii, cum spunea C.C. Giurescu şi G. Potra”[18].
Şi tot în acest document se află şi alte amănunte interesante şi anume: faptul că a fost ţinut ca ostatec la curtea din Istanbul „şi nicidecum ienicer sau spahiu”[19], ar fi o dovadă că „provenea deci dintr-o familie bună princiară”[20] şi astfel „se poate explica întâlnirea la Constantinopol a lui Andrei (călugărit Antim) cu prinţii valahi Constantin (Brâncoveanu), Nicolae (Spătaru Milescu), Dimitrie (Cantemir), Cantacuzino (Stolnicul) şi mulţi alţii”[21].
Problema familiei mixte, din care ar proveni mitropolitul nostru, e reluată recent de Pr. Dumitru Bălaşa, care însă ia în considerare o posibilă origine aromână a sa: „Cercetătoarea Antigona Grecu m-a informat că mama lui Antim a fost româncă macedoneană, ascendenţă confirmată şi de alte izvoare.”[22] În lipsa unor dovezi mai concludente, şi această teorie rămâne însă la stadiul de ipoteză.
Un alt articol recent precizează faptul că: „tânărul Andrei, născut pe la 1650, avea vreo 16 ani când a căzut în robie la turci, odată cu mai mulţi tineri, care erau duşi mai întâi în Crimeea, iar de acolo la Constantinopol şi în alte părţi ale lumii, spre a fi vânduţi ca robi”[23], prelucrând mai multe informaţii.
Nu ni se pare verosimilă afirmaţia că „autoreferinţa figurală (numele Ivireanul înţeles ca un joc baroc – n.n.) a lui Antim privind originea ivireană poate fi socotită şi doar o inteligentă compunere de blazon, necesară la începutul carierei, într-un exerciţiu la care va apela şi mai târziu, ca mitropolit…”[24], despre care nu putem să spunem decât că e hazardată şi speculativă.
Se susţine originea românească a mitropolitului, şi prin faptul că unele versuri, cel mai probabil ale sale, ar trăda nostalgia după ţara pierdută şi regăsită, care ar fi Valahia. Pasajele pe care autorul le citează în sprijinul acestei teorii nu ni se par convingătoare (versurile respective au cu totul alt sens, strict spiritual) şi ele nu demonstrează indubitabil posibila origine românească a lui Antim.
[1] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 54.
[2] Idem, p. 15.
[3] Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 21.
[4] Idem, p. 22.
[5] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 30.
[6] Cf. Mihail Gabriel Popescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, op. cit., p. 12.
[7] N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII – lea, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1901, p. 419, nota 1. Ştrempel, în studiul introductiv la Opere, scrie: „Unii istorici, cum a fost N. Iorga, îl consideră născut dincolo de marea de Azov” (ed. cit., p. V), punând în contradicţie această afirmaţie cu alte surse, care îl arată pe Antim a fi georgian. Dar N. Iorga nu spune că nu era georgian, ci dimpotrivă; şi nu într-un singur loc, după cum am arătat mai sus.
[8] Idem, p. 419, precum şi în Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 336-337.
[9] N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LV (1937), nr. 11-12, p. 613.
[10] Opere, p. 323.
[11] Idem, p. 333.
[12] I. D. Petrescu, Mitropoliile Tierrei, Bucureşti, 1870, p. 112.
[13] Cf. Condica sfântă, publicată de Ghenadie Enăceanu, vol. I, Bucureşti, 1886, p.100, apud Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. V.
[14] Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului – Noul Severin în trecut şi acum, Bucureşti, 1906, p. 86, apud Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. V.
[15] Alexandru Odobescu, Câteva ore la Snagov, în rev. Revista română, II, 1862, p.402, apud. Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. V. Personal, noi nu am găsit această însemnare la Alexandru Odobescu.
[16] Alexandru Odobescu, Opere, II, Scrieri din anii 1861-1870. Antume. Postume. Anexe. Variante. Note. Text critic şi variante de Marta Anineanu. Note de Virgil Cândea, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1967, p. 233.
[17] Arhid. Prof. Dr. Petru I. David, Caută şi vei afla, ediţia a 5-a, ms. comput., p. 711.
[18] *** Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh – Martir Antim Ivireanul, art. cit., p. 162.
[19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Ibidem. [22] Pr. Icon. Stavrofor Dumitru Bălaşa, Martiriul Părintelui mitropolit Antim Ivireanul (1716), în rev. Lumina lumii, revista Fundaţiei culturale „Sfântul Antim Ivireanul”, Râmnicu Vâlcea, VII, nr.7/1998, p. 59.
[23] Arhim. Sofian Boghiu, Mitropolitul Antim Ivireanul (1650 – 1716), în rev. Biserica Ortodoxă Română, CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 306.
[24] Ioan St. Lazăr, Sfântul Antim Ivireanul „vistierie de daruri”, Ed. Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2000, p. 25.